Foileton: Surplusuri (4)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

7.

Totuşi, ştiam că în acel haos de fapte şi închipuiri, în mixtura celor întâmplate cu ceea ce s-a petrecut doar la nivelul subconştientului, transei ori visului, în mod cert s-au strecurat şi câteva erori, neconcordanţe ori păreri susceptibile. Singura justeţe ce mă obliga să continui lupta cu inamicii tainici se rezuma la şocul indus de ideea crimei. „ – Nu săvârşisem nici un act abominabil”, mă linişteam. Încercam să-mi recapăt cumpătul, să gândesc ca în timpul celor mai dificile partide de şah. Plănuiam zeci de posibilităţi şi ajungeam la o singură concluzie: discernământul Almei era cât se poate de îndoielnic. Pe deasupra, ca din senin, în minte îmi răsunară vorbele preotului: „ – Alma e soţia lui Hans, e mama oropsitului…” sau ceva de acest gen. Prin urmare, mă întrebam de ce în timp ce mi-a anunţat tragica veste, ea se folosi de expresia „… fiul lui Hans”. Acel copil nu era şi fiul ei? Şi de ce m-a rugat s-o primesc sub acest acoperiş? Concluzionam că, cel mai probabil, oricât de nebună nu ar fi părut, nu accepta să locuiască în aceeaşi casă cu un beţiv ordinar şi, pe deasupra, să joace şi rolul de mamă, îngrijind un bastard sau rodul aventurii de o noapte a preaiubitului şi ipoteticului ei soţ. Oricum ar fi fost, îmi displăcea să mă amestec în destinele altora. Chiar şi o simplă întrebare de genul: „ – Ce ai mai făcut în ultimul timp?” îmi apărea a fi drept o încercare subtilă de a descoase câte ceva din intimitatea interlocutorului. Dar la ce îmi puteau folosi asemenea amănunte, dacă nu urmăream nici un scop precis? Cât timp rămâneam doar un anonim în mintea lor, observam că străinii demonstrau un fel de respect pentru că nu analizau persoana şi felul ei de a fi, ci, mai degrabă, apreciau doar roadele spiritului, ideile detaşate de orice fel de fapte reale. În cazul Almei însă această răceală nu ar fi dat rezultatele scontate. Vrând-nevrând mă simţeam obligat să intervin în viaţa ei. Prizonier al jocului confuziei, un joc lipsit de reguli şi scopuri precise, resimţeam vina şi râvna de răzbunare. „ – În această dimineaţă, în Râpa Şperlei, a fost găsit trupul unei copile, un trup spintecat cu zeci de lovituri de cuţit”, îmi răsunau în minte cuvintele Almei. „ – Ce ai făcut, Amina? Ce m-ai obligat să fac? Ai spus că vom distruge sanctuarul nebunei, însă eu ciopârţeam un… un… Şi, de fapt, unde ai dus-o pe Ana în acea noapte? Ai îngropat-o asemenea păsării ce murise în ultimul ei zbor?”

Evident că în acest context setea de răzbunare era cât se poate de explicabilă. Îmi rămânea doar să o găsesc pe Amina şi să-i cer clarificările cuvenite. Mă îngrozea ideea, pe cât de spontană, pe atât de stranie, că n-am să o mai revăd niciodată. Probabil că totul era plănuit până la cel mai neînsemnat detaliu. Pe moment, luând în considerare şi starea în care mă aflam, chiar m-am întrebat de prezenţa armei, de apariţia imprevizibilă a cuţitului. Mai existau şi alte obiecte pe care nu le văzusem niciodată în această casă: foarfecele şi seringa, spre exemplu. Ceea ce gândeşti, mi se întâmplă. Ai lăsat prea mult timp între cele două capitole. În acest caz se cerea prezenţa unei terţe persoane, iar complicele nu putea fi decât Alma, cu fiertura-i de ierburi inducându-mi starea de neputinţă, asemuită transei prelungi. Mă pregăteam ca din clipă în clipă să fiu vizitat de sergenţii de poliţie „…pentru că e doar o verificare de rutină”, s-ar fi scuzat. Urma să fiu interpelat în privinţa sesizărilor probabile. Mă şi vedeam decretând cu un aer sfidător că nu îi puteam ajuta cu informaţiile necesare. „ – Domnule comisar, cred că visul meu nu are nici o relevanţă în desfăşurarea anchetei”, aş fi recurs la deriziuni doar pentru a îndepărta, pe cât era cu putinţă, orice fel de supoziţie. Nu ştiu de ce, dar presupuneam că Amina a şters absolut toate urmele. Lucra cu o meticulozitate demnă de invidie. Cu excepţia părerii că la un moment dat pâlpâise ceva în spatele ei, ceva ca o siluetă străină, nu resimţeam teama că lucrurile ar putea degenera şi că în timpul interogărilor sastisitoare aş fi putut dezvălui vreun element concludent. Oricum, chiar şi în vis ori la un nivel subliminal, eu nu săvârşisem nici o meschinărie.

