Foileton: Surplusuri (1)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

1.

Mi-au spus că în acea seară au văzut-o traversând strada splaiului. Primii au zărit-o chefliii aflaţi pe terasa localului din colţ. Făcură chiar şi glume pe seama ei, glume de prost gust, şi chiar au confundat-o cu sărmana Alma, nebuna ce locuia  în baraca improvizată din apropierea pădurii de mesteceni. Nu-şi aminteau ca în acea după-amiază să fi văzut vreun suflet de femeie îndreptându-se înspre râu. Mai degrabă, acel perimetru de piatră şi nisip părea un tablou fad al statorniciei desăvârşite. Cu toţii, povestind la răstimpuri şi în situaţii diferite, accentuau amănuntele relevante: ne simţeam ca-ntr-un vis, ne stăpânea pustiul şi vorbele goale, împletite în fraze ilogice. Hans chiar propuse să jucăm şah, însă abandonasem ideea, când bătrânul violonist, preţ de câteva minute sau ore (dar cine mai ştie), ne delecta cu acordurile instrumentului său hipnotic. Îşi aminteau că cerul s-a întunecat. Unii susţineau că ploua, alţii ziceau că vântul năprasnic, ivit ca din senin, împrăştiase norii, lăsând să se întrevadă, la scurt timp după apariţia femeii, linia orizontului roşiatic. Cert era faptul că nici unul din ei, nici măcar omul de după tejghea, prins şi el în scenariul acelei chermeze bahice, nu era sigur dacă tot ceea ce se etala cu o fervoare de nestăvilit, constituia, în fapt, adevărul pur. Cu toţii, într-un fel sau altul, bănuiau că propriile expuneri surprindeau anumite doze de imaginar sau, redând spusele fostului amiral: „Ceea ce râvneam să fie, ceea ce visam, tot ce ni se părea a fi altfel, devenea realitate. Căutam să înţelegem acea mijire neaşteptată. Părea că respectivele imagini aparţineau vreunei pelicule prăfuite, rupte pe alocuri şi lipite tocmai acolo unde se aştepta vreun episod hotărâtor. Privind-o, nu ne dădeam seama că fiecare din noi o vedea într-un fel propriu. Sunt sigur că de-am fi încercat să povestim ceea ce izbuteam să percepem, cu toţii am fi recurs la cu totul alte cuvinte şi alte asocieri”, devenea decorul ideal în care ei nu erau altceva decât prizonierii unui vis colectiv. Pentru unii, femeia ce apăruse aproape de nicăieri, în acea seară dintr-un sfârşit de anotimp, nu era mai mult decât o umbră stinsă, desprinsă de pânza râului învolburat. În schimb, pentru alţii, pentru femeile ce se îndreptau spre casa răposatei Hilaria, spre exemplu, acea străină era atât de prezentă, încât aveai impresia că fiecare-i pas făcut spre aceeaşi destinaţie amplifica regretele şi durerea plutind în aerul înserării asemenea păsărilor de postav adumbrindu-ţi sufletul. Inga, singura rudă a defunctei, moştenitoarea fără drept de apel a tuturor bunurilor rămase în urma octogenarei, era prima fiinţă din grupul îndoliatelor care, percepând prezenţa străinei, se opri pentru o clipă, apoi îşi întoarse privirea şi aproape că strigă: „ – E ea!”. Dar femeia ce urma cortegiul funerar n-a schiţat nici un gest de uimire, nelămurire ori interes. Îşi continua drumul ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Privind înspre colnicul unde se afla casa Hilariei, lăsa impresia că nici un gând rău şi nici o provocare nu o puteau opri de la îndeplinirea scopului propus. Când bătrâna Sara intenţionat azvârli toroipanul de care se sluji aproape întreaga-i viaţă, gloata siluetelor negre eliberă un oftat prelung. Mai degrabă, înadins decât din neatenţie, străina călcă bastonul înţepenit între două pietre vopsite cu var şi bastonul se rupse în două bucăţi aproape egale. Dar nimeni, absolut nimeni din spectatorii înfrânţi cu un simplu gest de nepăsare nu cuteză să riposteze într-un fel sau altul. Cu toţii ştiau destul de bine că pasul anterior, cu destulă uşurinţă şi fără nici o justificare prealabilă,  putea fi atribuit neatenţiei.

