Foileton: Cealaltă femeie (2)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

3.

Cortina fusese trasă. Nu mai exista nicio cale de ieşire. Când maşina a demarat, a simţit o zdruncinătură puternică. Îi venea să verse. Vroia să strige după ajutor, dar înţelegea că totul ar fi fost doar o risipă de timp şi energie. Şi totuşi, a observat că uşa culisantă a camionului nu era încuiată. Între pereţii metalici exista o porţiune îngustă ce permitea luminii să pătrundă în interior. O lumină difuză, rece, căpătând nuanţe cadaverice. Sunetul devenea tot mai insuportabil. Acel haos, acel melanj de pâlpâiri confuze şi zgomote asurzitoare amintea chipul morţii. Ajungea să faci o mişcare greşită, să nu răspunzi antrenului salvator, să întârzii mai mult decât ţi se permitea şi, tocmai în acea fracţiune de secundă, pricepeai că pierdeai totul, absolut totul. Nici măcar nu încercai să te împotriveşti, pentru că ştiai, ştiai că sforţările tale nu îşi mai aveau rostul. Totul era dat uitării. Se întuneca totul.

Dar ea rezista.  Se gândea ce rol devastator juca uneori hazardul şi cât de neoportună era natura lucrurilor. Se liniştea. A îndrăznit să se ridice. Între două cutii, învelite în nailon, se clătina o pasăre de marmură neagră. Acea statuetă o mai văzuse într-o ilustrată primită cu ceva timp în urmă. Imaginea i-a parvenit prin poştă electronică, doar că nu reuşi să-şi amintească expeditorul şi nici mesajul ce însoţea respectiva fotografie. Acelaşi simbol hieratic. Aceleaşi aripi pregătite de zbor. Acum, însă, ca în mrejele vreunui vis din care nu puteai evada, avea senzaţia că obiectul fragil, căzând, se va risipi în mii de cioburi tăioase. Tabloul îi apărea destul de impropriu. Ce căuta un asemenea lucru tocmai aici, în acest camion ce gonea spre necunoscut? De ar găsi vreun obiect metalic, gândi pe moment, poate ar reuşi să deschidă acea uşă blestemată. Astfel, când vehiculul ar încetini, cum i se părea că se întâmpla uneori, tocmai în acele clipe, asumându-şi orice risc, ar îndrăzni şi ar sări din cuşca de metal ce o purta înspre o moarte sigură. Asta, în fapt, şi făcea. Nu-i rămânea altă soluţie. În semiîntunericul înecător scotocea în căutarea obiectelor dure. Şi iată că, tocmai în secundele în care maşina începea să încetinească, a dat de ceva ce, pipăind, i se părea a fi lanţ. S-a tras puţin într-o parte, pentru a permite luminii să-i confirme presupunerea. Da! Acum vedea, vedea destul de clar: era un lanţ ruginit. Pe deasupra, undeva, într-o depărtare incertă, se auzeau sirenele maşinii de poliţie. I se părea? Nu! Şi-a oprit respiraţia şi aproape că a izbucnit în plâns, când a realizat că… era poliţia. Doar să izbutească. „Lanţul! Poate mă va ajuta”. Privind zalele împletite, asemuite lujerilor din care în copilărie făcea podoabe pentru păpuşi, în capătul opus văzu ceva negru. Ceva ca o blană. Ceva ce se mişca. Respira. Un câine dormita într-un cotlon îndepărtat. Ochii îi sticleau precum doi lepidoliţi. O ţintuiau, însă trupul lunguieţ nu schiţa nici un gest. Animalul rămânea indiferent. Era ca un fel de jucărie de pluş, uitată pentru o vreme, abandonată, ieşită din uz. Părea inofensiv. Cert era faptul că în aceste împrejurări, ea nu mai cuteza să atingă lanţul. Nu se putea folosi de el, chiar dacă în ochii patrupedului citi un fel de milă. Nu risca. Nu-şi permitea să se aventureze în tot felul de încercări nesigure. Nu acum.

Camionul încetinea tot mai mult. Sunetul agasant devenea doar un fâşâit surd. Sirenele? Nu se mai auzeau. „Era doar o părere”, îşi zise, apropiindu-se de uşă. Era încordată. „Nu poţi avea încredere în jivine. Te pot ataca în cel mai neaşteptat moment”. În situaţii extreme ea nu cădea în plasa învălmăşelii ori a tulburărilor. Se minţea că totul era doar o scenă absurdă, că, în ciuda decorului, nu va ceda şi nu se va lăsa inhibată în faţa atitudinilor perfide. Va rezista.

„Trebuie să continui căutările, repeta. Poate voi da de ceva util”. Dar, tocmai în momentul în care, sprijinit de cutia din apropierea uşii, văzu un drug de fier, torentul luminii orbitoare năvăli în interior. În cadrul dreptunghiular apăru un bărbat de statură mijlocie. Purta o mască de cauciuc.