Urmărind-o pe Alma cum ştergea praful de pe marginile oglinzii, mă întrebam dacă puteam să-i dau crezare. Cunoşteam mult prea bine labilitatea ei psihică, cum ştiam şi faptul că asemenea persoane confundă planul realului cu cel al imaginarului. Pentru ei anumite discrepanţe, îndeosebi ceea ce nouă uneori ne apare într-o lumină mai puţin plăcută, capătă alte aspecte. E ca şi cum am urmări vreun film interesant şi am admite că ceea ce regizorul mascase graţie trucajului, nu e altceva decât adevărul pur. Dar tocmai asemenea episoade ne fascinează şi ne obligă să le dăm crezare. Alma, îmi ziceam, niciodată nu s-ar fi împăcat cu ideea că munca ei de o viaţă, mitul ei şi credinţa în ceea ce înţelegea numai ea, toate astea puteau fi spulberate într-o singură clipită. Prin urmare, trebuia să inventeze altceva, ceva ca un fel de remediu ori refuzul de a crede în sfârşitul neaşteptat. Trupul neînsufleţit al copilului, prezent probabil doar în imaginarul ei, se justifica prin analogia cu dispariţia celor şapte copile. Evident că în mintea ei zvonurile localnicilor, referitoare la respectivul incident, căpătau alte proporţii. Nu ştiam cât de bine percepea noţiunea timpului. Poate că, în concepţia ei, trecutul nu era altceva decât o constantă reluare a mereu aceloraşi secvenţe, de fiecare dată iradiind alte nuanţe şi generând alte neclarităţi.

În sufletul ei dospea un fel de beznă, ceva ce nu se putea descrie sub nici o formă. Şi nu era vorba de acea beznă ce îşi face simţită prezenţa odată cu ivirea amurgului. Nu! Acel întuneric era mult prea intens, mult prea fascinant şi aproape viu. Nucleul său, asemuit magnetului ascuns într-o sferă de şperlă umedă, emana nimburi şarmante. Te făcea să-i doreşti prezenţa, să-i rămâi alături şi să uiţi că asemenea săgetări scrutătoare iradiază doar străfundurile morţii. Dacă sufletul are vreun contur, gândeam, atunci el poate fi perceput doar în absenţa luminii. Încântarea  ce o resimţisem în clipa în care din neatenţie i-am atins umărul stâng, acea stare de euforie inexplicabilă, îşi găsea rădăcinile de cealaltă parte a acestei vieţi. Izvora de dincolo, dintr-o dimensiune imposibilă, neţărmurită, absorbitoare şi de neînţeles. Cu fiecare clipă petrecută în preajma ei, tot mai mult mi se părea că începeam să mă afund în acel întuneric fără de margini. Nu întrevedeam nici o posibilitate de a mă elibera din strânsoarea acelei ispitiri. Exista ceva în acea fiinţă, ceva mult mai puternic decât orice închipuire, ceva ce inducea frica şi anxietatea în faţa viitorului apropiat. Aşteptam următoarea-i reacţie. Începeam să înţeleg de ce pentru ceilalţi Alma nu era altceva decât un înger al întunericului şi pieirii. Ei nu vedeau ceea ce se ascundea îndărătul umbrei respingătoare. În ochii ei închega luciul orizonturilor nepământene. Dospea acolo un amalgam confuz de păreri şi penumbre, imagini şi mijiri, formele altor posibilităţi. Tot ce mă făcea să văd în femeia din faţa mea fiinţa creionată aparent doar în scrierile prăfuite de colbul timpului, totul îmi provoca un ciudat sentiment de râvnă neînţeleasă. Aproape că nici nu mai înţelegeam ce îmi doream de fapt. Dincolo de trup, dincolo de expresia chipului, de lumina ochilor şi luciul aurei percepute doar la nivelul imaginarului exista sufletul, un suflet tot atât de clar şi de hieratic ca şi imaginea spectrului din visele covârşitoare.

