Foileton: Cealaltă femeie (4)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 27 ( august, 2012 )
Autor:

Continuarea din numărul 25…

7.

― Frumuseţea acestei lumi izvorăşte tocmai din tainele ei, zise Helga, amintindu-şi cuvintele  fiicei. Înţeleg mult prea bine că nu mă pot împotrivi planului vostru. Vă cer doar atât: vreau să-mi văd fiica.

După câteva clipe de ezitare, degajând un aer de impasibilitate prefăcută, Markus reluă acelaşi dialog ce, la un moment dat, devenea sastisitor.

― Liniştiţi-vă, doamnă! Insist să vă calmaţi. Vă asigur că Elza e în siguranţă. Probabil că ştiţi că e una din elevele exemplare. Şcoala noastră îi oferă condiţiile optime de studiu. Dispunem de cadre competente, selectate în conformitate cu cerinţele sistemului. Înţelegeţi că pentru a făuri o societate armonioasă, aproape perfectibilă, avem nevoie de minţi luminate, de aceste vlăstare de care ni se leagă toate speranţele?

― Vreau să o văd, interveni femeia. În cel mai scurt timp posibil.

Ezitând câteva clipe, Markus îşi aminti de ceea ce, în concepţia sa, oarecum, putea distrage atenţia.

― Am recuperat notiţele dumneavoastră, zise el. Caietul cu însemnări, ca să fiu mai exact.

― Caietul? Ce caiet?

― Piesa de teatru…

― Nu pricep. Fiţi, vă rog, mai concis!

― În biroul domnului director se află un caiet cu notiţele dumneavoastră. Sunt nişte schiţe, nişte replici. Sincer, nu mă pricep, dar cred că e vorba de un text literar, al cărui autor sunteţi tocmai dumneavoastră. „Spaţiul din vid” stă scris pe copertă. Vă spune ceva acest titlu?

― Îmi spune că intenţia dumneavoastră e cât se poate de clară. Încercaţi să-mi induceţi doar stări de repulsie şi apatie. Vă încredinţez că nu veţi reuşi să mă provocaţi. Am trecut prin multe. Ştiu ce înseamnă să te opui. Să accepţi ceea ce ţi se impune, înseamnă să pierzi. Şi chiar de e scrisul meu în acel caiet, voi considera că sunt doar nişte fragmente copiate în afara orelor de lucru.

Cât timp Elza nu se aducea în discuţie, bărbatul prefera să tacă şi să rabde toate acele relatări din care înţelegea foarte puţin. În fond, nici nu se strofoca să priceapă esenţialul. În mintea sa, în timp ce femeia etala argumentele ei de necombătut, se derulau alte scenarii. Se gândea că în cel mai rău caz va fi nevoit să apeleze la măsuri extreme. Imobilizând-o, îi va administra o nouă supradoză de calmante. Nu mai dorea să se preteze la aceste acte infame. Totuşi, brutalitatea te înjoseşte, te face să te simţi vinovat. Te apropie de fiară.

― Din tot ce făurim, ideile sunt singurele soluţii destinate tuturor şi pentru totdeauna, continua Helga. O mare parte din adevăr constă tocmai în capacitatea noastră de a generaliza, de a uni într-un întreg armonios multitudinea elementelor disparate, recunoscute şi percepute de semenii noştri. Noi nu putem schimba absolut nimic din ceea ce aparţine întregului. Prin alăturare, reuşim doar să-i aducem o altă lumină.

― Căutaţi! se auzi o voce baritonală, răsunând undeva în spatele uşii de metal.

Femeia tresări. Cu o expresie meditativă, ca şi cum ar fi fost prinsă într-un torent de păreri ce foarte uşor ar fi putut deveni adevăruri hotărâtoare, se repezi asupra uşii, însă, cu un gest aproape maşinal, Markus îi reteză calea.