― Am ajuns, zise el. O privi îndelung şi îi întinse mâna. Femeia nu schiţă niciun gest de răspuns. Semiîntunericul, ce se lăsa peste împrejurimi, deforma contururile edificiului din apropiere, învăluia totul într-un fel de condens al umbrelor imperturbabile, începea să se transforme într-un amestec bizar de straturi cenuşii. În apropierea locului ce părea a fi tocmai poarta de intrare, scânteiau nişte fascicole de lumini intermitente. Vedea destul de clar: acolo erau două maşini cu sirenele pornite. Aveau mărimea furgonetelor folosite, probabil, doar în cazul intervenţiilor rapide.

― Am ajuns? întrebă ea sarcastic, dând de înţeles că refuza să răspundă gestului prefăcut, mâinii întinse de străinul cu mască.

― Nu te speria! primi răspunsul vocii baritonale. Nu sunt ceea ce crezi. Nu sunt vreun nat, coţcar sau răufăcător. Ştiu ce te sperie. Din păcate, noi, angajaţii acestei instituţii, suntem obligaţi să purtăm aceste măşti. Aşa e prevăzut în regulamentul de ordine interioară. Dar să nu crezi că astfel ne ascundem identitatea. Nu! Graţie acestei modalităţi, ne protejăm pacienţii.

― Pacienţii?

― Aminteşte-ţi în ce stare te-am găsit! Unde crezi că puteam să te duc?

Femeia făcu un pas înainte. Sprijinindu-se de braţul bărbatului, coborî, însă în gând îi sclipi imaginea animalului din interiorul vehiculului. Era dezorientată. Deocamdată nu îi dădea crezare străinului fără de chip. Indiferent de ceea ce i s-a spus, de tot ceea ce se va spune şi se va folosi în scopul lămuririlor indubitabile, presimţea că adevărul va fi ocolit de fiecare dată.

― Numele meu este Markus Lain, se prezentă cel ce poza în postura de salvator. Intervenţiile rapide nu fac parte din specialitatea mea. Eu mă ocup de transporturile de maximă siguranţă. Acolo, în acele lăzi, continua pe un ton calm, se află nişte substanţe rare, compuşi anorganici folosiţi în cazul anumitor experimente. Dar, deocamdată, cred că ar trebui să afli esenţialul. Aici e o clinică specială. Unde crezi că…?

― Markus! se auzi o voce în apropierea uşii de intrare. Ce tot faci acolo? Adu pacienta şi nu mai trăncăni atât.

― E Daniel Delf, colegul de tură, zise Markus, conducându-şi oaspetele.

Interiorul părea destul de primitor. Murii albi, pe fundalul cărora se profila multitudinea soiurilor de plante curgătoare, muzica psihedelică ce părea că se revarsă direct din pereţi şi lumina de un verzui odihnitor făceau ca spaţiul dintre acele ziduri să pară mult mai vast decât era şi în realitate. Cu excepţia bărbaţilor ce o conduceau către o uşă masivă de la capătul opus al încăperii, spre surprinderea ei, în coridor nu se afla nimeni, niciun pacient sau angajat. Locul în sine, acea atmosferă ce coincidea mai degrabă visului decât realităţii, izul plăcut şi senzaţia căldurii inducând stări de somnolenţă, absolut totul, preţ de câteva minute îi îndepărtă orice gând rău. Abia acum realiza că era susţinută de cei doi, acum, când i se părea că pluteşte. Cineva îi deschise uşa. A intrat. Silueta bărbatului îmbrăcat în alb se profila în cadrul geamului aflat în capătul opus al cabinetului la fel de spaţios.

― Doamna Helga? întrebă omul, continuând să scruteze dansul halucinant al penumbrelor de dincolo de sticlă.

Helga tăcea.

― Da, răspunse Markus. Am găsit-o în locul menţionat de dumneavoastră, domnule director.

Femeia nu mai avea nicio îndoială că tot ce i s-a întâmplat până în acea clipă, fusese plănuit cu meticulozitate, că nu era doar un incident stupid, răpirea ei, că nu halucina, simţindu-se vânată. Acum lucrurile începeau să se limpezească. Fără îndoială că aceşti indivizi ciudaţi, cu măşti sau fără măşti, au reuşit să-şi ducă planul până la capăt. Au vânat-o, au înhăţat-o şi au adus-o la destinaţie, la omul de lângă fereastră, la acest personaj demonic ce ordonase tot acel joc.

― Nu pricep! Ce se petrece, de fapt, aici? ceru să afle, când, mai mult fără voia ei, fusese aşezată într-un fotoliu comod, situat chiar în faţa biroului.

― Nu vă impacientaţi, doamna Helga, zise directorul. Acest om, acest aşa-zis director nu purta nicio mască. Pe faţă i se citea un calm de invidiat. În ciuda ipostazei, sesiză că omul de la birou era destul de chipeş. Avea ceva din acea frumuseţe angelică, ce nu piere niciodată. Ochii de un azur celest exprimau tonalităţile compătimirilor de neînţeles. Exista ceva pueril în acea privire, ceva ce atrăgea şi te vrăjea. Te dezarma de orice gând de ripostă. Nu te puteai opune unui asemenea om, pentru că el te stăpânea chiar şi cu o simplă privire. O privire limpede, iradiantă şi răzbătătoare.