— Alma, am rupt filonul tăcerii stânjenitoare. Dar femeia nu schiţă nici un gest ce mi-ar fi putut confirma faptul că reuşisem să-i atrag atenţia. Alma, am repetat.

— Da, zise ea în cele din urmă. Te ascult cu toate că nu îmi place să fiu întreruptă cât timp mintea îmi e ocupată cu alte idei.

— Alte idei? am întrebat ostentativ. Nici măcar nu ştii ce vreau să te întreb. Ce tot îndrugi acolo?

— Cum e şi firesc în asemenea situaţii, ştiu că vei încerca să afli câte ceva din existenţa mea de până acum. Cel puţin bănuiesc că tocmai asemenea idei te frământă în aceste momente. Şi, oricât de bizar nu ar suna, tind să-ţi dau dreptate. Da, confirmă femeia pe acelaşi ton aproape hipnotic. Orice om normal, mai devreme sau mai târziu, în primul rând se întreabă cine e persoana de alături. E o formă de apologie. Cunoscând anumite aspecte, mai mult sau mai puţin intime, putem preveni viitoarele nenorociri. Incertitudinea, de altfel, în mod obligatoriu induce frica în faţa necunoscutului.

— Nu mă tem! Răbufnisem consternat de faptul că Alma încerca să preia controlul situaţiei, se voia superioară, demonstrându-mi totodată că mă aflam pe teritoriul ei. Nu de asta vreau să te întreb, am schimbat cursul discuţiei. Şi când zic „asta”, înţelegi că mă refer la viaţa ta. Nu! Nu mă interesează câtuşi de puţin. Copilul, trupul…

— Copilul? ricană ea, dându-mi de înţeles că nu mai voia să abordeze respectivul subiect. Un trup mumificat, zise, deschizându-mi, astfel, torentul întrebărilor fără nici un răspuns. Cuvântul „mumificat” mă aruncă în fluxul paradoxurilor incomensurabile. Îmi ziceam că trebuia să treacă foarte mult timp ca trupul să se mumifice, că în acest caz nu mai putea fi vorbă de nici o bănuială. Mă simţeam eliberat de povara răspunderii. Era ca şi cum o mână nevăzută, pe neaşteptate, ar fi îndepărtat o piatră mortuară de pe umbra trupului meu învăluit în colb şi-n întuneric.

În conformitate cu previziunile meteorologice ninsoarea se înteţea. Fulguia neîncetat, iar vântul, strecurând albul cernut din depărtările celeste, conferea peisajului infernal afluxul aspectelor bizare. Aveai impresia că nu eşti altceva decât un naufragiat supus aşteptării clipelor când valurile de zăpadă se vor mai potoli. Şi atunci, pentru că într-un ungher al depărtării se întrevedeau pâlpâirile salvatoare, erai obligat să ignori orice fel de stavile şi, ca un bezmetic, să alergi înspre scânteia salvatoare. În acele zile respectivul opaiţ, pentru mine şi doar pentru mine, se numea „sufletul Anei”. Ea era acolo, pe un mal îndepărtat. Mă aştepta, ştiind că prin simpla-i prezenţă mă va elibera de viitura gândurilor negre, generate de prezumtiva omucidere. „ – Ana!” îmi venea să strig pe când scrutam mirajul fulgilor de nea, jocul lor haotic, dezlănţuirea puterilor tainice, de neînfruntat şi de nestăpânit. Şi totuşi, chiar în clipa în care hotărâsem să mă depărtez de geam, undeva în apropierea platanului de lângă foişor, ca o muchie din stinghia ce încadra acel tablou apocaliptic, pe podeţul de piatră şi gheaţă mi s-a părut că apăruse o siluetă albă, mult mai albă decât zăpada acelei seri, o frântură de vis ori un halo înspăimântător. N-am mai stat pe gânduri. Ignorând faptul că purtam doar o flanelă uşoară şi jeanşii de nuanţa lutului ars, valvârtej am ieşit afară şi în câteva clipe mă şi văzusem stând în locul în care mi s-a părut că mijise acel spectru. Nu era nimeni acolo. Erau doar urme de paşi îndepărtându-se în direcţia râului ce purta enormele bucăţi de gheaţă ca pe nişte oglinzi diforme, reflectând şi stâlcind azurul acestor împrejurimi. Un trandafir alb, ca însemnul recunoştinţei, răsări în apropierea unei eşarfe pierdute. Ridicând ambele lucruri, mi s-a părut că ele nu fuseseră lepădate doar din neatenţie. Poate că mi-au fost lăsate ca nişte simboluri ale căror rostul nu puteam să-l deduc. Voalul iradia un iz îmbietor, amintindu-mi copilăria, batistele de damasc ce le aveam mereu la îndemână. Un miros dulceag şi ademenitor m-a făcut să recurg la analogii bizare: aşa mirosea părul Anei. Petalele florii fuseseră brodate cu iţele fine de gheaţă aproape celestă. Câţiva stropi roşiatici se conturau pe marginile frunzelor tari, aidoma smaraldului. Planta era fragilă. Atunci, în mâna mea, în acel frig insuportabil, părea, mai degrabă, un obiect de artizanat, decât simbolul frumuseţii înzestrate cu viaţă. Şi totuşi, locul în care fuseseră găsite ambele lucruri, momentul nepotrivit şi lipsa oricărei semnificaţii îmi induceau un singur gând: mă afundam în hăul fantasmagoriilor incomensurabile.

