Foileton: Cealaltă femeie (3)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

5.

― Se zvoneşte că trebuie să stabilim identitatea exactă, zise Markus Lain. Până atunci însă, până la primele rezultate concrete, pacienta nu va putea părăsi acest spital. Nu ne putem permite o altă eroare. Acum suntem la un pas de adevăr.

Daniel ştia că pe baza expunerilor sale, pline de o vervă neînţeleasă, Markus compara situaţia actuală cu greşelile din anii precedenţi. Atunci când Eliza şi Helga fuseseră aduse în acest spital, atât doctorii, cât şi asistenţii, chiar şi personalul auxiliar, au omis câteva detalii aparent minore, dar care, în cele din urmă, au dus la un dezastru total. Experimentul nu a dat rezultatul scontat. Pacientele au fost eliberate, iar cazul a fost închis, fără a se stabili verdictul final. În urma acelui eşec, împreună cu directorul, au fost demise şi alte cadre destul de competente, dacă se luau în calcul caracterizările din fişele individuale. De atunci însă, în urma restructurării masive, spitalul a căpătat o altă faţă. Noii angajaţi şi o mare parte din personalul rămas, în decursul ultimilor ani, au dat dovadă de mai multă prudenţă şi au acordat o mai mare importanţă amănuntelor aparent nesemnificative. Graţie eforturilor şi influenţelor exercitate din exterior, s-a investit enorm. Nu doar că a fost îmbunătăţită baza materială, dar, anul trecut spre exemplu, corpul principal al clădirii a fost întregit cu nivelul subteran. În aceste saloane avea accesul doar o anumită parte din personal. Subsolul era un fel de loc ritualic, dacă ar fi să ne luăm după legendele ce începeau să circule în rândul asistenţilor. Cazurile grave, experimentele inedite ori metodele inovatoare se aplicau şi se probau tocmai aici, în acest loc secret, ferit de ochii stagiarilor ori de cei care nu trecuseră de un anumit nivel de promovare. Probabil că şi mirosul fetid, ce stăruia în încăperile catului superior, îşi afla originea tocmai în acel subsol straniu.

― Cu siguranţă că acest pas e unul hotărâtor, interveni Daniel Delf. Nu ne mai permitem nicio pierdere. Noul director n-ar accepta vreo greşeală majoră. Trebuie să respectăm anumite principii. În caz contrar, ne semnăm demisia. Dacă vrei să părăseşti spitalul, îţi rămâne o singură alegere: suicidul.

― Da, îngăimă Markus, vădit îngândurat.

De la implementarea noului regulament, un singur angajat a părăsit această instituţie. Transferul era ordonat de sus, de oamenii din umbră. În cazul doctorului cu pricina motivul era cât se poate de clar: competenţele sale, realizările ce întreceau standardul cerut, absolut tot ceea ce acel om întreprindea cu o fervoare de nestăvilit a atras atenţia superiorilor. În acest caz, promovarea s-a rezumat la o detaşare obligatorie. Locaţia noului spital nu era cunoscută nici măcar directorului actual. Evident că existau şi cei care nu se temeau să afirme contrariul. Spuneau că omul n-a suportat regimul impus, prin urmare fusese mutat într-o celulă izolată din subsol. Iar acum, când aproape că a fost dat uitării, a devenit unul din cobaii principali. Respectivele minciuni nu aveau nicio însemnătate nici pentru Daniel şi nici pentru Markus. Daniel şi-a amintit că asemenea scorneli circulau şi la scurt timp după dispariţia Helgăi.

― Mi se pare că printre noi au apărut şobolanii, zise Delf.

― Şobolani plătiţi, adăugă Markus. Profitori care joacă pe două fronturi. Să te pretezi la asemenea înjosiri şi să fii conştient de riscul asumat e mai mult decât o lipsă de caracter, e o lipsă de raţiune. În cazul eşecului, rişti să pierzi totul: banii, slujba, propria-ţi viaţă.

― Încerc să înţeleg ce s-a întâmplat atunci, în acele zile. Cum de era posibil ca ea, cea care şi-a zis Helga, cum de era posibil să ne scape atât de uşor? Cealaltă a rămas aici.

― A scăpat şi ea, interveni Markus cu o uşoară undă de dispreţ în glas.

