Foileton: Surplusuri (3)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 20 ( ianuarie, 2012 )
Autor:

5.

Totul părea destul de neclar. Ţin minte că fusesem obligat să mănânc. Apoi tot se insista să beau ceaiul şi să încerc să adorm. Cert era faptul că în acea noapte nu reuşeam să înţeleg anumite imparităţi dintre vis şi realitate. Tind să cred că mă aflam într-o stare de transă prelungă. Era ca şi cum, ceea ce imaginam, se petrecea şi în realitatea imediată, ori poate că nu aveam destulă tărie să discern anumite întâmplări destul de bizare şi, tocmai de aceea, admiteam că închipuirile mă ţineau în prizonieratul lor. Oricum, oricât de multe raţionamente şi prezumţii nu aş fi încercat să croiesc, ştiu că în mădularele tenebroase ale acelei nopţi, o dată şi pentru totdeauna, s-a pierdut o parte din adevărurile esenţiale. Răceala mâinilor ei îmi inducea spasme de trezire spontană. Ochii îmi rămâneau deschişi. Ea era în faţa mea, în acelaşi pat; mai frumoasă ca de alte dăţi, zâmbitoare şi atât de prezentă. Preţ de minute bune, privirea ei mă făcea să uit de orice durere. Mă simţeam liber şi dornic de a mă aventura în sarabanda jocurilor noi, cu mize neaşteptate, pline de tâlc, provocări şi satisfacţii. Vroiam să-i spun ceva; orice, absolut orice. Şi poate că nici nu mai conta dacă vorbele mele puteau încropi serii de gânduri logice, ori, dacă mă raportez la starea în care mă aflam, puteau fi doar nişte asonanţe fără sens, ecourile simţămintelor aproape nepământene. Dar nu… nu-mi permiteam să-i provoc alte nelinişti. Preferam afluxul tăcerilor iritante. Îmi ajungea să o privesc drept în ochi şi să-i ţin palma în palma mea ca şi cum ai ţine un giuvaer, ştiind că nu ţi se permite să faci vreo mişcare greşită pentru că acel odor ar putea aluneca în orice moment. Aproape că nici n-ai voie să mai respiri. Eşti… eram asemenea păsării surprinse de un fotograf neiscusit, închegate în aerul sticlos, sub cupola cerului brăzdat de efectele optice nesperate. Eram acolo, în acea casă, în acea noapte, în singurătatea noastră ce aş fi vrut să dureze etern. Vroiam să-i ascult vocea, dar tocmai când mi s-a părut că, într-adevăr, vroia să zică ceva, auzisem cum, undeva în spatele nostru, se sparse ceva, ceva ca un obiect de sticlă, o vază sau o glastră.

— Porumbelul de porţelan, zise Amina, privind înspre geamul întredeschis. Într-adevăr, pentru că ochiul din dreapta, încadrat într-o ramă de lemn putrezit, sub puterea vijeliei năprasnice se deschise neaşteptat, perdelele de creton şi storurile de crep căpătaseră o formă ciudată. Partea inferioară a ferestrei lovi bibeloul aflat pe stativul cu flori uscate şi zburătoarea fragilă căzu pe fâşia de beton din apropierea peretelui. Eram sigur că s-a destrămat în zeci de cioburi tăioase cum eram sigur şi de faptul că Amina înţelegea semnul prevestitor. La scurt timp după incident, poate chiar în clipa imediat următoare, uşa de la intrare se deschise brusc şi în antreu se auzi un ţipăt spintecător, urmat de şirul plânsetelor înecăcioase, de oftaturi şi chemări disperate după ajutor. Era o voce de copil, o voce de fetiţă, o melodie greşită, aidoma sunetelor produse în timpul acordării vreunei viori cumpărate la un preţ derizoriu. Nu mă simţeam în stare să reacţionez. Între raţiune şi instinct nu mai exista nici o legătură. Eram chemat, dar nu puteam reacţiona. În ochii Aminei se citea ura şi teama; ura indusă de imprevizibil şi frica provocată de afluxul urletelor disperate.