― De ce m-aţi răpit? dori să ştie femeia.

― Nimeni nu v-a răpit. Ulterior veţi înţelege că nu vrem altceva decât să vă oferim ajutorul necesar, zise directorul iradiind, totuşi, un aer neîncrezător. Un schelălăit neaşteptat, venit dintr-o încăpere apropiată, fusese sufocat  de acordurile grave ale muzicii din interior. Sunetul era atât de straniu şi căzu într-un moment atât de nesperat, încât, în mintea femeii imaginea animalului din camion fusese completată cu o baltă de sânge luminiscent. Nu avea voie să gândească astfel. Privi nasturele de sidef de pe manşeta cămăşii bărbatului. O cămaşă de un alb ireal. „Aceşti oameni, îşi zise în gând, dincolo de aparenţele purităţii exorbitante, ascund lucruri terifiante”. Nu înţelegea ce se petrecea între pereţii acelei clădiri. Dar, cu cât vorbea mai puţin, cu atât era mai bine. Trăia presentimentul că urma să fie supusă interogatoriului năucitor. Că aceşti indivizi vor încerca să stoarcă din mintea ei adevărurile bine păzite, secretele de care se folosea în anumite împrejurări şi cu anumite scopuri. Frustrată, cu o răceală prefăcută, în cazul în care va fi folosită drept unealtă de şantaj, putea recurge la expedientele de care se folosea în situaţii extreme. Indiferent de forţa adversarului, învingea de fiecare dată. În conflictele psihologice rămânea imbatabilă. Închise ochii şi preţ de câteva secunde în minte îi apăru imaginea câinelui din vehicul; o imagine macabră, un animal sfârtecat, un trup negru ca abanosul, ca pavela de lângă perdelele de muselină din acest cabinet, un trup divizat în zeci de bucăţi, asemuit pieselor de puzzle. Lumina diluată şi aroma ce amintea magnolii ori piersicii din copilărie, treptat, îi induceau dureri de cap şi stări de apatie.

― Ce vreţi de la mine? aproape lăcrimând, întrebă femeia.

În loc să-i răspundă, bărbatul de la birou se uită în direcţia în care, în clipa imediat următoare, apăru un alt angajat. Auzind că uşa se deschise, Helga privi înspre locul în care acum mijea silueta noului venit, îmbrăcat în negru. În mâini bărbatul ţinea ceva ca un acvariu. În recipient trepida ceva roşiatic. Nu înţelegea ce anume se afla între acei pereţi sinilii, dar, după toate aparenţele, părea a fi un organ viu, încă viu. Se zbătea.

― Eliza Knut, zise cel ce venise, e într-o stare gravă. Am nevoie de ajutor, domnule director.

― Daniel, ordonă şeful, ajută-ţi colegul şi, adăugă ca şi cum şi-ar fi amintit ceva hotărâtor, nu uita că subiectul nostru are nevoie de o altă mască. După un timp rănile se retrag.

Era limpede că situaţia se agrava, că în acest spital se petreceau lucruri înfiorătoare. Helga înţelegea toate astea. Le intuia. Era atât de răscolită de aceste presupuneri, încât i se părea că durerea ascunsă din sufletul său, din clipă în clipă, căpătând forma vreunui mănunchi de fum ori vreun alt aspect, va erupe şi îi va păta o parte din haine.

― Markus, porunci directorul, Helga trebuie dusă în salonul H 75. Doamnă, zise după o pauză de tăcere, pentru un timp nu veţi avea nevoie de niciun fel de haine. Ţin să vă anunţ că aici, în această instituţie, subalternii mei nu sunt interesaţi de partea instinctuală, de latura intimă, ca să fiu mai explicit. Vă asigur că puteţi avea toată încrederea în personalul meu. Chiar dacă, pe moment, cum bine îmi dau seama, nutriţi anumite îndoieli, cu timpul veţi observa că noi, tocmai noi vă vom izbăvi de multe suferinţe.

Abia când cei doi au părăsit cabinetul, directorul adăugă: „… vă vom izbăvi de multe, de mult prea multe”. Râse sarcastic. Apoi, după câteva clipe de ezitare, omul de la birou îşi puse masca. Urma inspecţia de rutină.

„Eliza Knut?”, se întreba Helga, lăsându-se condusă spre salonul menţionat de domnul director. „Ce caută această femeie tocmai aici, în acest spital?”. Nu se putea vorbi de nicio coincidenţă. Aici se respectau alte scenarii, confuze şi stranii, în care ea, după toate aparenţele, juca rolul actantului principal.

4.

― N 76, i-am zis în timpul micului dejun.

― Poftim? zgâindu-se, dori să afle la ce anume m-am referit.

― Într-o zi m-ai întrebat ce scrie pe acea bornă. A intervenit ceva şi am uitat să-ţi răspund. Acum ai aflat.

― Pe acea bornă? întrebă şi se ridică să privească indiciul adus în discuţie.