― Se pare că minciuna colegului nostru nu a dat niciun rezultat. Îţi aminteşti scena din biroului directorului? Când Karl a apărut cu acel acvariu şi a zis că Eliza are nevoie de ajutor, cu toţii aşteptam reacţia Helgăi, o întrebare banală, care, din păcate, nu a venit.

― Poate că uitase totul.

― Puţin probabil. Tind să cred că Helga e o persoană mult prea puternică. Prin urmare, dacă nu vom respecta procedurile sugerate, riscăm să cădem în cealaltă extremă. Nu vom reuşi să-i ştergem memoria, explica Markus. Ştii prea bine că ajunge şi un simplu şoc neprevăzut, ajustarea aparaturii la o frecvenţă greşită, şi totul s-ar putea duce naibii. În acest caz apar două posibilităţi: ori pierdem pacientul pentru totdeauna, ori ne trezim cu un om total refăcut, un om capabil să ne distrugă în cele din urmă.

― De-am şti cine e ea cu adevărat, rosti Markus pe un ton scăzut. La drept vorbind, norul incertitudinii, faptul că nu se cunoştea adevărata identitate a femeii internate de curând, năstruşnica idee de a inventa, în urma accidentului, o identitate probabilă, toate astea s-au adunat într-un haos de nedescris. La locul cu pricina, doar la câţiva metri de acest spital, în acea noapte fatidică, în apropierea maşinilor izbite frontal, nu departe de trupurile întinse pe asfalt, fuseseră găsite două cărţi de identitate. Comisarul de poliţie, ajuns în scurt timp, a rămas uimit de izbitoarea asemănare a victimelor. „Chiar şi ochii, explica el fostului director, chiar şi ochii au aceeaşi nuanţă. Să sperăm, însă, că măcar una din femei ştie cine e de fapt.”

― Chiar şi probele ADN s-au dovedit inutile, spuse Daniel, amintindu-şi acele ore de chin, nopţile şi zilele ce au urmat, săptămânile în care pacientele dădeau impresia că pluteau într-un coşmar prelung, din care nu mai exista nicio cale de ieşire.

― Da, aprobă Markus, hotărându-se să se abandoneze unui nou perdaf. Probabil că am greşit cu toţii. Am greşit, pentru că la un moment dat, când în vocile şi în comportamentul femeilor citeam frica şi descumpănirea, vrând-nevrând, trebuia să inventăm o identitate oarecare. De n-am fi recurs la acea scornire, ambele paciente ar fi căzut în regres. Gândeşte-te că nici nu ştiau cine sunt. Şi asta le distrugea. Pur şi simplu eram obligaţi să le înapoiem cărţile de identitate găsite la locul accidentului. Era ca şi cum am fi dat cu banul: cap sau pajură. Totul depindea de noroc. Doar că de data asta în joc fusese pus tocmai destinul lor.

― Şi dacă am greşit?

Markus ocoli întrebarea. Pe acelaşi ton afabil mai mereu revenea la descrierea accidentului, la acele momente în care aproape întregul personal de gardă fusese prins într-o alertă maximă. Erau ore epuizante. De nedescris. Pentru toţi. Absolut pentru toţi. Şansele de salvare erau minimale. Exceptând aparatura performantă şi experienţa doctorilor, un rol important, în cazul salvării celor două vieţi, îl juca providenţa. Cu toţii sperau că, în cele din urmă, vor putea să lămurească acea dilemă stranie. Oricum, orice s-ar fi crezut, cazul în sine era mult prea complicat. Cu excepţia cărţilor de identitate şi obiectelor de igienă personală, găsite în poşetele femeilor, nu exista nimic relevant, ceva ce ar fi ajutat la identificarea femeilor. Bizar era şi faptul că automobilele nu figurau în bazele de date ale poliţiei. Maşinile fuseseră aduse de peste hotare şi aveau numere false. Acum, însă, după câţiva ani, jocul reîncepea. Începea un nou act dintr-o dramă plină de necunoscute.

― Daniel, zise Markus, nu am greşit. Nu reuşi să se explice, pentru că din salonul H 75 au început să răzbată strigătele disperate.

― Fiica!!! Unde mi-e fiica? urla femeia. Unde-i copilul meu?

― Calmaţi-vă, doamnă! interveni Markus. Totul e sub control.

― Spuneţi-mi doar atât, zise Helga, spuneţi-mi că Elza nu a murit.