— Du-te! O încurajam. Nu avem timp pentru discuţii deşarte. Cineva are nevoie de noi. Abia când ea a ieşit, când privisem înspre geamul întredeschis, când simţisem că mi se face frig, am înţeles că acel „noi” era spus, oarecum, nepotrivit. Ce ajutor puteam să-i ofer? Vorbe. Doar vorbe şi atât. Dacă se punea în discuţie acordarea primului ajutor, nu puteam să aduc nici un fel de referinţe. Nu cunoşteam nici măcar cele mai elementare noţiuni de practică medicală. Eventual, aş fi putut interveni cu anumite fraze siropoase, având drept scop înlăturarea gândurilor sumbre din mintea presupusei paciente. Cunoşteam sumedenii de povestioare. Amalgamam elementele mitologice cu faptele aparent reale. Astfel, în cele din urmă, izbuteam să stârnesc curiozitatea, indiferent de vârsta ascultătorului. În acest sens o mare parte din prietenii mei, psihologi ori pedagogi cunoscuţi, cred că mă invidiau pentru uşurinţa de care dădeam dovadă, inventând scenetele desprinse parcă dintr-o realitate plauzibilă. Ţin minte că în timpul participării la o serată literară, dată în beneficiul orfanilor de la un centru de asistenţă şi îngrijire, într-un oraş de la capătul ţării, directorul respectivei instituţii chiar mi-a propus să înregistrez acele născociri fanteziste pe benzi magnetice ca mai apoi să le adun într-o culegere de poveşti pentru adolescenţi. „ – Au ceva special, zise el. Ceva ce te lasă cu zeci de întrebări fără nici o replică evidentă”. Pentru că nu i-am răspuns, am dat de bănuit faptul că niciodată nu voi recurge la asemenea pasiuni. Eram un salvator de suflete şi nicidecum vreun scrib de duzină. Ştiam că un asemenea suflet mă aştepta în clipele imediat următoare, un suflet rănit, zbătându-se undeva la marginea existenţei.

Vedeam cum o siluetă de copil, însoţită de Amina sau, mai degrabă, susţinută de ea, pătrunse în încăpere, iradiind un soi de lumină stranie. Poate, pentru că era îmbrăcată în alb şi pe acel alb închegaseră stropii de ploaie, lapoviţă ori ninsoare, poate tocmai din pricina acestui fapt efectul optic îmi apărea atât de surprinzător. Cu grijă, ca un obiect fragil sau ca o umbră pregătită să se disperseze în mii de cioburi argintii, Amina aşeză copilul într-un jilţ tapiţat cu stofă ecosez din apropierea căminului în care mocneau ultimele opaiţe de jarişte.

— Nick, strigă Amina, copilul sângerează! Spatele îi e dezgolit, iar în partea dreaptă a coloanei vertebrale are o excrescenţă urâtă. Trebuie să facem ceva. Urgent! O putere inumană îmi invadase întregul corp. M-am ridicat brusc şi în câteva clipite m-am trezit cu palmele-mi lipite de genunchii fetiţei. Mă aflam într-o poziţie excentrică, amintind felul în care schimnicul ori nevoiaşul se ruga, cerşind ultima milostenie. Totuşi, trebuia să-mi vin în fire şi să conştientizez faptul că în ochii mei, în acea noapte când moartea pândea îndărătul uşii, pâlpâiau ultimele scântei ale unei vieţi neprihănite.

— În noptiera din baie vei găsi pansament şi gelul cu extracte din castan, spânz şi hamamelis, i-am spus Aminei. Mai e acolo şi ceva spirt. Faptul că ea duse degetul arătător la nivelul buzelor, făcându-mi semn să tac, mă făcea să cred că înţelese totul. Nu mai era nevoie de nici o lămurire. Înţelegeam că fetiţa era conştientă şi, dacă se dovedea a fi şi destul de deşteaptă, vorbăria mea ar fi putut induce doar frica şi agravarea. De aceea, brusc, luându-i pumnişorii mărunţi în palmele mele, cum era şi firesc, am întrebat-o cum o cheamă.

— Mă numesc Ana, murmură copilul.

— Ana, am accentuat. Un nume foarte frumos, continuam pe un ton scăzut. Poate că nu ai ştiut, dar tocmai acest cuvânt, pe cât de simplu, pe atât de melodios, e cel mai răspândit nume de pe întregul mapamond. Cunosc foarte multe întâmplări, încercam să intru în subiect ori, mai precis, să-i distrag atenţia, multe fapte frumoase, toate, de altfel, ţesându-se în jurul fetiţei ce purta acest nume, numele tău, Ana. Într-o seară de iarnă…

— Nu acum, mă întrerupse ea. Nu e cazul.