Evident că nu-mi rămânea timp pentru deducţii deşarte. Ninsoarea şi viscolul nemilos mă obligau să mă retrag la adăpost. Dar, înainte de a intra în casă, ştiind că Alma fusese prinsă în iureşul treburilor casnice, hotărâsem, totuşi, să arunc o privire în anexa adiacentă clădirii. Probabil că respectiva construcţie cu zidurile coşcovite şi geamurile înnegrite, unde bănuiam că de ceva timp nu mai intrase nimeni, probabil că în timpuri imemorabile slujea drept bucătărie de vară, grajd ori depozit pentru cine ştie ce agoniseli preţioase. Practic, respectivul edificiu reprezenta aripa de apus a casei în sine. Dar nu ştiam dacă între cele două construcţii exista vreo punte de legătură, vreo uşă secretă, ascunsă, să zicem, în spatele rafturilor ticsite cu volumele prăfuite ori mascată de vreun dulap absolut gol. Ceea ce cunoşteam cu certitudine se rezuma doar la rugămintea Ingăi: „ – Exceptând camerele pentru care îmi plăteşti chiria, cercetarea celorlalte spaţii îţi e interzisă în totalitate. Nu că ar ascunde cine ştie ce secrete, dar acolo, zise gazda, în debara, spre exemplu, păstrez lucrurile din copilăria mea. Sunt amintiri, dacă vrei să înţelegi. Amintiri la care ţin şi care fac parte din viaţa mea”.

Înţelegeam destul de bine şi poate că nu aş fi intrat niciodată acolo, dacă în ultimele zile nu m-aş fi confruntat cu cele mai bizare situaţii. Oarecum, îmi ziceam, lăsând la o parte principiile eticii şi educaţiei exemplare, mă simţeam obligat să intervin în haosul celor petrecute. Ceea ce vedeam, auzeam ori simţeam făcea parte din existenţa mea. Mă vedeam obligat să cunosc, pe cât se putea de amănunţit, absolut tot ce mă înconjura. Fiecare cotlon, gest, vorbă ori respiraţie străină tăinuiau fărâme de confuzii misterioase. Am deschis uşa şi ceea ce mi-a fost dat să văd întrecu orice fel de aşteptare.

8.