6.

Nu-mi permiteam să întârzii. Salariul promis de cei de la Harmony întrecea orice aşteptare. Aici, însă, în acest sistem compozit, în cadrul instituţiilor ce aparţineau organizaţiei respective, mi se oferea posibilitatea realizării unui vis tainic: tot ce scriam, imaginam şi credeam a fi posibil, acum, în acest spaţiu impenetrabil, numit Harmony, puteam transpune în practică. Tratatele de psihologie, scrise în ultimii ani, îndeosebi experimentele detaliate, gândite doar la un nivel teoretic, acum puteau fi testate şi pe subiecţii reali. La prima vedere totul părea destul de simplist. Noul meu rol, cel de profesor de literatură comparată, o materie opţională inclusă în programa claselor a IX-a şi a X-a, era cea mai bună mască îndărătul căreia îmi ascundeam adevăratele scopuri. De fapt, prin intermediul lui Dan Delfis cel care era şi Daniel Delf (doar un joc de cuvinte impus de Harmony), primisem ordinele clare. Trebuia să încep de la un nivel minimal, cu subiecţii care, până la rezultatul finit, aveau de străbătut un drum al naibii de complex. Eram conştient de riscul asumat, dar aveam nevoie de aceşti bani. Uneori, pentru a-mi asigura doza lunară de Spiritin, trebuia să mă împrumut. În lipsa acestui medicament, viaţa mea s-ar fi sfârşit brusc. Helga nu cunoştea aceste amănunte şi nici nu doream să le afle vreodată. Când se vorbea de propriii copii, scorneam mii de motive. De fiecare dată ocoleam adevărul, pentru că destăinuirea mea ar fi distrus-o. Acum, însă, mi se oferea o şansă unică.

Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că noul meu loc de muncă s-ar putea afla atât de aproape de casa mea. La mai puţin de un kilometru. Drumul forestier, pe care îl străbăteam, îmi era cunoscut. Îmi plăcea să mă plimb prin această pădure, dar niciodată nu mă încumetam să trec dincolo de o veche poartă de care fusese prinsă o tăblie ruginită, purtând inscripţia: „Intrare interzisă”.

În ciuda protestelor femeii din casa mea, ignorându-i toate rugăminţile, insistenţele de a nu da crezare celor de la Harmony, totuşi, m-am hotărât să intru în acest joc. Nu puteam scăpa această şansă care se oferea poate doar o singură dată în viaţă. Înainte de a ieşi din casă, din neatenţie am atins pasărea de marmură neagră. Statueta a căzut şi s-a risipit în mii de bucăţi. „Vezi? zise străina. E un semn rău”. Nu credeam în superstiţii. Am zâmbit cordial, dându-i de înţeles că nu mă puteau opri asemenea banalităţi. Într-un loc tenebros al fiinţei mele, undeva la hotarele subconştientului, crezul în realizarea lucrurilor extraordinare, datorate, mai degrabă, misterului decât faptelor iniţiate pe baza raţiunii pragmatice, acest crez exista şi îmi oferea răspunsuri parţiale la ceea ce nu reuşeam să pricep.