Am rămas surprins de acea intervenţie neaşteptată. Mănuţele ei se făceau tot mai reci. Începea să tremure. Căzu în stăpânirea spasmelor incontrolabile. Simţeam că se va prăvăli în orice moment, că va ceda şi buclele ei de un alb incredibil în curând mi se vor revărsa peste faţă. Ochii îi erau cenuşii. Asemenea mărgelelor umplute cu spuză şi plumb, văzute anul trecut la o expoziţie de nestemate şi artefacte miniaturale. Aveau ceva tainic în luciul lor şi ceva ce te făcea să visezi, să recunoşti că asemenea ochi pot avea doar îngerii. Chiar şi acum, când lăcrima şi gravita undeva la marginea existenţei, copilul iradia o frumuseţe nepământeană. Vârsta? Nu cred că avea mai mult de treisprezece ani. „ – Amina!” vroiam să strig, dar nu mai era cazul. Amina s-a apropiat de Ana şi cu foarfecele de croitorie începu să taie din mâneca dreaptă a hainei copilului.

— Ţine-o de umeri, zise.

— Ana, încercam să mă aventurez în şirul explicaţiilor necesare. Ana, repetam, dar fetiţa continua să tacă. O să te faci bine. Îţi promit. Trebuie să rabzi doar câteva clipe şi apoi totul va reveni la normal. Noi… În mâinile Aminei sticlea o seringă umplută cu un lichid roşiatic. Când încercam să înţeleg ce se petrece, văzusem cum acul subţire şi lucios fusese înfipt în braţul copilei. Tubul transparent se golea de conţinut. Capul fetiţei se aplecă şi mai mult. Încetase orice fel de zbatere. Nu mai exista nici o împotrivire.

— O vom aşeza pe pat, cu faţa în jos, şopti Amina. Trebuie să-i curăţ rana şi să-i cos hainele. Apoi am s-o duc…

— Unde vrei s-o duci pe vremea asta?

— Cunosc un om prin apropiere, un fost medic militar. Ştie ce are de făcut în asemenea cazuri. Tu nu pricepi că până dimineaţă acest copil nu va rezista? Ai văzut cât de mult i s-a albăstrit pielea? E grav, foarte grav. Şi nu-mi place deloc. A urmat o tăcere apăsătoare. Mă simţeam vinovat. Nu eram capabil să ofer nici un ajutor. Abia că mă puteam mişca. Mi se făcea tot mai frig şi chiar aveam impresia că mă voi prăbuşi din clipă în clipă. Pierdeam şirul ideilor. Totul se amesteca într-un haos de păreri insolubile şi potrivnice. Nu eram mai mult decât un spectru unduitor, prins în vertijul penumbrelor din interior. Îmi doream ca în acele momente, în acea noapte blestemată, să mă fi aflat într-un alt loc, să fi fost altcineva, să adorm profund şi să nu mai pricep absolut nimic din ceea ce se petrece. Ştiam ce gândesc. Eram conştient de fiecare gest, fiece pas, cuvânt sau act întreprins sub îndemnul instinctului. Iar Amina, Amina era un fel de mijlocitor al faptelor mele, mai exact, era acea legătură necesară dintre realitatea alarmant de acaparantă şi afluxul fanteziilor intempestive.

— A zis că-i plac porumbeii, bâigui copilul. Înţelegeam că nu era conştientă de ceea ce spunea. Cuvintele erau mult prea întinse, iar accentul eronat le oferea o denaturare stranie.

— Aiurează, confirmă Amina. „ – Alma!” am vrut să strig, dar m-am stăpânit la timp. Abia acum înţelegeam că nebuna din baracă era, în fapt, cel mai de temut vânător de suflete. Şi nu vâna doar porumbeii.

6.