― E ceva acolo, zise. Parcă-i o colivie. De ce ai agăţat o asemenea scârboşenie de creanga mărului?

Nu i-am răspuns. Am sorbit câteva picături din cafeaua aburindă şi, pe drum spre locul indicat, am resimţit gustul sărat al baconului cumpărat cu două zile în urmă. Ceva îmi spunea că în toiul nopţii un străin bântuia pe aici. Aceeaşi părere o nutream şi în minutele de nesomn, când m-am încumetat să intru în dormitorul ei, să neg ideile sumbre ce mă nelinişteau în ultimele zile, faptul că ea ar putea părăsi această casă, că, plecând atât de neaşteptat, pe comoda de lângă pat ar lăsa doar un simplu bilet: „N-am dorit să-ţi fiu doar o povară”.

Avea dreptate. Avea perfectă dreptate. Cineva chiar atârnase o colivie de creanga pomului înflorit. O colivie din oase legate cu sârmă de cupru. Oase adevărate. Oase de animal, prinse, în partea de jos, de un disc metalic de mărimea unei farfurii. Iniţial crezusem că era doar o glumă de prost gust. Ulterior aveam să aflu adevărata semnificaţie a respectivei excentricităţi. Am desprins colivia de pomul în floare şi am privit înspre geamul de la catul superior. Pe luciul sticlei poleite de afluxul luminii matinale, în puterea căreia edificiul părea doar un altar de piatră şi lemn, închisă în lumea ei ermetică, silueta femeii se profila în chip de umbră de un gri pronunţat. Ştiam că îmi urmărea fiecare mişcare şi, oricât de bizar nu ar suna, privirea ei îmi conferea impresia siguranţei. Mă simţeam protejat.

Am ascuns colivia într-un dulap din celarul casei. În acel loc, în cutii şi în lăzi, în sertarele mobilierului, păstrat parcă dintr-o altă epocă, rămăseseră tot felul de obiecte ieşite din uz: ceasuri mecanice, agende cu foi gălbejite, sfeşnice ori lumânări de un cenuşiu şters. Era acolo şi un şifonier realizat în stil victorian, un şifonier umplut cu oase. Niciodată n-am încercat să le descopăr sensul şi nu mă încumetam să cad în vertijul presupunerilor irelevante. Acest imobil aparţinea unui renumit profesor de anatomie. Prin urmare, scheletele, eprubetele şi vasele de sticlă în care, într-un lichid albăstrui, lâncezeau tot felul de corpuri de natură organică, îşi găseau explicaţia în activitatea şi pasiunea răposatului proprietar. Mi-am zis că ar trebui să mă izbăvesc de aceste agoniseli. În ziua de dinaintea apariţiei femeii, profitând de faptul că Helga lipsea, pentru că ea nu ar fi suportat hărmălaia din timpul golirii pivniţei, în acea zi hotărâsem să sun la anumite laboratoare de specialitate. Nu aveam nevoie de nicio recompensă. Oricum, nimic din ceea ce era depozitat în subsolul casei nu constituia rodul activităţilor mele. N-am sunat. Presupuneam că acea mizerie era lipsită de orice valoare.

Acum însă, luând în calcul aspectul femeii din casa mea, nu mă mai încumetam să iniţiez acea acţiune de evacuare a roadelor rezultate în urma experimentelor îndelungate, întreprinse de fostul proprietar. Nu-mi puteam asuma un asemenea risc. Mă temeam că aş fi stârnit noianul bănuielilor deşarte. În cele din urmă, în joc ar fi intrat şi poliţia. Şi dacă s-ar fi descoperit prezenţa femeii mutilate din casa mea, riscam să mă afund în ceea ce m-ar fi privilegiat chiar de propria-mi libertate. Totuşi, mă liniştea gândul că ea nu ştia de acest depozit din subsol. Când am revenit în casă şi am găsit-o plângând, aproape că ştiam ce urma să-mi spună:

― Cineva ştie că mă aflu aici. Sunt ca o pasăre ascunsă între aceşti pereţi, iar acea colivie îmi confirmă toate bănuielile. Cineva mă urmăreşte, mă caută şi aşteaptă momentul hotărâtor.

― N-ar trebui să te impacientezi, o linişteam. Dacă mă gândesc la starea ta, nici nu mă miră tot ceea ce afirmi. Ieri ţi-am adus analgezicele necesare. Promite-mi că le vei lua la timp şi n-ai să mai gândeşti atât de pesimist.

Încuviinţând, mi-a zis că ar trebui să plec.

― Dacă nu respecţi orarul de la serviciu, te vor bănui că ascunzi ceva. Ştii cum sunt oamenii: se leagă de fiece amănunt.

Înainte de a ieşi, am sărutat-o pe frunte şi i-am promis că mă voi întoarce la timp. M-a întrebat ce prefer la prânz, dar nu mi-am exprimat nicio opţiune şi acest fapt, oarecum, a dezamăgit-o.