― Doamnă, aproape că urlă, insist să vă aşezaţi la locul dumneavoastră. Şi-i indică patul de lângă geam. N-ar trebui să vă intereseze problemele noastre. Am creat un sistem compozit. Şi tocmai în această complexitate, uneori, apar şi anumite neconcordanţe. Dumneavoastră aveţi un noroc chior. Că aţi reuşit să ajungeţi tocmai la noi…

― Îmi amintesc aceste locuri, interveni Helga. Chiar şi acest salon. Parţial, ţin minte chiar şi scenele accidentului din urmă cu ceva timp. Însă, continua coborând tonul, există o perioadă de timp în viaţa mea care, am senzaţia că aparţine mai degrabă visului decât realităţii. E ca şi cum aş privi un film alb-negru. Mut. Stai şi te holbezi la imagini, dar nu înţelegi subiectul. Actorii joacă prost. Mimează totul. Nu respectă scenariul. Se opresc tocmai când ar trebui să acţioneze. Pur şi simplu, e o altă viaţă. Nu-mi amintesc.

― Mulţumirile ar trebui să le aduceţi, în primul rând, soţului dumneavoastră. Decizia lui a fost una hotărâtoare.

― Soţului? se miră Helga.

I se părea că începea să se afunde într-o pâclă densă. Că în planurile secundare, undeva la limita conştientului, din loc în loc, răsăreau imagini tenebroase. Acolo, în mintea ei, persistau nişte fizionomii străine, voci de care nu-şi mai amintea decât foarte vag, gesturi provocatoare, spaţii închise, ticsite cu obiecte ciudate. Tot ce izvora din străfundurile subconştientului, amintea coşmarul. Nu se mai respecta nicio regulă. Haosul devenea evident. „Soţul?”, se întrebă, dar nu găsi nicio reprezentare clară. Niciun chip. În mod cert, dacă spusele bărbatului din acest salon ar fi fost adevărate, gândea ea, atunci, chiar şi în starea în care se afla, trebuia să-şi amintească cel puţin un episod din viaţa ei conjugală. Nu acorda prea multă atenţie acestui subiect, pentru că ştia destul de bine ce ar putea urma. Dacă izbuteşti să-ţi aminteşti episoadele importante din viaţa ta, dacă insişti simţind un fel de nostalgie, rişti să te afunzi în dezordinea stârnită de iluzii. Ceea ce crezi că a fost, devine ceea ce ţi se pare că aparţinea în mod obligatoriu trecutului tău. Uneori dorim atât de mult, încât avem tendinţa să denaturăm propria viaţă, viziunile noastre asupra adevărurilor ce ne conturează existenţa. Râvnim, dar nu observăm aspectul înşelător: treptat, închipuirile noastre amestecă realitatea percepută cu visul ce ni-l dorim atât de prezent. Pentru Helga, în acele momente, în starea în care se afla, exista un singur adevăr indubitabil: incertitudinea.

― Unde e fiica mea? reluă ea pe un ton cât se putea de firesc.

― O veţi vedea în cel mai scurt timp posibil, zise Markus. În aceste ore, chiar şi în aceste zile elevii au un program foarte încărcat. Nu pot părăsi teritoriul şcolii. Chiar şi vizitele părinţilor ori rudelor apropiate sunt strict interzise.

Degajând un aer excedat, femeia îşi menţinea poziţia. Nu dorea să cedeze nici în ruptul capului. Insistenţele ei întreceau limita suportabilităţii. Atât Markus, cât şi Daniel, care tocmai intrase în salon, îşi menţineau cumpătul treaz, hotărâţi fiind să acţioneze în orice moment. Deocamdată totul era sub control. Ce-i drept, au apărut anumite schimbări de situaţie. Anii de după accident, derulaţi de mintea Helgăi, acum, în aceste zile, constituiau o nebuloasă totală. Însă punctul culminant al ultimelor ore era tocmai dispariţia Elzei. Angajaţii Harmony ştiau destul de clar: în cadrul sistemului nu se cunoştea noţiunea de „iertare”. Vinovatul era exclus în mod automat. Nu era supus interogatoriului şi nu i se cerea niciun fel de justificare. Pur şi simplu, acuzatul era eliminat, asemenea pionului mânuit de o minte ce la un moment dat a greşit grav. Eliza juca pe două fronturi. A luat asupra sa o sarcină complementară, rolul ce a exclus-o din joc.