Pereţii fuseseră capitonaţi cu oglinzi peste care se aşternuseră straturi de păienjeniş, iradiind excesul reflexelor fosforescente. În centrul încăperii enorme trona o masă de metal, spintecată în partea ei superioară de semicercul fierăstrăului circular. Pe masă se aflau mâini de plastic gălbejit, capete fără ochi şi păr, de aceeaşi nuanţă lăptoasă. Probabil că acele forme, acoperite cu praf şi rugină, nu erau altceva decât părţile manechinelor supuse experimentelor inimaginabile. Mai era acolo şi un acvariu cu pereţii groşi. M-am apropiat şi am presupus că substanţa albă din fundul recipientului nu era altceva decât un amestec de ceară şi cine ştie ce fel de solvent. Astfel, brusc, mi-am amintit că, mutându-se în casa Ingăi, Alma adusese cu ea o valiză plină cu lumânări. Nu! Nu că aş fi încercat să scotocesc prin lucrurile ei. Când am întrebat-o ce tot căra în acele cufere, femeia mi-a răspuns cât se putea de firesc: mosc, pene, lumânări; ceea ce mai rămăsese din aripi şi trupuri. N-am insistat. Ştiam că vorbea de porumbei. Înţelegeam că trecea printr-o nouă perioadă de criză. A schiţat câteva gesturi bizare. Cu paşii mărunţi măsura camerele de la etaj. Scotea nişte sunete supărătoare, iar, uneori, dacă mă refer doar la tonul şi la ritmul pronunţiei, pot să spun că izbutea chiar să lege câteva fraze ilogice. „ – În zbor surpate suflete de fum, trecând pe apă spre nemărginire. Iar zborul închegase-n gol de aer.” Şi alte elucubraţii de acest gen. Că aiurea, era destul de evident. Dar o lăsam să-şi depene ideile haotice, să pălăvrăgească în voie, crezându-se cine ştie ce personaj din acele cărţi ce nu vor fi scrise vreodată. Nu interveneam în halucinantele-i bâzdâganii şi nu mă lăsam stârnit cu toate că în expunerile ei se ghiceau acele replici ce mi se adresau într-un mod cât se putea de clar. O priveam zăbovind în faţa geamului, privind în gol ori dincolo de crustele realităţii alarmante. „ – E un alb ca de vis”, zise la un moment dat, făcându-mă să înţeleg că îşi revenea.

Alături de masă, între două taburete îmbrăcate în postav spintecat şi soios, exista o noptieră din lemn de esenţă tare. Cu toate că părţile frontale ale sertarelor fuseseră smulse şi lăsate să atârne într-un mod ciudat, interiorul lor părea aproape intact. Am găsit acolo tot felul de broşuri şi caiete cu notiţe de o caligrafie impecabilă, bucăţi de cretă, foarfece şi cuţite inoxidabile, albume cu poze făcute probabil în timpuri imemorabile. Toate, absolut toate fotografiile fuseseră realizate în sepia. Singuraticii visători şi cuplurile ce aminteau statuetele sculptorilor începători te fixau cu priviri golite de orice fel de sentiment. Expresiile lor nu îţi spuneau absolut nimic. Pe toţi, însă, îi unea aceeaşi prezenţă bizară: păsări, păsări albe şi mari completau spaţii şterse ori întunecate, conferind fiecărei fotografii misterul necesar.

Mă simţeam urmărit şi chiar mi s-a părut că auzisem ceva. Undeva în spatele meu ceva se mişcase. Probabil că era doar o impresie ca multe altele. Ori poate că, într-adevăr, cineva chiar mă urmărea tot acest timp, însă din pricina oglinzilor, frigului sau altui impediment, nu reuşeam să identific acea prezenţă persistentă. Stăteam în apropierea zidului de apus şi aveam senzaţia că ceea ce vedeam în acele momente era doar o frântură de vis, o imposibilitate ce trezea mii de întrebări fără nici un răspuns. Pe murul mâncat de igrasie, decojit şi aflat în faţa zidului de oglinzi, asemuit altarului dintr-o biserică aflată în paragină, acolo, drept sub ochii mei, exista un portret pe care nu aş fi dorit să-l fi văzut vreodată. Acolo eram eu şi Amina, iar în faţa noastră Ana ţinea în mânuţele-i albe un porumbel reprezentat în aceleaşi tonuri de sepia. Portretul era atât de real, încât aveam impresia că fusese realizat în urmă cu doar câteva ore. Apoi fotograful misterios, tăinuindu-l în această încăpere pentru a şterge orice urmă de adevăr, într-un mod intenţionat aşternuse peste pânza gălbejită straturi fine de colb şi câteva iţe de păienjeniş, lăsând impresia că nu el, ci însuşi timpul a lucrat în locul său. Se putea crede că, în acord cu anumite reflexe, jocuri de penumbră şi lumină, nu doar elementele planului secundar, dar şi hainele noastre, poziţia aleasă, locul de care nu reuşeam să-mi amintesc, dar care îmi părea cunoscut, absolut totul recompunea din cioburile sparte ale memoriei fresca realităţii situate la graniţa imaginarului cu reveria. Şi atunci, tocmai în acel spaţiu interzis, în acea chelărie ca într-un fel de locaş tainic, la auzul foielilor străinului nevăzut, aflat mult prea aproape de trupul şi umbra mea, pentru întâia oară am înţeles un adevăr înfiorător: nu-mi recunoşteam trecutul. Mă întrebam de ce nu reuşeam să-mi amintesc absolut nimic din viaţa mea de până atunci. Oare tot ce trăisem era chiar atât de placid? Nu exista vreo urmă, vreun licăr de lumină de care m-aş fi putut agăţa doar cât se găsesc drumul ce ducea spre limanul adevărului neînţeles?