Nu ştiu de ce, dar scrisorile tale mă fac să cred că despărţirea e inevitabilă. Plâng. Simt că-n ritmul acestor cuvinte ascunzi ecoul respiraţiei mele. Cum poţi scrie aşa? Tu crezi că-mi trimiţi doar nişte foi impregnate cu lacrimi. Eu, însă, eu primesc frânturi desprinse de sufletul tău, sporindu-mi rănile inimii”, îmi scria Incognito. Evident că se referea la misivele trimise online, nişte imagini realizate cu programele speciale, împestriţate cu tot felul de ornamente florale, create prin suprapunerea câtorva straturi, salvate într-o singură imagine. Nişte copilării pe care, după cum puteam să deduc, le imprima şi, astfel, le aducea mai aproape de realitate. Le numea „scrisori”. Exagera. În ochii ei aceste compoziţii erau „foi impregnate cu lacrimi”. Însă, conţinutul lor, gândeam în timp ce mă îndreptam spre noul meu loc de muncă, de multe ori întrecea limita admisă. Şi când zic „limita admisă”, mă refer, în primul rând, la confidenţele de natură sentimentală. Ţin minte că în una din lungile seri de iarnă, la insistenţele mele, speriată probabil de ideea că n-am să-i mai răspund, mi-a trimis o fotografie în care apărea o femeie de o frumuseţe ireală. Ştiam că nu era ea. La o analiză mai atentă, am găsit adresa site-ului unde exista şi respectiva imagine. Nu i-am spus adevărul. Am lăsat-o să creadă că i-am dat crezare. I-am răspuns cât se putea de prefăcut, întocmai cum a dorit ea, cu un fragment la persoana a III-a: „Oare mă puteam îndrăgosti de o persoană pe care n-am întâlnit-o vreodată? Pur şi simplu mi-a fost dat s-o descopăr într-o singură poză. Şi atunci, la prima vedere, prizonier al servilităţii spirituale, am înţeles că fiinţa ideală din imaginarul meu şi străina din fotografie aveau aceeaşi privire, de o puritate sacerdotală, ceva ce trecea dincolo de hotarele acestei realităţi. Era ea, îmi ziceam. Ea. Iar acum, tot ceea ce plăsmuiam ani de-a rândul, spontan, ca într-un vis confuz, a pâlpâit pe monitorul azur. În aer resimţeam ceva special, ceva ce-mi învia amintirile, iluziile, mă făcea să cred că ea există. E ea. Tocmai ea.

Mi-a dat de înţeles că i-a plăcut descrierea. Eu, însă, mă întrebam dacă Incognito mă cunoştea şi în această realitate. Ulterior, când în casa mea a apărut acea străină misterioasă, venită parcă dintr-o altă viaţă, avusesem chiar tendinţa să cred că Incognito era tocmai ea. Poate că mă urmărea tot acest timp şi acum, când am ajuns mult prea departe cu destăinuirile noastre, a întreprins pasul hotărâtor. Tindeam să cred că totul era doar o scornire lipsită de temei. Existau mai multe premise. Şi dacă existau şi mai mulţi useri ce foloseau acest cont? Mesajele variau mult, foarte mult. Nu puteau să aparţină unui singur om.

 

Te temi că, întâlnindu-mă, vei recunoaşte tonalităţile iubirii desăvârşite? Oricum, o asemenea iubire nu există şi pe acest pământ. În această viaţă, a iubi cu adevărat înseamnă a suferi.

 

Cea care simte tot ce scrii

şi care tace, când vorbeşti,

a ta,    I n c o g n i t o

 

Sau:

Nu vom cunoaşte timpul amintirilor, pentru că visele noastre nu se vor înfăptui vreodată. Nu-i aşa că e destul de straniu să te gândeşti la ceea ce îţi e interzis? E ca şi cum, rătăcind la marginea hăului, ai înţelege cât de singur eşti. Nu e nimeni alături şi e tot mai frig.

 

Uneori, între două mesaje venite la intervale scurte de timp, sesizam anumite contradicţii.

 

Putem învinge timpul şi putem schimba destinul, pentru că stăpânim o putere divină: amintirile.

 

… şi cu cât mai mult te resping din gândurile mele, ziua, cu atât mai mult îmi apari noaptea, în vise. Stăpânind raţiunea, sunt prinsă în captivitatea sentimentelor. Şi tu ştii ce înseamnă imposibilul şi cum e să te ascunzi îndărătul unei măşti false. Nu aştept niciun răspuns. Orice vei scrie, ştiu că ai să minţi.

 

Dacă nu-ţi aminteşti cum a început totul, nu vorbi de viitorul nostru comun. Inimile noastre sunt doar două incinte de sticlă subţire ce aparţin aceleiaşi clepsidre. Iar locul prin care se scurge nisipul e mult pre îngust.

 

De multe ori îndrăzneam să cred că omul care se ascundea sub acest pseudonim uneori mă privea drept în ochi. Îmi zâmbea jovial. Îmi zicea să încetez. Îmi oferea mii de răspunsuri, dar nu îmi punea nicio întrebare. Am ajuns prea departe cu aceste supoziţii fără temei. Memoram frazele femeii din casa mea. Le notam, iar în timpul orelor de nesomn căutam analogii între ceea ce spunea ea şi cuvintele care pâlpâiau pe monitorul albastru. Ce anume am găsit la această fiinţă aproape imposibilă? Cât de ciudat nu ar suna, am găsit o urmă de sacralitate, tocmai acel „ceva” ce nu putea să aparţină muritorului de rând.