― Când mă săruţi, ar trebui să-ţi închizi ochii. Dacă ţi-e cu putinţă, imaginează-ţi ceea ce a fost cândva. Şi nu mai privi această dermă scorojită, care, mai degrabă, ar trebui să aparţină vreunui trup aflat în descompunere decât corpului meu ce încă respiră, în care se zbate o inimă distrusă, pentru că…

Pe obraji i se prelinseră câteva lacrimi.

― … pentru că te iubeşte, am adăugat şi am ieşit. Mă distrugea suferinţa ei. Simţeam că nu mai rezist, că ceea ce nu îndrăznea să-mi spună, într-o zi trebuia să recunosc în faţa ei: „Helga, nu-i aşa că într-un târziu vom înţelege absolut totul?”. Dar nu mă încumetam. Presupuneam că nu dorea să-i deconspir adevărata identitate, deoarece se temea că această destăinuire ar fi pus capăt căsniciei noastre. Chiar şi atunci, când nu exista niciun impediment major, în cazul unor dispute atât de fireşti în relaţia oricărui cuplu, recurgeam la ceea ce ea numea „inhibare”. Mă retrăgeam în biroul de la catul superior şi, săptămâni de-a rândul, nu deschideam niciun subiect de discuţie. La toate întrebările şi la toate doleanţele exprimate de ea răspundeam cât se putea de simplu. Nu mă aventuram în şirul dezbaterilor detaliate. Simţeam că îmi înţelegea refuzul. Ştiam că suferea, dar nu mă puteam împotrivi propriei firi. „Aşteptăm vizita Elizei Knut”, mi-a spus într-o seară de martie. „Bine”, a fost răspunsul meu. Doar un „bine” destul de sec, un „bine” ce a făcut-o să-mi răspundă cât se putea de anost: „Uneori simt că nu te mai suport”.

„Poate că providenţa a vrut aşa”, gândeam în timp ce intram în biroul în care îmi pierdeam o mare parte din zi. Lucram la un tratat ce necesita eforturi aproape supraomeneşti. Mai precis, pentru volumul „Psihologia aplicată”, o lucrare colectivă de anvergură, scriam articolele în care prezentam tehnicile şi procedeele folosite în ameliorarea anumitor stări maladive, întâlnite la cei pe care lumea le numea „demenţi”. De multe ori, cât de bizar nu ar suna, eram obligat să mă transpun în ipostaza pacientului. Trebuia să înţeleg ceea ce vedeau ei, ce li se părea că văd. Aproape că reuşeam. Notam fiecare impresie ca mai apoi să caut leacul necesar, dacă exista aşa ceva. Şocurile făceau parte din profilactica obligatorie. Răspunsurile eronate erau şi ele un fel de metodă destul de utilă. Suferindul trebuia indus în eroare, procedeu refuzat de o mare parte din psihiatrii, dar, de multe ori, dând rezultatele scontate. Cel mai greu îmi venea să explic rostul experimentelor descrise. Mă pregăteam să continui al treilea capitol, dar tocmai când am hotărât să deschid documentul salvat săptămâna trecută, pe monitor, jos, în colţul din dreapta a pâlpâit cercul roşiatic ce mă anunţa că am primit un nou mesaj. Era ea. Era Helga. Numele ei şi un ecran alb, complet alb. Absolut nimic. Nici măcar nu mai îndrăzneam să-i mai scriu. Ştiam că acest act nu ar fi dat niciun rezultat. Îmi venea să strig şi să las totul de izbelişte. Să mă urc în primul tren şi, indiferent de ce s-ar fi întâmplat, să mă văd în cele din urmă tocmai în acel loc, în cabana lui Karl Kaspid. De fapt, fără a pregeta mult prea mult, chiar mi-am propus ca în zilele imediat următoare să-i fac o vizită neanunţată. Mâine. Poimâine. Săptămâna asta. Doar s-o găsesc acolo. Să o privesc câteva minute şi să ştiu că totul e cât se poate de bine. În acel haos de idei şi situaţii exista însă şi un aspect mai puţin plăcut. Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă Helga, Helga cea adevărată, Helga cea reală, întorcându-se fără să mă anunţe în prealabil, ar descoperi că în casa noastră locuieşte o femeie străină. Cum ar fi reacţionat, nu mă interesa câtuşi de puţin. Aveam răspunsurile pregătite. Şi nici măcar nu trebuia să mint ca să-i demonstrez că fapta mea era cât se putea de ortodoxă. „Cu siguranţă că şi tu ai fi procedat la fel”, aş fi adăugat. „Pentru că aici nu se poate vorbi de altceva decât de protecţia sufletului aflat la hatul morţii”.

― Vă caută un domn, fusesem întrerupt de omul de serviciu. Să-i spun să intre?

Habar nu aveam cine putea fi oaspetele neanunţat şi care era scopul vizitei sale, dar faptul că totul s-a întâmplat atât de spontan mi-a indus o uşoară stare de nervozitate.

― Da, am confirmat cum era şi firesc. Pofteşte-l înăuntru.