― Telefonul, îşi aminti Helga. Trebuie să verific ceva.

― Evident, zise Daniel amintindu-i că mobilul se afla tocmai în sertarul noptierei de lângă pat.

Totul era prevăzut de dinainte. Era calculat până la cel mai mic detaliu. Cel puţin aici, între zidurile spitalului, nu se permitea niciun pas eronat. Minuţiozitatea, una din caracteristicile necesare, era aproape ca un ordin nescris, dar cunoscut. În agendă, însă, femeia găsi doar un singur număr. Cu toate că nu ştia cine era Eliza, se decise şi apelă o presupusă rudă, prietenă ori vecină.

― Draga mea, veni răspunsul imediat, mă bucur că te-ai hotărât să mă suni. Nici nu ştii de când aşteptam să te aud. Cum te simţi? Ce spun doctorii? Bănuiesc că ai veşti îmbucurătoare.

Tonul părea mult prea familial. Era clar că întrebarea „Cine eşti tu, Eliza?”, în aceste contexte nu îşi avea rostul. Pe când bărbaţii s-au retras, oferind femeii intimitatea necesară în asemenea situaţii, Helga a răspuns cât se putea de firesc.

― Mă simt minunat. Pot să zic că încep să-mi revin. Există, totuşi, anumite probleme. Lacune, dacă înţelegi la ce mă refer.

― Draga mea, interveni Eliza, trebuie să ai încredere în propriile forţe şi te asigur că totul va fi cât se poate de bine. Ţi-am ales cel mai bun spital din întregul ţinut. Mai bine spus, chiar tu ai fost cea care ai insistat să fii dusă tocmai acolo. „Cu cine vorbeşti?”, în planul secund se auzi o voce de bărbat. Iartă-mă o clipă, se explică Eliza, lăsând telefonul deschis. Helga asculta întreaga conversaţie. „Cu vecina noastră. Am vrut să ştiu cum se simte”. „Şi de când sunteţi atât de apropiate?”, continua bărbatul. „De când am ajutat-o, i-am salvat viaţa, am condus-o până la treptele spitalului”. „Parcă nu aveai dreptul să părăseşti această casă fără ştirea mea”, zise el. „În cazuri extreme, când e vorba de viaţa unui om, cred că nu se mai poate vorbi de nicio regulă”. Iartă-mă, draga mea, reluă Eliza. Tocmai prezentam soţului situaţia ta. Şi el crede că totul va fi bine.

― Eliza, interveni Helga, soţul tău ştie de accident?

― Te rog să ocolim acest subiect

― Fiica mea… Ce ştii de Elza? întrebă Helga, simţind o nevoie imperioasă de a scăpa de acea încărcătură intolerabilă.

― Draga mea, zise Eliza, fiica ta e doar o ficţiune. Atât pentru tine, cât şi pentru noi, pentru prietenii tăi. Tocmai de aceea, la un moment dat, când starea ta se agrava, am hotărât să te internăm. Nu mai suportam să te vedem cât de mult sufereai. Un copil nenăscut, o idee atât de neverosimilă, începea să te distrugă. Treptat. Te implor, draga mea, încearcă să te izbăveşti de acest gând.

8.

În ciuda izului aproape insuportabil, a semiîntunericului ce stăpânea acest spaţiu chiar şi pe timpul zilei, se părea că fetei îi convenea încăperea. Celarul îi conferea siguranţa necesară. O proteja. Bănuiam că în zilele ce vor urma, în următoarele ore, paznicii şcolii la care n-am mai ajuns, aflând povestea fetei, bănuiam că oamenii ce răspundeau de siguranţa şi buna funcţionare a sistemului Harmony vor sosi din clipă în clipă. Nu pentru că m-ar fi bănuit, ci datorită faptului că atât locuinţa mea cât şi cea a doamnei Ana fuseseră singurele imobile din acest ţinut. Cele mai apropiate de instituţia anterior menţionată.