— Viperă! şuieră Sara, simţind refluxul veninului emanat de propriul gând. Însă femeia ivită aproape de nicăieri era mult prea deşteaptă şi nu se lăsa stârnită de ostentaţiile fără sens. Îşi vedea de drum, iar siguranţa-i vădită te făcea să crezi că acele spaţii nu-i erau întru totul necunoscute. Probabil că Inga fusese prima persoană care, în clipa în care ridică jumătatea inferioară a cârjei rupte, înţelese îndată că femeia din faţa ei putea fi unul din sufletele pierdute, dispărute ori rătăcite cu mult timp în urmă. Atunci, ziceau localnicii, în toamna acelui an negru, în Râpa Şperlei, acolo unde puteai să crezi că eşti tot ce doreşti, dispăruse un grup de şapte copile. Circulau tot felul de ipoteze puse pe seama respectivei răpuneri, însă nimeni nu îndrăznea să accepte adevărul dureros: moartea. Cercetările au continuat mai mult de un an şi în cele din urmă, în iarna următoare, pe motivul lipsei probelor veridice, cazul a fost închis. Însă dincolo de orice uitare, speranţa purta numele tăcerii, tulburării dinaintea furtunii, când aerul se făcea mai greu decât umbrele mestecenilor, uscat şi plin de electricitate. Şi chiar ţi se părea că privirea ta surprindea nişte urme de paşi, străbătând nisipul malului, căutând poteca ce ducea înspre albie, iar apoi, la cea mai neînsemnată adiere, îşi retrăgea formele repetabile în refluxul imaginarului tău. Se zvonea că în nopţile liniştite din grotele ponorului, ca din nişte scoici de calcar şi argilă, izvorau ecourile glasurilor tânguitoare. „ – Plânsete”, zise Inga, azvârlind băţul alb dincolo de zăplazul de iederă şi pietrele râului. Ca într-un vis încâlcit, din care ştii că nu poţi evada, femeile îngenuncheaseră şi într-o limbă veche începură să murmure ceva ce semăna cu vreo rugăciune cunoscută.

— E ea, zise Sara când freamătul încetă. Ea, accentuă, dând senzaţia că se făcea înţeleasă de întregul grup.

2.

Casa era veche, părăginită, pierdută între două şiruri de mesteceni uscaţi. În dosul clădirii, dincolo de murul pietrelor albe, în lumina decrepită a crepusculului răsărea Râpa Şperlei. Aveai senzaţia că aerul de aici, pe colnicul unde nu mai exista nici o altă clădire, era îmbibat cu izuri insuportabile, amintind mucegaiul, hoiturile descompuse ori ceva usturător, inducând greaţa sau alte stări neplăcute. În general, în aceste locuri, de dimineaţă şi până seară, putea fi văzut doar un singur suflet, un ţânc ce avea grijă de oi şi de capre, de altfel singura sursă de venit a familiei Klubert. Hans Klubert, tatăl oropsitului, era un beţiv ordinar. „ – Mama copilului, Alma, nu aparţinea acestei realităţi”, îmi zise bătrânul preot, mai mult din curiozitate decât din alte motive, aşteptând să vadă câţi muritori se vor aduna în acea seară să deplângă trecerea în nefiinţă a octogenarei.

— Se simte un miros straniu, i-am zis, ridicând sfeşnicul care, ca din senin, căzu pe duşumeaua putredă. Aflasem că respectivul miros era emanat de trupul Hilariei, mai precis de pojghiţa de lut ce-i acoperea trupul. Pentru că nu se cunoştea cu exactitate ziua decesului, pentru că micul târlaş descoperise trupul când acesta intră într-o avansată stare de descompunere, câteva femei au considerat de cuviinţă că sufletului bun şi curat al Hilariei merita să i se acorde mult mai multă atenţie. Pământul galben, adunat de câţiva copii tocmai din zona ponorului, fusese fiert într-un amestec special de rozmarin şi mentă. Când substanţa obţinută a căpătat nuanţa necesară, s-a purces la îmbălsămare. Chiar şi faţa ori gâtul, părţile rămase vizibile, au fost acoperite cu respectiva mixtură. Ulterior, după douăsprezece ore de repaus, timp necesar coagulării, pe obraz şi pe degetele mâinilor, peste tinctură, a fost lipită o pojghiţă subţire de nailon. Astfel, vântul, ploaia ori alte intemperii, în timpul drumului înspre cimitir, nu puteau deforma: „ – … sculptura cu iz de rozmarin”, cum, plastic, s-a exprimat abatele, sfătuindu-mă, totuşi, să nu mă încumet să ating trupul. Însă era destul de clar că mă străduiam să mă feresc de orice contact nu doar cu acel trup, dar şi cu toate obiectele ce bănuiam că puteau fi atinse de Hilaria. Totuşi, ţin minte, că nu mă puteam împotrivi anumitor îndemnuri. Am fost nevoit să acopăr cu un ştergar din pânză de sac oglinda din apropierea ferestrei. Am ridicat sfeşnicul, am aprins lumânarea şi m-am retras într-un ungher adumbrit din acea încăpere imensă. Din locul în care m-am oprit, sprijinindu-mă de peretele jilăvit, surprindeam întregul decor şi aproape că mă făceam nevăzut.