Cred că trecuse destul de mult timp de când reuşisem să adorm. Am visat că mă aflam într-o piaţetă a unei urbe destul de cunoscute. Înţelegeam că am mai fost prin acele locuri şi de alte dăţi, doar că nu răzbeam să desluşesc scopul vizitelor anterioare. Pe deasupra, acum, cel puţin în acest vis, spaţiul îmi apărea destul de schimbat. Şi când spun „schimbat”, nu mă refer la modificările elementelor arhitectonice ori de altă natură, la afluxul nuanţelor vii şi luminoase, orbitor de luminoase. Nu! Mai degrabă, vreau să zic că acum imaginea respectivei piaţete era inversată. Era ca şi cum aş fi privit într-o oglindă imensă. Stăteam în centrul pustietăţii de beton şi marmură. În palma dreaptă aveam boabe de mei şi fărâmituri de pâine. Un porumbel, ivit parcă de nicăieri, se înfipse cu ghearele-i metalice în degetul mare, iar celelalte degete ale aceleiaşi mâini îmi fuseseră lipite unul de celălalt. Pasărea ciugulea insistent. La un moment dat, după câteva minute, când în palmă nu mai rămăsese nici o fărâmitură, ciocul lui lovea în piele şi în muşchii degetelor, dar eu nu resimţeam nici un fel de durere. „ – Rezistă!” şopti Ana, apucându-mă de cealaltă mână. Umerii îi erau acoperiţi cu un strat de pene cenuşii, iar sub cămaşa albă, ruptă în numeroase locuri, de parcă spintecată cu lama vreunui pumnal de vânătoare, se zbătea ceva ca o aripă. Acea proeminenţă triunghiulară începea de la nivelul omoplatului şi se termina deasupra şoldului drept. Probabil că mirosul hidos, amintind mirosul de mucegai ori de hoit descoperit într-o seară caniculară la liziera vreunei păduri seculare, acel iz probabil că fusese emanat tocmai de acea malformaţie stranie.

— Rezistă, auzisem, simţind cum ceva cald îmi mângâia fruntea. Era vocea Aminei, era mâna ei, era ea. Îmi era alături şi îmi zicea să mă trezesc. Spunea că trecuse totul, că acum mă voi face bine, că medicamentele luate cu trei ore în urmă probabil că deja şi-au făcut efectul necesar.

— Le-am dizolvat în ceai, explica ea.

— Ana?! Am ocolit subiectul. Unde e Ana?

— Am dus-o la medicul militar de care îţi povesteam, evident, dacă îţi mai aminteşti.

Îmi aminteam destul de bine. Totul. Absolut totul. Chiar şi vorbele copilei, glasul ei atât de înduioşător, acei ochi de un cenuşiu celest. Încercam să compar înfăţişările din vis cu ceea ce trăisem în urmă cu două sau trei ore. Nu găseam nici o similitudine, ceva ce ar frapa ori ar stârni orice umbră de interes. Visul era mai mult o fantasmagorie, decât vreo relevanţă sau element de alăturare. Era doar esenţa imaginarului lipsit de orice noimă, iar dacă exista ceva plauzibil în arealul acelei reverii, atunci acel ceva se rezuma doar la prezenţa copilei. Nu pretindeam că putea fi vorba de vreo prevestire, o semnificaţie a faptelor ulterioare sau alte iluzii de acest tip. Asemenea interpretări şi încercări de asociere cu întâmplările reale, nu însemnau mai mult decât nişte palavre născocite de minţile bolnave ale şarlatanilor. Bizareria visului, în mare măsură, fusese explicată chiar de Amina: eram sub influenţa medicamentelor, prin urmare, chiar şi subconştientul se supunea efectelor induse de substanţele ingurgitate. Era ca şi cum aş fi pătruns într-o altă dimensiune ce nu respecta şi nu se supunea legităţilor cunoscute. Acolo nu exista durere sau fericire. Probabil că nu se cunoştea nici măcar noţiunea de sentiment. Totul se rezuma doar la nişte imagini lipsite de sens ori de logică.

— … medic militar, îngăimasem mai mult pentru mine.

— Da, confirmă Amina! Ana se va face bine. Avusese noroc că Alma nu i-a atins vreun organ vital. Copila mi-a spus că într-o clipă de neatenţie, când nebuna cotrobăia în căutarea aripii lipsă, izbuti să se dezlege şi o luă la fugă. Fugea înspre singurul loc luminat din întregul ţinut, iar acest loc, înţelegi foarte bine, era tocmai casa ta. Alma nu reuşea să-i ţină pasul. Copila presupuse că nebuna s-a împiedicat de câteva ori şi, mai mereu, în sudălmile sale, folosea acelaşi cuvânt aproape agasant: „porumbeii”.

— Porumbeii, am accentuat! Înseamnă că situaţia e mult mai gravă decât ne putem imagina. Cred că Alma e obsedată nu doar de aceste zburătoare, dar şi de ideea sufletelor graţioase. Vânează absolut tot ce se poate defini prin inocenţă ori sacralitate. Sunt convins că nu înţelege anumite distincţii.