Am frânat brusc. În stânga mea, la marginea drumului, întinsă pe iarba de un verde negricios, se mişca o siluetă de om. Am ieşit din maşină şi, izbăvit de orice gând, m-am îndreptat spre acea nălucă. „Doamne”, îmi ziceam, „copilul e pe moarte”. Am înţeles îndată că în faţa mea se afla doar o elevă, care, după toate aparenţele, probabil că fugise de la şcoală înspre care mă îndreptam. Rătăcită, acum se zbătea între viaţă şi moarte. Am luat-o în braţe şi am dus-o în maşină. Am aşezat-o pe bancheta din spate. Fata respira. Când a deschis ochii şi m-a văzut atât de aproape, ca într-un vis confuz, a rostit cuvinte care m-au făcut să mă cutremur.

― Vă rog, vă rog să nu mă ucideţi!

Nu ştiam ce trebuia să fac în asemenea situaţii.

― Calmează-te! o imploram. Te rog să te calmezi. Nu-ţi voi pricinui nici un rău. Am tăcut. Îmi venea să plâng. Copila tremura. Probabil, aflată încă în stare de şoc, m-a apucat de încheietura mâinii drepte şi, printre suspine, m-a rugat s-o îmbrăţişez. Părul ei avea un iz straniu. Trebuia să inspir adânc, foarte adânc. Şi abia atunci, în ultima clipă, mi se permitea să-l percep. Probabil că aerul pădurii era mult prea puternic. Dar, oricât de intens n-ar fi fost acel văzduh şi oricât de multe senzaţii nu mi-ar fi indus, mirosul părului ei dilua totul. Îmi imaginam un vas de sticlă, umplut cu apă cristalină. Spre final, o mână nevăzută, o mână de înger adăuga o picătură de otravă. Licoarea obţinută era de-a dreptul divină. Inspiram adânc, cât mai adânc. Picătura de otravă era acolo, la capăt. Acel miros amintea ceva ce nu putea să existe şi în această viaţă.

― Vreau să cred că nu faceţi parte din clanul lor, zise copila cu o undă de nesiguranţă în glas.

― Nu! încercam să o conving. Am tăcut amândoi. Apoi, considerând că nu m-am făcut destul de înţeles, am reluat pe un ton calm: Nu ştiu la ce te referi cu exactitate, dar trebuie să ştii că nu-ţi voi pricinui niciun rău.

― Trebuie să plecăm de aici, zise ea. Şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. Nu mă puteam lăsa amăgit de o copilă speriată. Ceva îmi spunea că nu trebuia să o abandonez tocmai acum, când aproape că o salvasem din ghearele morţii.

― Uite cum vom proceda, încercam să mă explic, ne vom linişti şi vom porni înspre şcoala ta.

― Şcoală? s-a mirat ea. Despre ce şcoală vorbiţi?

Am rămas uimit la auzul tonului ei. Mă simţeam stânjenit. Era ca şi cum aş fi spus vreun neadevăr şi acum trebuia să îndrept totul. Am vrut să mă justific, însă fata m-a scutit de explicaţii deşarte.

― Ceea ce ei numesc „şcoală”, eu numesc „locul haosului”. Nici nu vă puteţi imagina ce monstruozităţi se petrec acolo. Ziua ne îmbracă în aceste uniforme albastre, iar seara ne obligă să donăm sânge. Cu voia sau fără voia noastră. Ştim că nu avem dreptul să ne opunem.

Încercam să înţeleg teama din ochii fetiţei. Simţeam că trebuia să o ajut. În sinea mea se ducea o luptă acerbă. Undeva, la orizontul îndepărtat, pâlpâia speranţa într-o vindecare completă. În apropierea mea, aici, în braţele mele, un suflet neprihănit îmi cerea ajutor. Până la următoarea doză de Spiritin mai aveam o lună. Probabil că în această perioadă aş fi putut să fac rost de banii necesari.