— Am găsit-o în poziţie fetală, lângă uşa de ieşire, zise preotul. Trebuia să fim foarte atenţi la articulaţii. La aceşti ani oasele nu sunt altceva decât nişte ramificaţii de nisip năclăit. Apoi mai era şi acea avansată stare de putrefacţie. În ochii rămaşi deschişi se oglindea vântul ce smulsese toate ferestrele, doborâse uşa bucătăriei, răsturnase cuierele şi oglinzile, obligându-ne, astfel, să ne pierdem o zi întreagă spre a putea aduce întregii clădiri o faţă oarecum decentă. Se cere ca morţii să plece dincolo, lăsând în urma lor rânduială şi curăţenie.

Poate ar mai fi adăugat şi alte amănunte, însă, ca din senin, am văzut o femeie străină deschizând uşa. Apariţia-i neaşteptată umpluse încăperea cu ondulările tăcerilor apăsătoare. O vedeam înaintând agale, asemeni unei halucinaţii dintr-o noapte de nesomn. Vedeam cum umbra ei trepidantă întuneca spaţiul străbătut, distanţa dintre uşă şi sicriu. Înţelegeam perfida-i ignoranţă, dar nu îndrăzneam să protestăm. Aerul se înteţea. Se făcea frig. Începea să plouă, să se întunece.

— Doamnă! de undeva dintr-un hău de semiîntuneric se auzi vocea Almei. Dumneata chiar crezi că ai să reuşeşti? A trecut prea mult timp şi nici spaţiul nu ne mai ajută. Avem nevoie de nisip şi cenuşă, de aer uscat, de fum cu iz de brad…

— Nu-i acordaţi nici o atenţie, interveni preotul. Glasu-i baritonal erupse ca un tunet neaşteptat. Pe moment i s-a părut că nici nu s-a făcut auzit. Ea nu a schiţat nici un gest, nu i-a răspuns bătrânului îmbrăcat în negru, lăsând astfel impresia că nu se simţea deranjată de nici o aparenţă nepriincioasă. Nu cădea în prinsorile realului şi nu se lăsa dominată de inflexiunile curiozităţii, justificând, graţie respectivelor nesupuneri, puteri interioare de nestăvilit, stranii şi aproape divine. Degetele ei albe ca varul alunecau pe fruntea răposatei. Părea că schiţau nişte semne bizare, alunecau lin, până la nivelul ochilor închişi.

— Înţeleg, spuse în clipa în care celelalte femei intraseră înăuntru. Nu s-au apropiat de trupul neînsufleţit, aşa cum se aştepta, ci, privind cu neîncredere şi cu un fel de ură tăinuită silueta străinei de la căpătâiul decedatei, s-au oprit lângă o laviţă veche, gata să se descompună într-o masă cleioasă, putredă, asemenea petelor verzi emanând mirosuri insuportabile pe malul înserării, în orele când râul părea că-şi înceta curgerea-i repezită înspre imensitatea întunericului năucitor. Ele ştiau că femeia ce purta hainele de nuanţa apei, în acele momente şi-n acea casă, nu întrezărea nici o cale să-şi găsească loc în oraşul lor, în vieţile şi gândurile lor, în casele ce răsăriseră parcă direct din lutul argilos, din pietrele reci ori din lemnul uscat şi mâncat de viermi. Şi totuşi, se simţeau dominate de o curiozitate sinonimă vreunei maladii incurabile. Bănuiau că între ea şi Hilaria exista ceva comun, ceva ce nu înţelegeau pentru că nu găseau nici o asociere posibilă. Vroiau s-o asculte, să o stârnească să vorbească, dar nu găseau nici un motiv relevant. Puteau, cel mult, să se lege de bastonul rupt, însă ştiau că existau zeci de scuze demne de a infirma orice intenţie.