Un bărbat de statură mijlocie, îmbrăcat în costum negru, ce-i conferea o aură de superioritate, intră în biroul meu. M-a privit destul de ciudat, ceea ce m-a făcut să mă simt vinovat chiar dacă nu ştiam absolut nimic despre acest ins.

― Dan Delfis e numele meu, zise omul. Înainte de a veni aici, am încercat să vă contactez telefonic. Am vrut să vă anunţ din timp, dar nu-mi răspundea nimeni. Astfel, am hotărât că această întâlnire era ultima soluţie ce-mi mai rămânea. E ceva extrem de important, zise bărbatul ocupând locul în fotoliul din faţa biroului.

― Nu răspundea nimeni? am întrebat nedumerit. Imposibil.

― Poate că am greşit numărul, dar, cât timp ne aflăm faţă în faţă, nu cred că mai are importanţă şi acest amănunt. Dacă îmi permiteţi, aş dori să trec direct la subiect.

― Evident. Vă ascult. Vă pot servi cu ceva? Cafea? Ceai?

― Nu! Mulţumesc! Îşi drese puţin glasul şi, aruncând o privire curioasă peste foile răsfirate pe birou, începu pe un ton destul de oficial: Realizările dumneavoastră din domeniul psihologiei aplicate ne sunt cunoscute destul de bine. Am avut acces la o mare parte din lucrările publicate de dumneavoastră. Atenţia ne-a fost atrasă tocmai de acele paragrafe în care, cu o meticulozitate de invidiat, descrieţi serii de experimente reale ce se pot aplica în cazul anumitor subiecţi. Bănuiesc că deja aţi reuşit să deduceţi faptul că eu fac parte tocmai din sistemul medical. Mai precis, activez în cadrul unui spital special, existenţa şi locaţia căruia sunt cunoscute de un număr restrâns de persoane. În instituţia noastră, zi de zi, ne confruntăm cu anumite cazuri de o gravitate şi complexitate ce depăşesc chiar şi graniţele imaginarului. De aceea, directorul spitalului nostru, în timpul liber şi doar atunci când veţi considera de cuviinţă, vă propune să vă alăturaţi muncii noastre asidue, să ne ajutaţi, dacă n-aţi încetat să credeţi în ideea că totul se supune schimbării.

Înghiţeam în gol. Mă simţeam ca un paralitic izbăvit de orice forţă de ripostă. Se părea că bărbatul îmi citea destul de bine acea neputinţă atât de firească în asemenea situaţii. Continua la fel de protocolar:

― Ar trebui să ştiţi că, în cazul acceptului, activitatea dumneavoastră, ce se va rezuma doar la câteva ore în decursul unei luni, va fi recompensată pe măsura aşteptărilor. Noi preţuim valoarea. Ştim ce înseamnă să te încumeţi să treci dincolo de limitele firescului.

― Dar…, am bâiguit confuz.

― Vă lăsăm timp de gândire. Vă mai las şi asta, adăugă omul, scoţând din buzunarul interior al sacoului un plic alb ce, alături de foile răsfirate pe suprafaţa lăcuită a biroului, părea un fel de aripă hieratică, rătăcită în ploaia aripilor pământii. Aici aveţi datele noastre de contact şi o sumă care, chiar şi în cazul refuzului, o puteţi considera o simplă recompensă pentru tot ceea ce aţi scris, iar pentru noi a constituit un real ajutor.

― Nu pot accepta aşa ceva, am replicat, hotărând să-i returnez plicul. Însă el doar mi-a întins mâna în semn de rămas bun, adăugând că nu face altceva decât să execute ordinul şefului său.

― Apropo, zise înainte de a părăsi habitaclul biroului meu. Făcu o pauză şi continuă: N-ar trebui să uitaţi că cel care vă ţine minte şi cel de care vă amintiţi, în anumite cazuri, sunt una şi aceeaşi persoană. De fapt, adăugă din pragul uşii, o viaţă întreagă ne zbatem să găsim imposibilul, dar foarte rar ne dăm seama că acel imposibil sălăşluieşte în noi, în preajma noastră, sub acelaşi acoperiş.

A plecat.

Dezorientat şi lipsit de orice avânt de revenire asupra pasajelor din tratat, am hotărât, totuşi, să caut răspunsurile la alte întrebări, la ceea ce mă interesa în mod direct, ce îmi încropea ursita, o definea prin oscilaţiile căutărilor şi refuzului de acceptare a unui adevăr neîndoios: cine era ea? Cine era femeie din casa mea? Dacă exista sufletul, îmi ziceam, atunci, în acele momente, sufletul meu se compunea din straturi de fum şi aer vâscos; straturi ce trepidau, se diluau şi pocneau. Verificam poşta electronică, profilul dintr-o reţea de socializare. Dar ea nu se mai conecta. Nu-mi răspundea. Începeam să regret absenţa omului pe care nu l-am cunoscut niciodată. O fiinţă reală, dăinuind în cel mai tainic ungher al imaginarului meu, o idee de fiinţare de care începeam să mă îndrăgostesc dintr-un motiv extrem de simplu: simţeam că ei îi aparţinea tot ceea ce lipsea destinului meu. „Incognito”, începeam să-i scriu.