― Ar trebui să-ţi aduc nişte haine curate, spusesem văzând că fata s-a întins pe o canapea veche de sub ferestruica încadrată de grilaj. Era ostenită. Dar cine nu ar fi în asemenea situaţii? Mă temeam că până la întoarcerea mea copila va adormi. Am sfătuit-o să aştepte în tăcere, să nu se atingă de nimic din ceea ce era depozitat aici. Fata era destul de mare şi destul de deşteaptă ca să priceapă riscul la care s-ar fi supus, ignorându-mi poveţele. Mi-a zâmbit scurt şi mi-a dat de înţeles că n-ar trebui să mă impacientez.

Ce-i drept celarul era doar o soluţie de moment, sigură până la un anumit punct. Şi când mă gândesc că străina din casa mea era tocmai „cerberul” pus să păzească un suflet atât de nevinovat, chinuindu-l poate, nu mă încumetam să fac vreo greşeală fatală. De la apariţia Elzei, în mintea mea sistemul Harmony căpăta alte conotaţii. Oamenii de acolo nu mai erau acei protectori şi acei luptători acerbi pentru schimbare în bine a societăţii. Chiar dacă rezultatele lor întreceau orice aşteptare, se părea totuşi că acţiunile întreprinse se fondau pe un lanţ de mârşăvii. Confirmându-mi presupunerea, ştiam că fetiţa nu mă minţea. Era mult prea speriată ca să recurgă la orice fel de intenţie. În stare de şoc oamenii exprimă adevăruri crunte.

Intrasem în casă şi spre surprinderea mea, totul părea cât se putea de obişnuit. Mi-am amintit de apelul femeii, de rugăminţile ei de a mă întoarce cât mai repede acasă, deoarece doamna Ana se afla într-o situaţie critică. Lamentaţia la care mă aşteptam era doar o idee din mintea mea. Totul părea destul de obişnuit. M-a surprins faptul că pe un ton cât se putea de calm străina vorbea la telefon. La început crezusem că era doar o înscenare, o farsă. Dar, ulterior, după câteva replici, din timbrul vocii şi din pauzele aferente, am înţeles că femeia purta o conversaţie cât se putea de firească.

― Draga mea, zise străina, mă bucur că te-ai hotărât să mă suni. Nici nu ştii de când aşteptam să te aud. Cum te simţi? Ce spun doctorii? Bănuiesc că ai veşti îmbucurătoare.

A urmat o pauză, timp în care ea asculta vorbele omului de la celălalt capăt.

― Draga mea, a continuat, trebuie să ai încredere în propriile forţe şi te asigur că totul va fi cât se poate de bine. Ţi-am ales cel mai bun spital din acest ţinut. Mai bine spus, chiar tu ai fost cea care ai insistat să fii dusă tocmai acolo.

― Cu cine vorbeşti? am intervenit, surprins de acea convorbire.

― Cu vecina noastră. Am vrut să ştiu cum se simte.

― Şi de când sunteţi atât de apropiate?

― De când am ajutat-o, i-am salvat viaţa, am condus-o până la treptele spitalului, se destăinuia străina.

― Parcă nu aveai dreptul să părăseşti această casă fără ştirea mea, i-am adus aminte.

― În cazuri extreme, când e vorba de viaţa unui om, cred că nu se mai poate vorbi de nicio regulă.