Aşteptau… aşteptam când va face primul pas. Trăiam o bizară senzaţie că ştiam dinainte tot ce urma să se întâmple. Aceeaşi nelinişte sinonimă fricii mă obliga să mă simt o pradă sigură, o umbră incertă într-o casă cu totul străină, plină de mirosurile altor timpuri, stârnind impresia că ceea ce reuşeam să-mi închipui în acele momente poate că nu se rezuma doar la nişte răsfrângeri ale imaginarului, ci, mai degrabă, se putea asemui cioburilor de amintiri extrem de vagi. Erau zile şi luni când primeam zeci de scrisori anonime. Deschideam plicurile gălbejite şi găseam cele mai stranii lucruri, expediate parcă de dincolo de timp: pene albastre, frunze uscate, fluturi sau petece de mătăsuri, decupate probabil din vestimentaţii valoroase. Ştiam că toate acele amprente ale efemerului ce se voia amintire fuseseră expediate de una şi aceeaşi persoană. Toate plicurile, în locul timbrului, erau marcate cu un simbol bizar: o pasăre fără aripi sau o reproducere miniaturală a herbului văzut luna trecută pe casa Hilariei. Iată, deci, motivul pentru care mă simţeam oarecum obligat să particip la acea înmormântare. Ştiam că aici voi găsi o posibilă rezolvare şi, aproape din senin, am simţit alături prezenţa străinei, am înţeles că ea şi doar ea îmi putea desluşi totul, absolut totul. Izuri stranii, aproape insuportabile, pluteau în văzduhul îmbâcsit. Amintesc acest fapt pentru că în clipa în care buzele ei mi-au atins gâtul, nu am simţit nici un miros. Mâna ei rece îmi atingea mâna. Apoi am auzit-o şoptind: „ – E doar pentru tine…”. În mână ţineam un plic alb, fără nici un semn. Ştiam ce trebuia să fac. Am ieşit în grabă. În lumina violetă a felinarului din colţul străzii ce ducea înspre râpă, am găsit ceea ce mi se părea că îmi aparţinea în totalitate. Trăiam senzaţia neclară că totul se repeta: aceeaşi foaie gălbejită, acelaşi imprimeu floral în partea superioară a paginii, patru pete de cerneală cu un bizar miros de sânge coagulat, aceleaşi cuvinte:

Dragul meu,

Sunt eu, tocmai eu, fiinţa pe care ţi-ai imaginat-o ani de-a rândul, ai clădit-o din cuvinte şi imagini, din gânduri şi vise străine fără să ştii că… exist. Credeai că sunt doar o plăsmuire, imaginea divinităţii, întruchiparea perfecţiunii sau aşa ceva. Nu! Eu exist! Chiar exist…

Te căutam dintotdeauna. Te citeam şi te visam chiar dacă nu te-am întâlnit în mrejele acestei realităţi complexe. Eram toate acele nume care îţi scriau noapte de noapte, îţi lăsau zeci de mesaje în toate reţelele de socializare şi în alte noduri din paingul virtualului. Când nu răspundeai, plângeam. Mi-a fost frică să nu te rănesc. Ştiam că nu ai timp de mine, de vorbele mele pustii, de idei ce-mi provocau suferinţe năprasnice şi mă făceau să mă trezesc cu lacrimi în ochi. Ieşeam afară, în ploaie şi frig, şi plângeam.

Din tot acest joc nu ai înţeles un singur amănunt: tot ceea ce scriai, crezând că e doar o ficţiune, era un surplus pentru existenţa mea. Te căutam dintotdeauna. Te credeam invincibil până în clipa în care am realizat că tot ceea ce reuşeşti să edifici din chinuri şi disperări, incontestabil, ar fi trebuit să facă parte şi din existenţa ta.