— Dar, totuşi, Nick, e vorba de un copil; doar de un copil.

A urmat o tăcere profundă. Reluam firul celor întâmplate şi de fiecare dată aveam impresia că lipseau anumite amănunte. Ceva nu se lega. Undeva, între două episoade perfect plauzibile, ca pe o peliculă prăfuită sau pe una din fâşiile transparente, delimitând mii de imagini repetabile, lipseau nodurile legăturilor logice. Şi această absenţă îmi provoca un profund sentiment de mâhnire şi dezolare. Privisem înspre geamul rămas întredeschis. Lumini unduitoare, pete de umbră şi alungirile formelor bizare se prinseră într-un dans haotic. Nu! Acele proiecţii hilare, asemuite decupajelor din vreun vis confuz, nu-mi spuneau absolut nimic. Nici n-am observat că, între timp, Amina s-a retras la bucătărie. Venea de acolo un miros plăcut, dulceag, amintind apusul tropical, imprimându-se pe o peliculă fină a memoriei, tocmai când simţeai că în tine creştea o avidă poftă de viaţă. Două ceşti cu ceai de plante fuseseră aduse la scurt timp pe un tas de metal inoxidabil. Pe aceeaşi tavă, alături de zaharniţa de argint, se afla un pumnal de vânătoare. Pe lama-i lucioasă era scris numele firmei: Solingen Ebony Wood. Dar mi-am zis că uneori nu avea nici un rost să mă leg de anumite detalii, de nişte surplusuri, făurind realităţi irelevante. Altceva mă interesa în acele momente.

— Ne vom răzbuna, zise Amina, privindu-mă cu atenţie. Probabil că se aştepta la vreo reacţie incontrolabilă din partea mea sau, mai degrabă, credea că îi voi refuza propunerea.

— Închide geamul, am rugat-o, iar privirea mi-a alunecat pe cuţitul de lângă zaharniţă.

— Îl vom folosi pentru a distruge mitul Almei, spuse şi-mi întinse obiectul de metal. Nu departe de casa asta, în Râpa Şperlei, nebuna umpluse o groapă, săpată probabil tot de ea, cu trupurile porumbeilor fără aripi. Hoiturile fuseseră acoperite cu pânza de sac şi cu pene. Locul e împrejmuit cu un gard viu şi cu un dreptunghi de piatră albă. Ea îi zice sanctuar. Auzisem acest cuvânt tocmai din gura ei. Vorbea de una singură şi nu ştia că o urmăream pe când se îndrepta tocmai înspre locul cu pricina. Apoi a îngenuncheat şi bănuiesc că a început să se roage. Zic „bănuiesc”, deoarece vorbea într-o limbă nemaiauzită. După incantaţie a promis, doar ea ştia cui a promis, că va aduce şi alte jertfe. Şi iată că n-a lipsit mult ca Ana să fie tocmai una din aceste prăzi.

— Unde e sanctuarul? Întrebasem, încercând să deduc utilitatea armei. Dar nu de asta avem nevoie, am zis, atingând mânerul negru. Cred că în celar a mai rămas ceva gazolină. Chiar de nu îmi place, vom incendia acel loc. Imaginea şperlei îi va distruge orice fel de iluzii. Şocul va fi mult mai puternic şi, poate, se va dovedi a fi tocmai punctul de final.

— Ideea nu e rea, dar nu uita că focul înseamnă lumină. Şi nu cred că ne putem asuma un asemenea risc. Faptul că vom lăsa doar câteva semne, hai să le zicem crestături sau răni, o va durea mult mai intens decât distrugerea totală. Acum înţelegi de ce te vei folosi de acest cuţit?