Mi-am văzut de drum. Nu-mi permiteam să pierd timpul necesar. Am intrat în dormitorul Helgăi, ştiind că acolo voi găsi cele necesare. Am deschis uşa şifonierului montat în nişa din perete şi, aşa cum mă aşteptam, am dat de câteva haine tocmai pe măsura fetei din celar. Bluze de diferite culori, din material moale, emanând un miros proaspăt. Niciodată nu am aflat de ce, aproape lunar, soţia cumpăra aceste veşminte. Acum le găseam rostul. Se găseau acolo chiar şi piesele de lenjerie intimă, câteva prosoape, pături, cearşafuri de un albastru celest. Am luat doar ceea ce consideram a fi necesar. Am îmbâcsit totul într-o geantă de mână şi m-am îndreptat înspre frigiderul din bucătărie.

Cu toate că mă aflam în propria casă, eram panicat. Continuând să vorbească la telefon, străina nu mi-a acordat nicio atenţie. Gesturile îmi erau precaute, ca şi cum aş fi păşit pe un teritoriu minat. Inima mi se chircea în piept, dar pentru Elza eram capabil de orice, absolut orice. Exista ceva în acei ochi, ceva ce inducea un profund sentiment de milă, ceva aproape familial şi aproape sacru. Aveam senzaţia că pluteam în mrejele unui decor delirant, că în spatele vreunei uşi, în cel mai neaşteptat moment, o voi reîntâlni pe Helga. Voi fi luat la întrebări şi voi fi pus în situaţia să mă explic. La un moment dat, când părăsisem spaţiul bucătăriei, chiar mi s-a părut că vocea străinei de cealaltă parte a holului a căpătat timbrul vocii soţiei: „Acum crezi?”. Evident că era doar o tulburare. Mă simţeam singur. Mult prea singur. Şi totuşi, nu puteam refuza ajutorul aşteptat. Pentru un copil atât de nevinovat, pentru acel suflet nefericit ce mă aştepta în subsolul casei, eram pregătit să-mi asum toate riscurile. Oare chiar deveneam paranoic? „Nu!”, mi-am spus. Trebuia să mă eliberez de orice gând rău. Probabil că în acele ore, în acea zi, în mine s-a trezit un acut sentiment de compătimire, o iubire paternă ce se putea rezuma la o simplă frază: „Să oferi, dar să nu aştepţi nicio recompensă”.

„Trebuie să ajuţi un suflet!”, gândeam în timp ce intram în subsol. Eram înspăimântat. În ciuda avântului de a mă implica într-un mod cât mai activ în sistemul Harmony, cruzimea de care aflasem din vorbele copilei mă îndepărta de orice altă încercare. Atitudinea schimbată, modul în care începeam să mă comport şi, mai ales, această frică neînţeleasă mă făceau să cred că undeva, ceva chiar s-a rupt, că, aproape sigur, urma haosul ori coşmarul. Auzisem un zgomot, ceva ca un pocnet amintind sunetul sticlei sparte. Speriat, am deschisa uşa beciului. Expresia de pe faţa copilei nu trăda frica ori vreo altă emoţie. Din contra, Elza rămânea concentrată asupra obiectelor înşirate pe masa circularului. Nu ştiu cum a făcut rost, dar vedeam că purta mănuşi albe, de un alb ireal, mănuşi chirurgicale. Începeam să tremur şi îmi venea să mă reped asupra acelui trup firav pe care îl găseam tot mai imposibil. Nu mă puteam împotrivi imaginilor zdrobitoare. Mila ce mă stăpânea şi care se accentua cu fiece clipă de neastâmpăr, încreţind parcă în aerul îmbâcsit dintre aceşti pereţi igrasioşi, trezea în mine o suferinţă stranie, stârnea lacrimi, pe când privirea surprindea doar nişte denivelări, pâlpâiri, amestecuri de obiecte şi lampasuri de lumină aproape lichidă. Frapa, însă, cu totul altceva. Sângele de pe braţul copilei căpăta nuanţa rubinului regăsit şi în cerceii ei. Şerpuind până la aţa roşie de la încheietura mâinii stângi, lichidul lucios se scurgea într-un vas de sticlă, ciobit şi umplut cu praful ce amintea nisipul ţărmului necunoscut. Rezistam.