Pasul final era cât se poate de clar: am venit la înmormântarea Hilariei pentru că ştiam că aici trebuia să te afli şi tu. Ai comis o eroare fatală: ai lăsat prea mult timp între cele două capitole.

Nici chiar şi această scrisoare nu mai ştiu cine o scrie…

Sunt ideile tale ori e durerea mea?

O parte din gândurile tale,

A ta… AMINA

Totul se repeta, se amplifica ori creştea în realităţi alarmante. Mă neliniştea faptul că începea să confunde ceea ce în mod cert trebuia să facă parte din plăsmuire şi ceea ce devenea mult mai prezent decât aş fi putut să-mi închipui. Încercam să elimin orice fel de neconcordanţe, micile excese de închipuire, comparaţii deşarte inducând temeri inutile. În acele clipe înţelegeam că Amina exista, că era o fiinţă ca oricare alta, respira, visa şi credea în propriul destin, cât timp în mâna mea albea acea foaie scrisă de o mână tremurătoare. „ – Suferea”, îmi ziceam. „ – Suferea”. Şi aproape că mă simţeam responsabil pentru acea suferinţă. Era ca şi când, ţinând în mână aripa smulsă dintr-un trup necunoscut, aş fi încercat să-mi închipui cealaltă aripă. „ – Cenuşie”, îmi ziceam, „mâloasă şi rece”. Însă altceva, mult mai confuz şi mult mai bizar, începea să mă neliniştească. Mi-am amintit de copilele dispărute, de zvonurile răspândite în rândul localnicilor, de spusele lui Hans Klubert: „ – Unele se întorc uneori, dar nimeni nu le mai recunoaşte”. „ – Se întorc…”, repetam obsedat de tumultul asocierilor apăsătoare. Şi totuşi izbutisem să găsesc şi reversul, un fel de apăsare necesară: dacă destinul ei depindea de tăria imaginarului meu, atunci puteam să joc după propriile reguli şi necesităţi. Puteam s-o ignor în orice clipă, reuşind astfel să recapăt o parte din realitatea pierdută. Dar, într-un mod bizar, în urma acestor naivităţi, resimţeam un fel de lipsă inexplicabilă: respectivele uitări volitive ori induse de autosugestie anihilau vitalitatea sufletului. Nu reuşeam să închipui, să inventez alte unghere de spaţiu latent şi, mai mult decât atât, chiar resimţeam un fel de stagnare a timpului firesc. Nu se mai întâmpla nimic, absolut nimic. În absenţa ei mă simţeam inutil.

— Pasăre fără aripi…, auzisem glasul Almei. Apoi am simţit cum ceva ca o mână rece îmi atinse umărul stâng.

Atingând acea formă, am simţit ceva cleios şi rece, ca un fel de substanţă fără iz. Refuzam să mai caut orice fel de explicaţii, asocieri, supoziţii. Totul era cât se poate de clar: deveneam captivul propriului imaginar. Ştiam că era ea, dar nu am privit-o, ci, pur şi simplu, ca într-un vis confuz, ignorând orice îndemn, chemare sau oprelişte nesperată, mă îndreptam înspre una din casele Ingăi. De ceva timp locuiam în apropierea Râpei. Mulţi mi-au zis că făcusem o alegere greşită. Încercau să-mi explice anumite conjuncturi, mai mult sau mai puţin verosimile. Ziceau că pe acest pământ există tot felul de locuri urgisite, spaţii în care timpul curge după alte principii, unde tinzi să dai crezare lucrurilor şi fenomenelor înşelătoare. „ – La un moment dat, îmi zicea Hans, ai impresia că începi să te înstrăinezi chiar şi de propria fiinţă. Gândeşti altfel, eronat; te lupţi cu iluzii, dar nu cedezi şi nici nu apelezi la vreun fel de protecţie. Taci. Suporţi. Continui”. Îmi mai spunea că locul acela, mai precis acea casă era un fel de suflet al vidului, pulsând neîncetat, graţie sevelor izvorâte direct din Râpa Şperlei.

(Va urma)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Anti-Radar, Contra-Scriptorium « SCIFIENTLAND said:

    […] „a crea” („crează”), asupra căreia revine şi în comentariul referitor la lucrarea „Surplusuri”, de Nicolae Cornescian („Suspans și Nautilus în luna decembrie” – Gazeta SF). Forma […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.