Avea perfectă dreptate. Nu mai eram copilul ce ştergea vreun desen nereuşit. Puteam corecta anumite contururi, puteam să elimin câteva linii şi să obţin un crochiu armonios. Cu siguranţă că şi Ana mi-ar fi urmat povaţa. Chiar intenţionam ca în ziua imediat următoare să-i fac o vizită copilei şi să-i aduc în dar un caiet de desen şi o cutie cu tuburi tempera. Roz, ocru, carmin. Vom folosi aceste nuanţe. Pentru început, vom desena o inimă şi, mai apoi, când vom finaliza marginea dantelată a obiectului central, dând frâu liber imaginaţiei, vom umple foaia cu tot felul de forme şi simboluri ireale. Cu siguranţă că acea mică bijuterie o vom dedica…

— Trebuie să plecăm, porunci Amina. Ia arma şi ai grijă cum o mânuieşti. Îndemnul căzu atât de neaşteptat, încât trăisem senzaţia că încă visam. Chiar şi drumul până la acel loc blestemat îmi apărea tot atât de confuz precum visul în care porumbelul ciugulea carnea mâinii mele. Totuşi, în ciuda tulburării şi întrebărilor fără nici un răspuns clar, respectam scenariul Aminei deoarece simţeam că femeia ce păşea în faţa mea îmi intrase în viaţă tocmai prin acea uşă ce lega această realitate placidă de o altă dimensiune, de spaţiul în care toate speranţele şi toate dorinţele noastre se adunaseră într-un singur loc. Iar acel loc, gândeam, se putea afla oriunde; chiar şi de cealaltă parte a râului, eliberând acordurile simfoniilor divine. Noaptea era fermecătoare. Făcea ca privirea ta, gândul tău să se concentreze mai mult asupra persoanei tale, decât asupra detaliilor nesemnificative, lucind mult prea fals în lumina orbitoare a zilei. Şi în acea noapte, în acele miraje de penumbre şi paloşe de lumină lunară, se întrezăreau primele însemne ale ipohondriei sinonime delirului ori coşmarului devastator.

— Am ajuns, zise Amina. Luna plină iradia conuri de lumină tăioasă şi aproape lichidă. Din loc în loc, îndeosebi în apropierea zidurilor de arbori, luceau pete ovoidale de zăpadă. Când am îngenuncheat, am simţit că pământul era îmbibat cu apă; era moale şi rece. Fără lamentări, continuă ea. Cât timp vei încerca să distrugi sanctuarul, am să număr cu voce tare.

— Poftim?! Am întrebat nedumerit. Dar nu primisem nici un răspuns lămuritor. Nici măcar nu bănuisem că tocmai în acele clipe se deschidea uşa nebuniei fără de margini.

— Zece! Loveam cu insistenţă, cu o fervoare de nestăvilit. Probabil că dedesubtul pânzei de sac putreziciunile se îmbinaseră într-un singur trup, într-o materie compactă şi cleioasă, aidoma pastei stoarse din tuburile cu tempera şi amestecate în recipientul de lut ars, găsit în subsolul vreunei clădiri părăsite.

— Nouă! Lama pumnalului pierdea din luminozitatea-i pătrunzătoare. Căpăta reflexe rubinii. Ocru, carmin. Gândurile se amestecau într-un talmeş-balmeş de nedescris, aidoma penelor, bucăţilor din pânză de sac, lutului rubicond, pulsând graţie nervurilor presupuse, invadate de torentele sângelui clocotitor. Săpam.

— Opt! M-am oprit doar pentru o clipă; doar cât să-mi trag suflarea. Puteam să renunţ la acea şaradă caraghioasă? Nicidecum! Simţeam o nevoie imperioasă de a continua acel joc. Unii, dacă exagerau puţin, l-ar fi numit „profanare”. Alţii i-ar fi zis… Nu mă interesa nici o părere. Pesemne că, exceptând-o pe Amina, nimeni nu înţelegea consistenţa şi noima respectivei acţiuni. Chipul femeii de alături nu exprima absolut nimic. Aruncându-i o privire destul de confuză, avusesem impresia că dincolo de umărul ei, la o distanţă incertă, într-un con de lumină lichefiată, pâlpâise o încropire de umbre, aidoma imaginii văzute cu ceva timp în urmă pe luciul oglinzii din dormitor.

— Şapte! A urmat un sunet scurt, precum ecoul respiraţiei întretăiate. Mă simţeam urmărit şi mă întrebam dacă Amina percepea acele mişcări străine. Cât timp nu dădea nici un semn de nelinişte, tindeam să cred că deveneam ostaticul propriilor năzăriri. Ceva a trosnit. Ceva ca o creangă uscată. Vârful cuţitului atinsese ceva fragil. Am lovit încă o dată. În acelaşi loc. Cu mai multă forţă decât de prima dată. Lama s-a înfipt aproape până la prima literă a cuvântului: „Solingen”. Mi-am zis că era doar o părere, o altă reflectare din lungul lanţ al halucinaţiilor în care începeam să mă afund neîncetat.