Conţinutul recipientului închega într-un fel de plasmă ce începea să se mişte ori poate că era doar o iluzie optică. Clocotea. Aburul emanat avea un miros înţepător. Din gesturile fetei înţelegeam că nu aveam voie să mă apropii. Nu realizam cât timp s-a scurs de când intrasem aici. Cert era faptul că trebuia să mă conformez poruncilor copilei.

― Spiritinul…

― Poftim? am rămas consternat de cele auzite.

― Medicamentul, a accentuat ea, se prepară tocmai din aceste substanţe.

― Elza, încercam să-mi revin, sângerezi!

― E doar un constituent necesar.

Mă simţeam slăbit, izbăvit de orice putere, chiar şi de iluzia că aş putea riposta într-un fel sau altul.

― Rezistă doar cei puternici, zise ea întru totul neaşteptat. Şi, în fond, e doar o încercare. Nu sunt sigură că voi obţine produsul dorit. Probabil că am uitat ceva. Mi se pare că fosfatul hemihidrat a depăşit termenul de valabilitate.

― Şi cum ai să verifici? am încercat să aflu.

― Cât se poate de simplu. Voi turna Spiritinul în vasul cu apă. Dacă în decurs de zece – cincisprezece minute apa va căpăta vreo nuanţă, înseamnă că am greşit.

Mă uimea perspicacitatea fetei şi, în ciuda aparenţelor, începeam să văd în copilul din faţa mea întruchiparea sufletului salvator, fiinţei capabile să-mi asigure doza lunară din acest elixir miraculos. Poate că exageram, dar în acele momente eram asaltat de abundenţa sentimentelor antagonice. Frica, bucuria, durerea, mila, câte şi mai câte stări contradictorii mă făceau să mă întreb cât din ceea ce vedeam şi auzeam era adevărat şi cât aparţinea doar determinărilor mele, dorinţei de a continua firul mult prea subţire al acestei vieţi atât de incerte.

― Limitată e doar puterea noastră de pricepere, nu şi această realitate, zise ea în timp ce deschideam geanta în care se aflau hainele şi sandvişurile învelite în staniol. O vedeam zâmbind, savurând probabil nepriceperea mea. Fără jenă, ca şi cum ar fi fost ceva destul de firesc, fata începea să se schimbe chiar sub ochii mei. Din instinct, m-am îndreptat înspre uşă. Intimitatea întotdeauna impune clipele singurătăţii absolute. E necesară. E ca un fel de oglindă în care se regăseşte adevărata faţă a eu-lui nostru.

― Nu e cazul, zise ea. Nu trebuie să ieşiţi. Ajunge să rămâneţi acolo unde v-aţi oprit.

― Sunt oglinzi aici, explicam.

― Sunteţi aşa de copilăros, râse ea.

Nu eram chiar atât de absurd, încât să nu pricep faptul că Elza nu ar fi îndrăznit să mă dea afară, dar, ignorând ruşinea, pur şi simplu îmi dădea de înţeles că nu se temea de mine. Ştiam mult prea bine că există o categorie de oameni faţă de care, cu toate că ne sunt doar nişte străini, ne simţim liberi, izbăviţi de frica vreunei înţepături nesperate, cuvântului jignitor ori altei obide. Elza era tocmai una din aceste persoane. Mi-am dat seama chiar din prima privire. Sărutul nevinovat probabil că era doar o măsură extremă. Ce-i drept, un gest incontrolabil, indus de dominaţia instinctului în dauna raţiunii.

― Apropiaţi-vă! îmi porunci. E Spiritinul, accentuă, indicându-mi bolul cu medicamentul miraculos. A trecut mai bine de un sfert de oră, iar apa a rămas limpede.

― Îmi pare nespus de rău, încercam să mă scuz.

― Nu înţeleg, se miră copila.

― Nu trebuia să te aduc aici, dar pe moment n-am găsit alt loc, mult mai adecvat.

