Foileton: Surplusuri (2)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 19 ( decembrie, 2011 )
Autor:

3.

În lumina violacee a fanarelor, de o parte şi de alta a drumului, mijeau siluetele umbrelor confuze. Părea că se desprindeau de trunchiurile arborilor, înaintau până la zăplazul de iederă sălbatică şi stane verzi, iar apoi, prinse în dansul unduirilor haotice, amintind trupurile hamadriadelor sau ale sirenelor din nopţile cu lună plină, piereau în puterea lucorii tăioase. Pe alocuri răsăreau odgoanele semiîntunericului aproape sticlos, un fel de tuneluri ce coborau în valea tăcerilor ademenitoare. Tocmai când m-am hotărât să grăbesc pasul, undeva în spatele meu, la o distanţă incertă, percepusem un gâfâit prelung, dispersat în valuri de ecouri alarmante. Mă simţeam urmărit, dar nu încetam să cred că rămâneam vânătorul dornic de a-şi surprinde prada într-un mod imprevizibil. Rămâneam calm. Îmi păstram cumpătul treaz. Ştiam că înaintam pe un câmp minat. La orice cotitură mă aşteptau zeci de capcane ascunse în acel lut mocirlos ca într-o imensă bucată din carnea animalului uriaş, abia doborât de şpăngile aceleiaşi lumini sticloase. Nu priveam în urmă pentru că un asemenea gest ar fi dat de înţeles faptul că începeam să mă tem. La drept vorbind, nu resimţeam nici o urmă de frică. Din contră: adoram acel joc al tatonării. Observam că atunci când îmi opream respiraţia pentru câteva secunde, ecourile paşilor străini scădeau în intensitate. La un moment dat, în apropierea bornei acoperite cu mătasea vegetaţiei negricioase, chiar mi s-a părut că rămăsesem singur, că acel sunet era doar o iluzie de prisos, refluxul dorinţei reîntâlnirii cu Amina. Aş fi vrut să o ştiu alături, în realitatea mea, acolo, în acel început de noapte, pe acel drum, curgând paralel cu râul ce, poate doar pentru mine, avea doar un singur mal. Pentru că dincolo, îmi ziceam, de cealaltă parte a apei, mai mereu creştea aceeaşi imposibilitate: ceaţa şi fumul, vidul, cum îmi plăcea să glumesc de fiecare dată când Hans îmi propunea aventuroasele-i călătorii cu luntrile de lemn putred.

— Trandafiri în lacrimi de sânge…, auzisem tocmai când mi s-a părut că ceva zburase drept prin faţa mea. Pur şi simplu căzu din cer, lovindu-se de caldarâmul jilăvit. Totul era cât se poate de clar: vocea Almei m-a făcut să mă liniştesc. Alma nu prezenta nici un pericol. Era doar un suflet pribeag ce nu-şi afla loc în mrejele acelei realităţi. Pentru ea chiar şi timpul curgea după alţi vectori. Am îngenuncheat.

— … petale şi ghimpi.

În faţa mea, în conul luminii metalice, într-o baltă de sânge se zbătea o pasăre neagră. Aripa stângă, de mărimea a două palme, încă mai trepida, pe când ochii sticloşi, de un negru ca de abanos, rămăseseră deschişi, reflectând parcă întregul cer al acelei nopţi interminabile. În cel mai bun caz, puteam să-i reprim suferinţa, zdrobindu-i capul cu vreo piatră sau vreun obiect găsit prin apropiere. Dar nu puteam recurge la asemenea gesturi infame pentru că întotdeauna rămânea un licăr de speranţă. Nu eram sigur că ultima picătură din acea viaţă trebuia să se prelingă tocmai pe degetele mele. Nu-mi doream acest lucru cu toate că, undeva în adâncul fiinţei, ştiam că privirea respectivei morţi nu mă putea ocoli. Ca o rană deschisă urma să rămână încrustată pe pojghiţa sufletului meu istovit.