„ – La naiba, suduiam! Cine e Ana? Unde e? Trăieşte?” Dacă trecutul meu se rezuma doar la câteva ore, destinul era la fel de ireal ca şi ceea ce, seară de seară, notam pe nişte foi numerotate şi adunate cu atenţie în dosarele de carton. Mă întrebam dacă nu cumva în vălurirea ideilor întipărite pe crustele fragile ale eternului ipotetic, dacă nu copiam pe acele foi tocmai ceea ce se putea defini prin adevăr ori realitate. Poate că îmi descriam propria viaţă, dar tindeam să cred că inventam sorţi şi spaţii fictive.

Tremurul crengilor de dincolo de lucarnele adumbrite, ninse de luciul orizontului aproape metalic, mă întorcea la realitate. Mă simţeam obligat să mă debarasez de toate întrebările inducând adevăruri şocante şi chiar izbuteam să recâştig stăpânirea de sine. Cineva, o siluetă înveşmântată în poleială sticloasă, se îndrepta înspre râu. Apropiindu-mă de geam, încercam să înţeleg cât din ceea ce vedeam se putea atribui visului cu străinii, purtând sutane lungi şi pământii, şi cât anume reprezenta reflexele realităţii din care nu mai pricepeam absolut nimic.

În dreapta mea putrezeau rafturile goale. Câteva volume, legate în pielea de nuanţa scoarţei de copac, lâncezeau pe scândurile podelei înnegrite. Erau titluri din alte timpuri. Nu prezentau nici un interes. „ – Şi nici nu meritau să fie ridicate”, ar fi adăugat Hans, văzându-mă cum scotoceam în căutarea părerilor derutante, ca şi cum aş fi încercat să găsesc vreun licăr, oricât de neînsemnat, în tot acel haos. Borcanele de sticlă mată, umplute cu pietre şi cochilii de melci, fuseseră înşirate chiar sub tabloul în care Amina ţinea în mâna dreaptă, deasupra umărului copilei, un obiect greu de ghicit. Timpul izbuti să şteargă anumite detalii semnificative. În schimb, bizară îmi apărea ţesătura păienjenişului verzui. Privită din lateral, din locul în care mă oprisem, ca şi cum aş fi aşteptat vreun dezastru iminent, acea plasă ţesută cu o măiestrie demnă de invidie avea forma şi aspectul gardului de sârmă ghimpată, ţinându-ne pe toţi trei în prizonieratul unei statornicii sinonime cu moartea.

Brusc am înţeles că nu-mi mai permiteam să-mi pierd timpul cu acele contemplări deşarte. Absenţa mea putea trezi bănuieli. Dacă Alma m-ar fi găsit acolo, în acea aripă de apus, eram ferm convins că i-ar povestit totul Ingăi, surorii sale, şi atunci îmi mai rămânea să pun punctul de final. N-aş fi aflat niciodată cine era Amina, ce rol juca în existenţa mea şi, cel mai dureros, n-aş fi ştiut dacă Ana supravieţuise calvarului din noaptea trecută.

— Nick! m-am auzit strigat. Alma se îndrepta înspre râu. Urmele mele, lăsate pe poclada zăpezii sticloase, o purtau înspre locul în care găsisem trandafirul pe care încă îl ţineam în mână. Depărtându-mă de uşa încăperii tainice, oprindu-mă lângă şopronul ticsit cu lemnele de foc, am răspuns chemării disperate.

— Nick, zise Alma, respirând tot mai greu. Înăuntru te aşteaptă un copil.

— Un copil? am întrebat nedumerit.

— E o fetiţă. Zice că se numeşte Ana şi că tu o cunoşti.