— Şase! Şi totuşi, nu puteam să mă înşel. Făcând abstracţie de orice evocare venită din partea Aminei, în acel lut ca într-un organism viu, pregătit să riposteze într-un fel sau altul, exista ceva inimaginabil. Refuzam să mă aventurez în tot felul de analogii şi infatuări deşarte. Orice s-ar fi aflat acolo, oricât de bizar şi de fantasmagoric nu ar fi părut, trebuia să-l distrug. Nu credeam în mituri, dar ştiam că, în timp, anumite conglomerări de materie coagulează în ceea ce Hans îmi zicea că se numeşte „spirit” ori „aură divină”.

— Cinci! Tonul ei scădea în intensitate. Cel puţin asta a fost senzaţia de moment, urmată de alte opinii, aproape absurde: femeia de lângă mine nu se preta la nici una din acele ipocrizii de care dădeam dovadă în acea noapte, nu spinteca porţiunea de pământ de mărimea uşii obişnuite şi nu resimţea acea nebunească intransigenţă ce, în fapt, avea drept scop disimularea adevărului. Se eschiva de la orice impuls exterior. Nu făcea nici o mişcare, ci, pur şi simplu, mă sfredelea cu priviri glaciale şi pline de nonsens.

— Patru! Încă o lovitură şi o altă părere: o bucată de ţesătură albă.

— Trei!… ca o fâşie de pansament. Trebuia să mă opresc. Mă pretam la prea multe idei neverosimile. Imaginam zeci de posibilităţi şi mii de scenarii. Am ridicat obiectul zărit şi, în grabă, ca nu cumva să fiu surprins de nişte ochi iscoditori, l-am vârât în buzunarul interior al demiului. Mă apropiam de final. Îmi mai rămâneau doar câţiva centimetri pătraţi de pământ ce se dovedea a fi destul de solid.

— Ajunge! Ordonă Amina pe când mă aşteptam la ultimele două cifre. Şi chiar eram curios ce va urma după „unu”. Dar felul ei spontan de a întrerupe numărătoarea m-a făcut să mă simt destul de ciudat. Mi s-a părut că nu izbutisem să pun punctul final.

— E perfect, zise, exteriorizându-şi satisfacţia şi un soi de victorie asupra faptului împlinit. Aveam senzaţia că în scenariul acelei reprezentări neînţelese fusesem doar un simplu actant, un fel de spectator peste care, în funcţie de cerinţele subiectului, se revărsa câte o undă de lumină semeaţă.

— Dar…? Aproape că izbucnisem, cu vârful cuţitului indicând partea rămasă intactă.

— Nu mai avem timp. Trebuie să plecăm de aici. Îmi întinse mâna, făcându-mă să înţeleg că trebuia să-i cedez arma. Învelise cuţitul într-un şervet alb şi l-a vârât în buzunarul vestonului.

— Vasăzică asta a fost tot? Am întrebat-o când am ajuns acasă. Crezi că acum se va potoli?

— În general, când ceva nu iese aşa cum am vrut noi să fie, avem tendinţa să iniţiem alte acte. Ne aruncăm în răvăşeala altor îndeletniciri ori căutăm alte legături cu ceea ce dorim să îndeplinim la moduri optimale. Credem că ne vom descurca mult mai bine decât o făcusem cu alte ocazii, în experienţele noastre anterioare. Şi chiar, la un moment dat, ni se pare că totul merge tocmai aşa cum am plănuit.

— Destul! Am întrerupt-o din expunerile-i filozofale. Ştiam unde bătea. Vroia să-mi demonstreze cât de periculoasă era Alma. Evident că respectivei prelegeri, dacă ar fi continuat, ar fi adăugat şi câteva elogii doar pentru a-mi dovedi că în acea noapte am stopat avântul fărădelegilor comise în absenţa oricărui discernământ.

— Mă voi retrage în dormitorul de la etaj, iar tu poţi să te culci pe canapeaua din salon. A încuviinţat, dând din cap şi făcându-mă să înţeleg că îi convenea respectiva propunere. Înţelegea că aveam nevoie de singurătate şi de un somn întremător. Bizar era faptul că nu regretam câtuşi de puţin actul anterior şi nu îmi puneam nici un fel de întrebări îndoielnice.