— … cruste de nisip şi smoală, şopti Alma, oglinzi ce nu le poţi străbate pentru că sunt lipsite de orice refracţie. Vroiam să-i zic să înceteze, dar, în acele momente, consideram că vorbele ei nu aveau nici o semnificaţie. Refuzam să recurg la tot felul de asocieri între ceea ce vedeam şi ceea ce flecărea femeia din spatele meu. Plânsul ei, urmat la scurt timp după încetarea zbaterii de aripă, melodiile funebre ale râului repezit, acompaniamentul ploii, înteţindu-se parcă, rescriau partiturile simfoniilor macabre, pline de ritmuri intermitente: răsunetele amintind izbiri de cremene. Ceva se petrecea în jurul meu, ceva ce semăna cu halucinaţie, cu visul din care nu exista nici o cale de evadare. În hohotele de plâns ale Almei se amestecau suspinele vântului tăios.

— Taci! Am strigat din răsputeri. Am rămas surprins de propria răbufnire. Totuşi, în preajma mea se afla un om. Nu aveam voie să mă comport astfel. Ştiam foarte bine că în situaţii critice demenţii sunt capabili de orice fel de ripostă. O şi vedeam înhăţându-mă de gât şi zgâriindu-mă pe obraz cu unghiile-i neîngrijite, manifestând o forţă supraomenească, asemuită prăzii abia eliberate din cuşcă. Însă nimic din ceea ce bănuisem, nu s-a întâmplat. Dimpotrivă: în priviri i se citea o linişte dureroasă, apăsătoare, stârnind compasiune şi un fel de vină neînţeleasă. O vedeam apropiindu-se şi întinzându-mi mâna, întinzându-mi o altă pasăre, aşijderea celei de pe asfalt.

— E tencuiala cerului, zise. În nopţile cu aer închegat aceste zburătoare se sufocă, se desprind de înalt şi acoperă împrejurimile. Uneori le adun în pungi de plastic. Le duc în cimitirul râpei. Alteori le arunc în râu. Azi, spre exemplu, ştiu că nu vor mai muri şi alţi porumbei pentru că ploaia e mult mai străvezie decât în alte dăţi. Dar, continuă după câteva clipe de tăcere, va trebui să mă ajuţi. Ai de îndeplinit doar o banală formalitate. Ţine de vârful aripii şi încearcă să nu tremuri. Dacă doreşti, poţi să închizi ochii sau poţi să priveşti în altă parte. Zâmbetul meu laconic, trădând o uşoară undă de nepricepere, îi stârni o nervozitate vădită. O vedeam căutându-se prin buzunarele paltonului de nuanţa lutului mocirlos. Apoi începu să-şi descheie nasturii hainei de postav şi, pe neaşteptate, scoase din buzunarul interior o pereche de foarfece cu mânere de plastic albastru. Abia atunci, urmărind cu atenţie lamele deschise în unghi ascuţit, începeam să-mi pun zeci de întrebări. Îmi aminteam că Hans mă îndruma să mă ţin cât mai departe de această femeie, să nu mă aventurez în discuţii deşarte şi nici într-un caz să nu acţionez după voia ei. Se mai povestea că în anumite momente Alma dădea dovadă de o luciditate ieşită din comun, că existau locuri în care se comporta perfect normal. Chiar şi baraca în care locuia aparţinea unui asemenea spaţiu. Dar nimeni nu putea demonstra respectivele prezumţii deoarece nimeni nu îndrăznea să zăbovească ori chiar să se apropie de Râpa Şperlei atât de mult pe cât o făcusem eu în acea noapte şi în serile anterioare, mai precis, în ultimele săptămâni de când mă mutasem în casa Ingăi. Vrând-nevrând de fiecare dată trebuia să trec pe lângă locuinţa dementei şi, întâlnind-o, să-i răspund la saluturi fireşti ori, în unele cazuri, să încerc să mă aventurez în subiectele aparent banale. Dar niciodată, absolut niciodată, în tot acest timp nu m-am simţit urmărit de ea. Poate tocmai din acest motiv prezenţa ei pentru mine nu reprezenta nici un pericol. Eram ferm convins de faptul că identitatea Aminei era mult mai obscură şi mult mai neverosimilă decât existenţa acestei oropsite.