— Da, am confirmat spre mirarea nebunei. Vestea ei mi-a indus o undă de speranţă. Îmi venea să o strâng în braţe şi să-i mulţumesc pentru că îmi infirma toate bănuielile anterioare. Copilul mort, descoperit în acea dimineaţă în Râpa Şperlei, nu era Ana. „ – Auzi? îmi venea să strig. Nu era Ana!!!” Ana trăia. Era aici. În această casă. S-a întors pentru că…

Nu cunoşteam motivul revenirii şi nici nu mă strofocam să-l deduc. Mă mulţumeam cu faptul că o ştiam alături, că o priveam în ochii iradiind lumini nepământene, că îi simţeam mirosul dulceag al respiraţiei, făcându-mă să înţeleg că de acel copil mă lega ceva tainic şi destul de confuz. Scotoceam printre paginile prăfuite ale amintirilor sau ceea ce credeam că se putea atribui amintirii, dar nu găseam nimic relevant. Probabil că senzaţia de apropiere se datora mixturii de imagini şi sentimente dintr-o copilărie trecută în uitare. O priveam cum ciugulea din strugurii aduşi de Alma, cum degetele ei albe se jucau cu boabele rubinii şi diamantine.

— Ana, aproape că am şoptit, profitând de faptul că nebuna s-a retras în dormitorul de la etaj. Ana, am repetat şi i-am întins mâna, aşteptând răspunsul firesc. Gestul ei era cel aşteptat. Degetele îi erau reci. „Mult prea reci”, gândeam.

— Îţi mulţumesc, murmură ea. A închis ochii şi am văzut cum două lacrimi de nuanţa cerului matinal îi alunecară pe obrazul palid. N-am reuşit să mă întorc, zise pe neaşteptate. Podul de gheaţă peste care trecusem venind aici, a cedat tocmai când am ajuns la mal. Ei mă chemau de cealaltă parte a râului, dar înţelegeau cât de zadarnice le erau strigătele.

— Dincolo de râu? am întrebat, aşteptând infirmarea supoziţiei că dincolo de râu nu se afla nimic, absolut nimic.

— Da, bâigui ea.

— Eşti sigură?

— Acolo e altfel.

— Altfel, am repetat ca într-un vis confuz.

— Nu există nici o pasăre, zise ea. Cerul e gol ca şi văzduhul. Casele noastre nu sunt numerotate, iar străzile curg spre un singur hotar, înspre ţărmul apei peste care ni se interzice să trecem.

— Însă tu eşti aici, am întrerupt-o.

— Pentru că va trebui să vii cu mine, s-a explicat. Vom găsi momentul oportun şi vom pleca fără să lăsăm vreo undă de bănuială în minţile celorlalţi. Abia atunci ai să înţelegi ceea ce acum îţi apare atât de bizar.

Ceva îmi zicea că tocmai acel copil putea să-mi explice semnificaţia tabloului din debara. Dar nu mă decideam să mă aventurez în alte nonsensuri. Nu găseam forţa necesară. Şi nici nu puteam să fiu sigur că vorbele ei erau întru totul adevărate. Mă întrebam dacă Ana nu era doar un pion esenţial în complicatul joc al confuziei, indus de persoanele din preajma mea. Mi-a zis că se va retrage. M-a sfătuit să mă odihnesc pentru că ne aşteaptă un drum anevoios. Vorbea ca şi cum totul s-ar fi întâmplat într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Ştia că îi dădeam crezare şi că eram pregătit să-i îndeplinesc orice doleanţă. Cred că slăbiciunea mea pentru acel înger era destul de evidentă. Aerul ca de sticlă lichidă, lumina sidefie şi calmul acelei seri ne distanţa, oarecum, de realitatea înconjurătoare. Priviţi din exterior, de dincolo de geamul de sticlă şi gheaţă, nu păream altceva decât două păsări aciuate într-un cotlon de cer. Detaşaţi şi îndepărtaţi de haosul dezlănţuit, ne povesteam întâmplările aparent banale, dar aşteptam cu atenţie sporită ca oricare dintre noi, supus presiunii celuilalt, să greşească, destăinuind, astfel, adevărul hotărâtor. Însă nimic din ceea ce aş fi vrut să aud, nu mi-a fost dat să descopăr, să deduc ori să încerc să provoc. În ciuda vârstei, copila se dovedea a fi mult mai deşteaptă decât îmi puteam imagina. Se oprea tocmai când bănuiam că urma să cedeze. Se tăinuia în spatele cuvintelor ce croiau un fel de universuri imposibile şi nicidecum veridicităţi cu vreun dram de relevanţă.

— Unde am să dorm? întrebă, dându-mi de înţeles că urma să se retragă.

— Alături de dormitorul meu există o cameră pentru copii. Ori, dacă doreşti, poţi alege şi compania Almei.

— Voi rămâne singură, zise ea.