Mă visam închis într-o seră imensă, forma căreia, graţie unghiului de înclinaţie şi, mai ales, felului în care fuseseră îmbinaţi pereţii, amintea forma unui sicriu de proporţii. Din tavanul transparent curgeau nişte lanţuri albe, susţinând la capătul opus, cel de jos, colivii de acelaşi alb imaculat. Coliviile erau pline cu păsări stranii. Unele aminteau porumbeii, altele semănau cu fluturii uriaşi, dar nu erau fluturi pentru că aveau trup de pasăre, ciocuri şi gheare. Pricepeam destul de bine că nu aveam absolut nici un rol în acel decor paradiziac. Nu puteam părăsi încăperea pentru că nu exista nici o uşă. De fiecare din cei patru pereţi fuseseră sprijinite nişte oglinzi enorme. Şi totuşi, nu eram atât de singur pe cât îmi imaginam. Un copil apăru din spatele unei colivii. Mi s-a părut că tocmai coborâse de pe o scenă pustie. Cu nişte cureluşe albe de braţele-i dezgolite fuseseră prinse două aripi de tifon, încadrate într-un chenar de sârmă roşiatică. Fetiţa s-a oprit în faţa mea şi m-a privit drept în ochi. Răspunsul meu era cât se poate de firesc: cu degetele mâinii stângi îi atinsesem umărul rece. „ – Mult prea rece” am gândit pe moment.

— Nu ai voie să atingi îngerii, şopti copilul.

Meteorologii au emis, în cursul zilei de vineri, o informare meteo de ninsori viscolite în zona montană, în sud-estul ţării şi, local, în vest, valabilă de vineri, de la ora 18:00, şi până joi, la ora 20:00. Înţelegeam: era tranzistorul programat să pornească la miezul zilei. Vântul va avea intensificări în majoritatea regiunilor, cu viteze mai mari la munte, în special în zona centrală, unde rafalele vor depăşi 90 km/h, viscolind sau spulberând zăpada. Cerul va fi noros şi temporar va ploua. Vântul se va intensifica seara şi noaptea. Temperatura maximă se va situa în jurul valorii de 3 grade, iar cea minimă va fi de -15 grade Celsius. Însă dincolo de vocea crainicei, lângă patul meu, auzeam o altă voce, o completare a propriilor gânduri, fraze tăioase, făcându-mă să înţeleg că realitatea era mult mai întunecată şi mult mai confuză decât orice reverie. Alături era Alma.

— În această dimineaţă, în Râpa Şperlei, fiul lui Hans Klubert, nu departe de această casă, descoperise trupul unei fetiţe. Un trup spintecat cu zeci de lovituri de cuţit, zic organele de ordine.

— Amina! Am strigat din răsputeri.

— Amina?! S-a mirat Alma. Te referi la personajul inventat de mintea ta?

— A dormit în salon…

— Nick, zise nebuna pe un ton împăciuitor, Amina nu poate dormii în salon pentru că ea nu există şi în realitatea asta. Raportat la imaginarul tău, viaţa noastră e mult mai cenuşie, iar uneori, ca şi în cazul copilului de care-ţi ziceam, existenţa noastră se sfârşeşte brusc. Gândeşte-te că un nebun, un criminal în serie, o pramatie sau spune-i cum vrei, se plimbă în voie prin aceste ţinuturi. Vânează, Nick, vânează sufletele noastre. De altfel, autorităţile au dat ordinul ca fiecare cetăţean, pe cât este cu putinţă, să rămână cât de mult posibil în propria casă ori în locuri sigure. Pe deasupra, după cum cred că ai auzit, se anunţă şi aceste intemperii. Vreau să te rog ceva…

— Da! Am încuviinţat, bănuindu-i doleanţa. Poţi să rămâi. Lacrimi de bucurie îi năpădiră ochii. M-a îmbrăţişat, însă în mintea mea plângea vedenia copilei din noaptea precedentă.

— Închide geamul, am rugat-o.

— Nick, zise Alma, după ce trase şi storurile, aici e nevoie de o mână de femeie. Ce-i cu dezordinea asta? Doar cioburi şi fâşii de pansament…

(Va urma)

*Citiţi primele două părţi aici şi aici.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • George Sauciuc said:

    Foarte bun.. de-a dreptul tare!!!

  • Nicolae Cornescian (author) said:

    Mersi, George!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.