— E un act necesar, zise în timp ce lamele foarfecelor tăiau aripa păsării chiar în apropierea trupului ce încă se zbătea în mâna ei stângă. Ţine cât mai întins, îmi poruncea. Sunt doar nişte pene. Orice mişcare greşită ar putea genera multe neplăceri. Dar ceea ce continua să îndruge, detaşându-se parcă de actul întreprins, pentru mine nu mai avea nici un sens. Simţeam că îmi venea să vărs, că ceva, ca nişte noduli de nisip, îmi închega în stomac. Mi se făcea rău şi începeam să am migrene. Probabil că şi-a dat seama de acest fapt şi tocmai de aceea m-a obligat să mă aşez pe o lespede de la marginea şoselei. Mi-a zis s-o aştept. Simţeam că mi se face frig, că întunericul devenea mult mai apăsător decât în alte nopţi, că undeva în spatele meu, probabil pe malul năpădit de bălării, ceva se mişcase. Nu îndrăzneam să privesc înspre locul cu pricina. Ecourile zbaterilor de aripi mă făceau să cred că mai existau şi alte păsări, supravieţuiau, se retrăgeau în apa râului ori se afundau în nisipul sticlos. O vedeam întorcându-se. În mâini avea o cană de metal.

— Bea, zise. Îţi va face bine. Am băut. E o fiertură de ciuperci şi beladonă, explică. Are un efect benefic şi revigorant.

4.

Ceea ce am trăit în orele imediat următoare cred că se datora, mai degrabă, efectului fierturii ingerate cu nesaţ, acolo, pe marginea drumului forestier din apropierea barăcii. Susţinut de braţul drept, păşeam cu atenţie. Aveam senzaţia că drumul se afunda tot mai mult, că uneori, în asfalt, se deschideau gropile umplute cu apă. Crengile arborilor aplecaţi deasupra noastră se împleteau în nişte ornamentaţii complexe. Aveau vârfuri tăioase, ca nişte gheare de păsări răpitoare. Scoarţa lor scorojită se umplea cu ţesătura crestăturilor spiralate, cu muşchii şi lichenii ce creşteau cât ai clipi din ochi. Şi poate că nu eu eram cel care înainta, ci drumul, murii vegetaţiei împresurătoare, purtându-mă înspre casa Ingăi. Rezistam oricărui imbold neaşteptat. Vedeam păsări suspendate în aer. Pur şi simplu rămăseseră ţintuite în nişte puncte fixe, ca pe vreo fotografie sau vreo pânză din care lipseau câteva elemente complementare. Mergeam mânat de o forţă tainică. Cu toate că în văzduh stăruia un iz de acreală, se putea respira. Simţeam că părul ei sârmos îmi atingea pielea gâtului. Mâna îi era caldă. Mă purta ca printr-un dans al cărui ritm fusese fredonat de vântul slobod. Ajungeam. Încă un pas. Ultimul. Uşa se deschise larg. Cineva aprinse lumina. Alma? „– Da!”, îmi răspundeam. „– Alma!”. Din priviri căutam patul, simţind cum trupul îmi devenea tot mai greu. Aveam impresia că mă voi prăvăli direct pe pardoseală.

— Întinde-te! Zise ea. Apoi se apucă să mă dezbrace. M-a acoperit cu o pătură neagră şi mi-a zis să închid ochii, să încerc să mă liniştesc, să mă eliberez de orice fel de gânduri, iar dacă nu-mi era cu putinţă, să încerc, cel mult, să-mi imaginez cerul înserării.

— Nu există păsări, şopti ea. N-a mai rămas nici o pasăre. Penele au căpătat nuanţa nopţii, iar aerul înnodase zborurile în frânghii de umbră.