 

Incognito, prietena dragă,

Nici tu nu-mi mai răspunzi în ultimul timp. Ţi-am lăsat zeci de mesaje, dar n-am primit niciun semn. Nici nu ştii cât de multă nevoie am de poveţele tale. Acum. Tocmai acum. Le urmam cu sfinţenie, cu toate că nu ştiam şi nici nu vreau să-ţi aflu adevărata identitate. Cine eşti şi în această realitate? Unde locuieşti? Ce vârstă ai? Nu mă interesează câtuşi de puţin.

Întotdeauna înţelegeam că în rândurile tale exista ceva înălţător şi întremător, pentru că aceste gânduri fuseseră scrise din inimă şi nu aşteptau nicio răsplată şi nicio confidenţă mincinoasă. Am fost şi vom rămâne doar doi străini ce nu caută şi în această realitate, nu recurg la tot felul de insinuări, pentru că legăturile noastre nu au nevoie de priviri, de voci sau de atingeri. Aceste conectivităţi fac parte din etern, pentru că aici, prin intermediul acestei reţele de socializare, comunică doar sufletele noastre, două suflete izbăvite de închisorile realului.

De ce nu-mi mai răspunzi, Incognito?

De la ultimul tău mesaj a trecut mai bine de o lună. Îmi scriai atunci: „Ai grijă de tine şi nu înceta să-ţi cauţi fericirea. Urmează-ţi crezul, instinctele, scopul şi într-un târziu ai să înţelegi că cel mai sincer «Te iubesc!» se spune doar în şoaptă”.

Unde eşti, Incognito? Cine eşti?

În lipsa ta simt că tăcerile asupritoare mă fac să înţeleg cât de singur sunt în anumite momente. Am impresia că aerul dimprejur începe să se ciobească, aerul… Abia de pot să mai respir… Dacă există suflet, atunci, în aceste momente, sufletul meu se compune din straturi de fum şi aer vâscos; straturi ce spumegă, se diluează şi pocnesc.

Cine eşti, Incognito? Unde eşti?

 

Am trimis mesajul şi, tocmai când mă hotărâsem să mă deconectez, pe ecran pâlpâi răspunsul ei, nişte fraze bizare, ca dintr-o altă viaţă, dintr-un alt timp:

 

Doar în vis se poate iubi cu adevărat, pentru că aici sufletul nu se reflectă şi niciodată nu-ţi vezi propria faţă mijind pe luciul oglinzii. Trupul celuilalt? E ceea ce râvneşte imaginarul tău. E umbra privirii tale. O dorinţă împlinită. Doar aici. În vis…

 

„Trupul celuilalt”, „faţa mijind pe luciul oglinzii” – descrierea era destul de clară. În mintea mea tot ce se referea la reprezentările generale, în ultima vreme, asociam imaginii femeii din casa mea. În timp ce goneam pe drumul de întoarcere, pentru că nu mai găseam forţa necesară să continui lucrul asupra tratatului, mă simţeam prins într-un conglomerat de încâlceli şi situaţii din care nu mai exista nicio cale de ieşire.

Ea devenea tot mai prezentă. Ideea fiinţării sale îmi ocupa o mare parte din gânduri.

Mergeam cu aceeaşi viteză. Întotdeauna. Nu mă opream şi nu luam în considerare gesturile disperate ale autostopiştilor uneori iţindu-se pe marginea drumului atât de cunoscut. De ambele părţi, din loc în loc, răsăreau clădiri cu faţade cenuşii, amintind arhitectonica ce domina stilul victorian. Existau aici şi câteva magazine universale, librării, şcoli, parcuri pentru copii ori biserici cu turle de un crem lăptos. Dacă mi s-ar fi cerut să redau geografia locului, să o desenez din memorie, cu siguranţă că n-aş fi omis niciun element.

Încetineam. Pe cealaltă bandă, la mai puţin de o sută de metri, văzusem un echipaj de poliţie şi camionul celor de la Harmony. Un agent de circulaţie îmi făcu semn să-mi văd de drum. Era destul de clar că nu mă încumetam să mă opresc. Totuşi, în momentul în care treceam pe lângă autovehiculul imens, din curiozitate aruncasem o privire înspre locul în care alţi agenţi încolţeau un bărbat îmbrăcat destul de ciudat. Faţa interpelatului nu puteam să o văd. Ceva îmi spunea că acel om nu era nicidecum Dan Delfis. Nu se putea vorbi de vreun accident, pentru că nu am observat niciun indiciu ce ar confirma respectiva supoziţie. Probabil că se întreprindea vreo verificare de rutină. În asemenea camioane putea să încape orice, absolut orice. Îmi vedeam de drum. Menţineam aceeaşi viteză. Mai puţin de zece minute, dar cât de multe imagini şi cât de multe ipoteze se legau de o singură prezenţă: femeia din casa mea. Şi atât de multe frământări date de temeri lipsite de temeiuri concise: doar să n-o pierd! Nu, acum!