― Mă ţineau nu departe de şcoală, continua fata. Îmi ziceau: „Elza, totul va fi bine. Gândeşte-te că sunteţi nişte suflete alese, că alţii au nevoie de sângele vostru”. Acceptam până în clipa în care am realizat că deveneam tot mai slăbită. Începeam să am halucinaţii. Mă ridicam noaptea din pat şi simţeam că trebuia să mă sprijin de perete ca să nu cad. Ei ziceau că e o reacţie firească. Mă îndopau cu mii de calorii. Fuga era singura soluţie. Am fost prinsă şi ţinută departe de ceilalţi colegi. Eram sub stricta supraveghere a fiinţei cu chip de monstru. Apropo, îşi aminti Elza, am reuşit să-i fac şi câteva poze. Duse mâna la buzunarul interior al jerseului albastru şi scoase de acolo telefonul mobil.

― Stai! i-am zis. Rămâi aici.

Mi s-a părut că în apropierea unui brad secular, între două umbre prelungi, ceva s-a mişcat. Am presupus că eram urmăriţi de acel monstru de care amintea fata. Acum, însă, când jertfa groaznicelor experimente se afla sub protecţia mea, cel care ne urmărea, probabil că nu făcea altceva decât să respecte planul impus. Nu putea ceda atât de uşor. Fiinţa, care preţ de câteva secunde a şovăit între două umbre, executa ordinele superiorilor săi. Şi dacă, în acest caz, se vorbea de uneltirile celor de la Harmony, cu siguranţă că urma o vânătoare meticuloasă. Oricum ar fi fost, în acele clipe încă aş fi putut să demonstrez contrariul oricărei bănuieli. Pur şi simplu nu trebuia să recurg la nicio confruntare directă. Aflat faţă în faţă cu urmăritorul misterios, i-aş fi spus doar atât: „E un copil în maşina mea. Îl puteţi lua”.

Ajuns în apropierea bradului, am scrutat împrejurimile, desprinse parcă de vreun tablou la care se lucra ani de-a rândul. Galbenul pal se estompa cu un maroniu liniştitor. Pe alocuri, pe un fundal cenuşiu, petele verzi încropeau geometrii haotice. Nicio mişcare. Niciun tremur. Nicio pâlpâire. Era ca şi cum m-aş fi aflat în faţa unei pânze enorme. Am privit în urmă. Mi s-a părut că fusesem indus în eroare. M-am liniştit îndată. În apropierea maşinii nu se afla nimeni. Nicio umbră. Copila rămase pe bancheta din spate. O vedeam jucându-se cu telefonul mobil. Telefonul meu m-a anunţat că primisem un nou mesaj.

 

Nici nu pot să respir în absenţa ta. Între mine şi moartea, în clipele cruciale, întotdeauna se interpune lumina sufletului tău.

 

Privirea fetei rămânea aţintită asupra aparatului din mâinile-i albe. Filtrată de sticla geamului, faţa ei, părul drept, ce-i ajungea până la nivelul umerilor, ochii de o nuanţă indefinibilă, toate astea mă făceau să cred că în acea seară, în maşina mea, se afla doar un înger. Lumina bătea destul de ciudat. Am întins mâna, ignorând suprafaţa translucidă care ne separa. Cu acel gest, ce putea fi interpretat oricum, voiam doar să o liniştesc. Răspunsul ei era evident. O palmă mult prea albă s-a lipit de aceeaşi sticlă, de infinitul cerului, reflectat pe luciul ei. Mă temeam că fetiţa nu mi-a înţeles mesajul. Mi-am retras palma şi în acea clipă am văzut ceea ce întâlnisem într-un vis confuz. În ochii ei a scânteiat o lucoare ireală, prezentă, probabil, într-o altă viaţă. Când degetul mare al mâinii-i drepte se opri pe tasta „OK”, un sunet scurt şi strident m-a anunţat că primisem un nou mesaj.

 

Mă tem să rămânem singuri. Ştiu că în acele momente vei refuza să mă atingi. Te vei apropia, dar nu vei observa cum, pe luciul oglinzii, umbrele noastre vor începe să tremure tot mai intens. Frica dată de persistenţa ignoranţelor prefăcute va spori  afluxul iubirii interzise, încolţindu-mi în cele mai tainice gânduri, în ceva dureros şi năucitor.

Incognito

 

Acum ştiam. Ştiam totul. Ştiam cine e Incognito. Ea era acolo. În maşina mea. În braţele mele. Tremura, când la Radio Muzical acordurile simfoniei a V-a, scrise de Mahler, ne obligau să visăm. Ea plângea. Eu am închis ochii; mă gândeam cât de fericit poţi să fii în anumite momente. Îndeosebi atunci când ştii că cineva are nevoie de tine.