„— Aiureli!” gândeam în acele momente. Nu înţelegeam ce vroia să-mi explice sau ce fel de imagini încerca să croiască din şirul frazelor lipsite de vreun sens. Deveneam impasibil la tot ceea ce îndruga cu o perseverenţă de nestăvilit. O lăsam să vorbească, dar mă gândeam la cu totul altceva. Amina, scrisoarea ei, atingerile-i reci, totul, absolut totul mă făcea să o ştiu alături. Tocmai acum, acum când simţeam că plutesc la marginea vreunei prăpăstii, că ceva se deschidea, ceva ca o uşă în întuneric. Aerul căpăta nuanţe neobişnuite. Totul fusese năpădit de un fel de umezeală. Simţeam că nu mai pot să clipesc. Îmi era frig şi teamă că nu voi rezista. Ei ziceau că va ninge. Povesteau de zăpezile din alte ierni. Localnicii se pregăteau de dinainte. Ştiau absolut totul. Povesteau ceea ce văzuseră, mai ales, în anul dispariţiei copilelor. Unii ziceau că era toamnă, alţii aminteau de năvala zăpezilor, de faptul că vijeliile nemiloase măturaseră toate urmele de paşi. „– Şi totuşi, zicea Hans, pare-se că un copil, un singur copil, se întorcea în fiecare an. Acolo, în Râpa Şperlei. În acelaşi loc. O fetiţă cu părul bălai. Fac prinsoare că era…”. Dar zicea că e mult prea devreme, că ceea ce bănuia, nu însemna că era tocmai aşa cum credea el că e; că poate se înşela şi începea să confunde anumite trăsături. Spunea că de cele mai multe ori analogiile induc noianul părerilor greşite. A mai relatat o droaie de amănunte extrem de preţioase, însă în acea noapte nu îmi permiteam să mă aventurez în croiul şi disecarea raţionamentelor ce necesitau o altfel de stare.

Prins în avalanşa acestor stranii închipuiri, am văzut cum uşa de la intrare se deschise larg. O vedeam apropiindu-se. Era ea. Era Amina. Aducea cu ea ecourile vijeliei de dincolo de murii casei, melodii bizare, semănând cu fâlfâitul aripilor, cu suspine sau plânsete înecăcioase. S-a aşezat alături, pe acelaşi pat de care mă simţeam prins cu nişte laţuri nevăzute. Mi-a atins umărul şi mi-a zis să o privesc în ochi.

— Ce ţi-a făcut nebuna? Doar să nu spui că…

— Da! Am îngăimat, ştiind ce avea să mă întrebe.

— Purtarea ta e demnă de orice dispreţ. Unde ţi-a fost capul când ai acceptat aşa ceva? Apoi a tăcut brusc. Ştiam că se gândea la vreun remediu, la ceva ce putea să mă vindece, să mă izbăvească de acea stare ciudată. Scrisoarea?! Izbucni pe nepregătite. O mai ai?

— Nu ştiu, am recunoscut, dar nu îndrăzneam să mă scuz. Bănuiam că, cel mai probabil, o pierdusem pe undeva. De fapt, eram destul de confuz şi chiar începeam să mă întreb dacă ceea ce mi-a fost dat să văd în acele momente, se petrecea şi în realitatea mea.

— Calmează-te! Îmi porunci. Respiră profund şi priveşte-mă drept în ochi.

— Da, da… Încerc. O ţineam de mână şi îi ziceam că totul e bine, că încerc să-mi revin, că mă voi strădui să înţeleg totul, absolut totul.

— Ştiai că Alma e fiica Hilariei?

— Nu!

— Cât de mult o cunoşti pe Inga?

— …

— Înseamnă că nu înţelegi nimic. Nu înţelegi nici faptul că ai fost şi rămâi doar o simplă unealtă în mâna lor. Ştiu că nu faci nimic dinadins, că totul ţi se pare a fi doar un joc banal, dar, gândeşte-te că tocmai prin esenţa acestei platitudini poţi deveni un element hotărâtor. Totul se va întoarce împotriva ta dacă vei continua să joci după regulile dictate de ele. Când vei înţelege, va fi prea târziu şi nu vei mai izbuti să mai schimbi ceva. Unde te uiţi? Strigă, în clipa în care mi s-a părut că pe luciul oglinzii de lângă uşa ce ducea în bibliotecă alunecă o umbră întunecată. Iluzii! Continua pe acelaşi ton, demonstrând că mi-a înţeles gândul.