Am ajuns. Am parcat maşina şi, înainte de a intra în casă, pe pavimentul de marmură din faţa uşii am găsit un colet, mai precis, o cutie de carton. Pe una din laturi cu tuş negru fusese notată adresa mea. „Cărţi”, mi-am zis. „Probabil că înăuntru se aflau cărţile comandate săptămâna trecută”. Cei de la Nemiris întotdeauna se ţineau de cuvânt. Comenzile veneau la timp. O singură dată trebuia să aştept mai mult de două săptămâni. Dar şi atunci am înţeles motivul întârzierii. Am aflat mai multe, lecturând presa on-line. Mult mai multe decât îmi explica directorul în e-mailul în care, în numele editurii, îşi cerea scuzele de rigoare.

― Fragil? mă întrebam, ridicând coletul şi citind respectivul cuvânt, urmat de simbolul caracteristic. Nu-mi aminteam să fi comandat ceva fragil.

― Doamna Ana, zise străina din casa mea, deschizându-mi uşa. Ea a adus această cutie. Am văzut-o.

Am intrat şi am pus coletul pe măsuţa de sticlă din antreu. Nu mă avântam să-l deschid. Mi-am sunat vecina, dorind să aflu prin ce modalităţi mi-a parvenit acel pachet şi de ce tocmai ea l-a adus aici.

― Nu, explica octogenara, nu e nicio confuzie. Pachetul a fost adus de un bărbat îmbrăcat în negru. Am înţeles îndată că omul greşise adresa. S-a scuzat, spunând că se grăbeşte şi m-a rugat să reţin respectivul colet, să vi-l înmânez, când vă veţi întoarce. I-am zis că nu sunteţi acasă. Am luat coletul şi l-am lăsat în faţa uşii casei dumneavoastră.

― Vă mulţumesc! am răspuns, presupunând identitatea bărbatului.

― Dar dacă tot aţi sunat, continuă doamna Ana, mă puteţi lămuri în privinţa unui e-mail primit de curând?

― Evident.

― E un mesaj de la nepoata mea. L-am deschis, dar nu am găsit nimic. Niciun cuvânt.

― Probabil că v-a trimis vreun document ataşat. Vedeţi dacă există vreo icoană cu semnul agrafei.

― Nu. Ştiu să deschid ataşamentele. Acest mesaj nu conţine aşa ceva. E doar numele ei. Scrie clar: Eliza Knut.

Am zâmbit şi, înainte de a închide, am adăugat pe un ton aproape familiar:

― Eu vă mulţumesc. Pentru colet.

Pentru întâia oară, fără să-mi întorc privirea, ştiam că ea se afla în spatele meu. Mi se părea că aerul devenea mult mai luminos şi plin de izuri plăcute, asemuite balsamului edenic. Îi percepeam prezenţa cum se percepe ceva ce resimţi doar sub stăpânirea transei ori atunci când te trezeşti şi ai impresia că persoana pe care ai visat-o încă te mai priveşte. Lumina e mult prea puternică. Înţelegi că din imaginea sufletului visat rămâne doar o umbră pală.

― M-aş simţi fericită, de-aş şti că în această viaţă există chiar şi o singură persoană care îmi cunoaşte o mare parte din adevăr, din existenţa mea precedentă, din secretele mele.

― Te cred, i-am zis. Fiecare din noi avem cel puţin un singur om pe care nu-l putem da uitării şi un om care nu ne va uita niciodată.

Mă privea cu uimire. În ochi i se citea un fel de spaimă, ceva ce nu puteam să înţeleg, ceea ce mă făcea să mă simt inutil. Totuşi, am observat că pielea feţei sale a căpătat o netezime aproape firească. Probabil că unguentul şi analgezicele, treptat, dădeau rezultatul scontat. Aceste paliative de care aflasem de la anumite cunoştinţe, ferindu-mă, totuşi, să aduc în discuţie prea multe detalii, aveau un efect benefic. În plus, nu se mai jelea din pricina migrenelor din timpul orelor de nesomn. Nu mă încumetam să deschis aceste subiecte. Mă străduiam să ignor orice fel de discuţii referitoare la starea ei de sănătate.

― Există nişte locuri pe corpul meu, locuri ce nu le pot acoperi cu balsamul tău miraculos.

Ştiam la ce se referea. Mă punea într-o situaţie ingrată. Rugămintea ei nu suna a provocare. Poate că mă supunea încercărilor, voind, astfel, să afle care era adevăratul preţ ce puteam să-l cer la un moment dat. Nu ştia că nu mă caracterizau înjosirile de asemenea natură.

― Spre seară, am zis, dacă îţi convine.

Pe când deschideam coletul, o vedeam că zâmbea.

― Azi, zise, mi-am amintit ceva esenţial. Mi-am amintit parola folosită la accesarea contului de pe Facebook.

O pasăre de marmură neagră lucea pe măsuţa de sticlă din antreu.

(Va urma)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Cat said:

    Ca de obicei, fara cuvinte. Foarte tare!

  • Nicolae Cornescian (author) said:

    Mersi, Mirage!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.