―Te simţi singură? am întrebat-o, încercând să-i îndepărtez orice gând negru. Simţeam că lacrimile ei mi se prelingeau nu doar pe pielea-mi rece, dar şi pe cele mai sensibile zone ale sufletului, dacă exista aşa ceva; pe rănile deschise.

― Singuri rămânem doar atunci când oamenii pe care i-am iubit nu ne mai recunosc şi ne dau uitării.

― Linişteşte-te! o imploram în timp ce Elza îmi întinse celularul şi îmi zise să privesc faţa monstrului ce o ţinea prizonieră. Îi recolta sângele. Apoi îl expedia către laboratoarele Harmony.

Îmi venea să strig, dar, dintr-o dată, m-am simţit izbăvit de orice putere de ripostă. Copacii de la marginea drumului se prinseră într-un dans haotic. Orizontul sângera, iar maşina în care ne aflam în acea clipă fatidică părea a se afunda într-un hău fără de margini. De pe ecranul aparatului ţinut în palma copilei zâmbea chipul femeii din casa mea. Şi pentru ca haosul să fie total, în acele secunde mi-a fost dat să-i aud vocea. O rugam de mii de ori să nu mă apeleze decât în situaţii extreme.

― Vino repede! urla străina din casa mea. Doamna Ana abia că mai respiră. Am găsit-o în faţa calculatorului. Înţelegi mult prea bine că eu nu puteam suna la urgenţă. Sună tu şi trimite un echipaj de intervenţie rapidă. „… şi cu cât mai mult te resping din gândurile mele, ziua, cu atât mai mult îmi apari noaptea, în vise.” Nu ştiu dacă are vreo relevanţă, dar…

Nu mai găseam puterea nici măcar s-o ascult. Am scăpat telefonul. Am deschis portiera şi am ţâşnit afară. Începea să plouă. Fulgera. „Incognito!”, am strigat ca şi cum m-aş fi fost eliberat de o ultimă respiraţie, de otrava ce, în tot acest timp, mi se depunea pe inimă. Doamna Ana, vecina mea, avea optzeci de ani. Doamna Ana se ascundea sub pseudonimul Incognito. Iar mie nici prin gând nu mi-ar fi trecut o asemenea absurditate. Acum ştiam. Credeam că ştiu. Bănuiam că am înţeles absolut totul.

― Ce aţi spus? auzisem vocea copilei, reverberând undeva în spatele meu.

― Incognito? a întrebat Elza. Eu sunt Incognito. Acum, când aţi aflat adevărul, mă puteţi izgoni. Îmi puteţi distruge orice speranţă, dar visele nu mi le veţi putea lua. Nici dumneavoastră şi nici cei care îmi fură sângele pentru a prepara blestematul lor de Spiritin.

Eram asemenea unui paralitic. Nu mă puteam mişca. Buzele Elzei mi-au atins buzele. Au întârziat mai mult decât se cuvenea. Resimţeam un gust sărat. Ceva ce amintea gustul morţii. Oricine ar fi fost Incognito, nu avea nicio relevanţă. Acum ştiam esenţialul: din sângele copilei, care mă săruta se prepara medicamentul fără de care nu puteam trăi.

 (Va urma)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Cat said:

    *in transa*

  • De Profundis said:

    Am citit si eu cu sufletul la gura 🙂

  • Scriptorium iulie | Gazeta SF said:

    […] numărul 25 al revistei Suspans, Nicolae Cornescian ne prezintă partea a treia a foiletonului “Cealaltă femeie”, parte în care ne sunt destăinuite câteva dintre secretele poveştii. Aflăm, astfel, ce este […]

  • SUSPANS.ro de cireşar « SCIFIENTLAND said:

    […] începe aşadar cu foiletonul „Cealată femeie”, de Nicolae Conescian. Încet, încet, în această a treia parte, câteva din legăturile […]

  • Cristina Fasie said:

    Multe necunoscute care trebuiesc elucidate de viitoarele scrieri!Cind il citesti pe Nicolae Cornescian,trebuie ca mintea sa-ti fie vigilenta pentru a sesiza toate aspectele iar inima deschisa pentru a te bucura de intreaga incarcatura emotionala !

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.