— Amina, aproape că şoptisem. Vreau să te ştiu alături. Acum şi întotdeauna. M-am înşelat în privinţa ta. Îmi puneam zeci de întrebări, dar nu găseam nici un fel de răspuns relevant. Totul îmi părea extrem de încâlcit. Aproape că nici nu mai ştiu ce caut în această casă şi în aceste locuri.

— Ceea ce imaginai că există, reteză sec.

— Ce vrei să spui?

— Tu nu pricepi că tot ceea ce gândeşti mi se întâmplă în secunda imediat următoare?

— Dar şi gândurile tale, oarecum, sunt o completare aproape perfectă a tot ceea ce simt, trăiesc, respir în cele din urmă. Nu vreau să te pierd, rostisem printre lacrimi şi am îmbrăţişat-o. Îmi venea tot mai greu să cred că în braţele mele se afla un om în carne şi oase, un suflet de care mă lega ceva mult mai profund decât orice închipuire. Pentru mine ea era un fel de înger protector, o soră mai mare, singura fiinţă pe care o ascultam fără să mai întreb de ce trebuie să acţionez aşa cum îmi zicea ea că ar fi mai bine.

— Ne despart trei ani, zise şi mă sărută pe umăr.

— Nu înţeleg!

— Vârsta, accentuă zâmbind.

— Şi?! I-am răspuns la zâmbet. Mă privea cu indulgenţă de parcă se pregătea să accepte vreo minciună sau vreun raţionament greşit. Era ceva în acea privire, ceva ce mă făcea să cred că visez, că absolut totul din ceea ce se întâmpla cu mine în acele momente era doar o refracţie eronată a vreunui coşmar de care nu mă puteam elibera nici într-un fel. Dar ea îşi dădea atât de bine seama de starea mea, încât nu mai era necesar să recurg la tot felul de explicaţii, să-i amintesc că în toţi aceşti ani o căutam, ştiind că un asemenea om ar trebui să existe şi în această viaţă, şi pe acest pământ, şi în aceste locuri de la marginea vidului. Şi poate că tocmai acest fel de a fi, faptul că înţelegea absolut totul chiar şi dintr-o simplă privire, o făcea atât de specială. Ori poate că mă înşelam atunci când îi dădeam crezare. M-am întins şi am închis ochii. Poate că urmărea un scop precis, iar acea iubire neînţeleasă, ce creştea cu intensitatea uraganului, mă orbea şi mă purta pe un drum eronat. Oricum, orice aş fi întreprins în acele momente, ştiam că nu mai exista nici o cale de întoarcere. Ea putea fi oricine, dar era atât de…

— … stranie.

— Stranie, am accentuat şi nu mi-am dat seama cât de mult am jignit-o. S-a ridicat, zicându-mi că se va retrage la bucătărie, că îmi va pregăti un ceai şi ceva de mâncare. Nu ştiu de mi s-a părut sau de era adevărat, dar vedeam cum din buzunarul vestonului ei atârna o margine de aripă. Mă linişteam, gândind că totul era doar o iluzie ca şi întreaga seară din acel sfârşit de anotimp.

— Mă tot întreb prin ce modalitate au ajuns ei la acel număr al copilelor dispărute? Zise, oprindu-se în uşă. Cred că moartea Hilariei va lămuri anumite neclarităţi. Eu, însă… (eram sigur că urma ceva neaşteptat)… eu te iubesc indiferent de voinţa ta. Odihneşte-te până mă întorc. Am să-ţi pregătesc ceva special. Peştele îţi place? Sau preferi carne de pasăre?

(Va urma)

*Citiţi prima parte aici.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.