Am condus-o în camera copiilor. M-am oferit s-o ajut, dar a refuzat, dându-mi de înţeles că ar trebui să mă retrag. În unele cazuri, cum era şi acel episod când o urmăream aranjându-şi patul, îmi apărea mult mai matură decât era, de fapt, în realitate. Exista ceva straniu şi indefinibil în făptura ei, ceva ce îi conferea un fel de siguranţă şi o totală stăpânire de sine. Inflexiunile vocii, formele bine conturate ale corpului zvelt şi graţios, lumina tăioasă a privirii, absolut totul mă făcea să cred că Ana nu mai era doar un copil. Devenea femeie.

Nu reuşeam să adorm. Cred că a trecut mai bine de o jumătate de oră de când căutam să mă agăţ de vreo imagine sau idee ce ar deschide calea înspre vidul întremător. Imaginar, pe o tablă de lemn lăcuit, mutam pionii albi, caii şi nebunii. Mă vedeam atacat de regina adversarului. Apoi percepusem vocea zeflemitoare a Almei. O vedeam deschizând uşa salonului. În mâinile-i ca de var ţinea un porumbel vopsit în roşu. „ – Ce ai făcut?” am strigat. Şi aproape că reuşisem să adorm. Însă în voalul tăcerii apăsătoare, pe neaşteptate, s-a infiltrat un zgomot metalic. Ştiam că venea din baie. Am îmbrăcat halatul cenuşiu şi, în ciuda orei înaintate, am decis să verific cine anume îndrăzni să tulbure liniştea acelei nopţi. Credeam că de cealaltă parte a uşii albe, în cadă sau în faţa oglinzii o voi găsi pe Alma, prinsă fiind în afluxul noilor bizarerii. Mă aşteptam la orice. Dar, când intrasem înăuntru şi am închis uşa în urma mea, am înţeles că supoziţiile mele nu erau altceva decât nişte lamentări deşarte. În cada umplută cu apă fierbinte, cu spatele încovoiat şi cu părul curgându-i peste genunchi şi coapse, Ana ori vocea desprinsă de pojghiţa subţire a visului şoptea cuvintele ce-mi stârneau sentimentul unei frici incontrolabile: Din tot acest joc nu ai înţeles un singur amănunt: tot ceea ce scriai, crezând că e doar o ficţiune, era un surplus pentru existenţa mea. Te căutam dintotdeauna. Te credeam invincibil până în clipa în care am realizat că tot ceea ce reuşeşti să edifici din chinuri şi disperări, incontestabil, ar fi trebuit să facă parte şi din existenţa ta”. În partea dreaptă a coloanei vertebrale pielea copilei de o albeaţă imposibilă fusese brăzdată de câteva dungi vineţii. Când m-am apropiat şi, graţie unui impuls de neînţeles, i-am atins umărul stâng, am văzut cum în faţa ei, pe oglinda apei, s-a conturat o pată sângerie de mărimea şi forma aripii de porumbel.

— Nu sunt doar un copil, murmură ea. M-a apucat de încheietura mâinii şi m-a implorat să o privesc în ochi. Buzele ei îmi atingeau gâtul, lobul urechii, obrazul. M-a îmbrăţişat şi a şoptit:

— Te căutam dintotdeauna…

(Va urma)

*Citiţi primele trei părţi aiciaici şi aici.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Radar - Nautilus said:

    […] “Evocare”, textul semnat de Alexandru Şchiopu şi apărut în revista SRSFF pe data de 24 februarie este, după cum se poate deduce din titlu, o descrieri menită să ne aducă la cunoştinţă modul în care omul a evoluat şi a continuat să schimbe destinul Universului chiar şi după dispariţia sa. Această evoluţie, văzută prin prisma creaţiei sale – o navă galactică, colosală, care-i continuă opera – fiind o viziune deosebit de optimistă, dar în acelaşi timp şi pesimistă (în sensul că am fi singurele fiinţe inteligente din întregul Univers). Cu toate că nu sunt de acord cu ideea prezentată-n text, am găsit-o interesantă şi bine închegată, o tentativă de a-i conferi existenţei un sens. Şi proza în sine mi-a plăcut, neresimţind prea mult lipsa unei acţiuni propriu-zise care nu ar fi putut în niciun caz ţine locul acestei prezentări nu doar a evoluţiei umane, dar şi a întregului Univers. De citit şi gândit! […]

  • Cei mai buni şi activi din 2012 « Scriptorium said:

    […] Alexandru Şchiopu, cu prozele Evocare, Purificatio, Stejarul din Mamvri, Poveste de dragoste, În oglindă şi O mie de ani, toate […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.