Răzând, copila se sprijini de umărul meu.

― Şi când vă spuneam că sunteţi copilăros…

― Elza, îi mărturiseam, recunosc că ai ceva special. Ceva ce nu se poate explica, dar se simte în felul tău de a fi.

― Nici nu aveam nevoie de prea mult timp, pentru a putea să înţeleg acest sentiment, îmi citi ea gândul.

― Cine eşti, de fapt?

― Nu-mi cereţi să vă răspund. Unele amintiri sunt doar nişte repetări, fie chiar şi imaginare, ale actelor abominabile. Sporesc suferinţele de care încerc să mă izbăvesc.

Mi-am cerut scuzele de rigoare, cu toate că fata a înţeles lipsa oricărei intenţii. Mi-a propus să ne aşezăm şi, în timp ce mânca sandvişul, mi se părea că plângea. Într-adevăr, plângea. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o pe frunte. Ca pe o fiică ce mi-o doream dintotdeauna. Hainele negre ce le purta acum, respiraţia ei sacadată şi tonul melodios al vocii mă făceau să simt că alături de mine, în acea seară aproape neverosimilă, se afla doar o umbră clară, întâlnită în vreun vis odihnitor.

― Elza, am şoptit, dar nu eram capabil să-i expun gândul.

― Sunteţi un om bun, dar să nu uitaţi că tocmai de această generozitate se poate profita atât de uşor. Şi aproape că ştiu de ce mă ascundeţi aici. Presupun că nu locuiţi singur, că alături de dumneavoastră se află tocmai omul care se foloseşte de această mărinimie.

Eram şocat, auzind aceste anticipări. Poate că intuiţiile mele erau chiar visele ce începeau să se împlinească. „Nu putea să existe un asemenea om, un asemenea copil”, gândeam cuprins de teama că mintea fetei îmi disimula toate tainele. Am considerat că acum mi se oferea unica şansă de a mă elibera de poverile adunate pe parcursul ultimelor zile.

― Locuiesc cu o fiinţă stranie. Nici nu ştiu cine e. Nu ştiu dacă e soţia mea ori e doar o străină. Totul e mult prea confuz. E ca şi cum aş trăi o altă viaţă. Probabil că destinul meu depinde tocmai de prezenţa persoanei de care îţi vorbesc. Ori poate că totul e doar o înşelăciune. Mă simt asemenea actorului neexperimentat. Uitându-mi replicile, trebuie să respect scenariul improvizat de nişte minţi total necunoscute. Nu-mi pot asuma niciun risc. Dacă pierd chiar şi un singur amănunt, presimt că pierd totul. Iar femeia de care îţi vorbesc e tocmai persoana din fotografiile din telefonul tău, cea care te-a ţinut închisă şi care te-a maltratat.

― Unde eşti? undeva în apropierea celarului, se auzi vocea străinei.

― Trec tocmai prin acele zile critice, când orice femeie are nevoie de…, şopti fata, ruşinându-se să rostească ultimul cuvânt. Pe materialul cămăşii mele de nuanţa nisipului apăru o pată de sânge. Era sângele ei, scurs din rana de pe braţul rănit.

― Am înţeles, i-am completat gândul şi am zâmbit amândoi, privind pata de forma şi mărimea inimii. Ţi le voi aduce cât de curând.

― Sunteţi un om minunat, adăugă ea.

― Sunt aici! răspunsesem vocii de afară.

Va urma

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Cristina Fasie said:

    Frumos scris. Am primit alte ”bucatele de puzzle” care permit intregirea tabloulului…asteptam cu interes continuarea !

    Merci 🙂

  • Scriptorium Septembrie | Gazeta SF said:

    […] detectiv cu uşoare dureri de cap”,  de Iulian Sîrbu, “Phaedra”, de Cătălina Fometici, “Cealaltă femeie”, de Nicolae Cornescian, “Zodia Mielului”, de Mihai Hafia Traistă, “Din ştreang”, de […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.