Foileton: Surplusuri (5)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 22 ( martie, 2012 )
Autor:

9.

Nu copila mă interesa în acele momente, apariţiile ei neaşteptate, identitatea ei şi ciudatele resentimente ce începeau să mă domine. Ceea ce frapa într-adevăr se rezuma la o singură idee: nu-mi aminteam mai nimic din propriul trecut. Undeva, ca pe o retină ciobită a memoriei, uneori răsărea câte un nume, un episod confuz, aidoma imaginii desprinse de vreun vis incert. Dar respectivele frânturi nu prezentau nici o importanţă în conturarea tabloului general. Erau doar nişte decupaje ilogice ori sfâşieturi ce nu puteau fi adunate într-un întreg unitar pentru că din caleidoscopul complet lipseau câteva elemente primordiale.

Am înţeles toate astea tocmai în clipele în care începeam să mă supun insistenţelor Anei, când am cedat şi i-am permis să-şi petreacă noaptea în dormitorul meu. Şi ştiţi în ce consta acea relaţie stranie? Sigur că ştiţi, deduceţi şi simţiţi tot atât de intens cum am simţit şi eu. Când o strângeam la piept, o sărutam pe frunte, pe gât sau pe umerii dezgoliţi, resimţeam efervescenţa unei călduri interioare. Era sufletul şi nimic mai mult. Nici un instinct şi nici o dorinţă de altă natură. Cu siguranţă că înţelegeţi la ce mă refer. O vedeam zăbovind în faţa oglinzii. Se pieptăna şi se minuna de frumuseţea corpului ei aproape angelic. Apoi se retrăgea în patul lipit de patul meu. Îmi întindea palma şi ştia că palma mea îi va răspunde de fiecare dată. Acea încleştare de degete eu o numeam punte de legătură între două suflete aproape candide. Ana înţelegea respectivul joc şi, poate, chiar îl adora, chiar dacă eu începeam să mă tem că voi comite vreo greşeală majoră. Nu! Înţelegeam destul de bine: cât timp raţiunea îmi rămânea trează, instinctele nu aveau nici o putere.

Oare nu aşa se explică iubirea divină? Doar sufletul şi nimic mai mult…

Însă în acea noapte, în urma fastului descris anterior, ea nu adormise cum credeam, în timp ce răsfoiam paginile caietelor de notiţe, frunzăream zeci de foi adunate în dosare de plastic, în plicurile lipsite de adrese concrete găseam destăinuirile ce induceau un soi de panică. Pe când întârziam asupra anumitor fraze ori reciteam frânturile a ceea ce putea să însemne o parte din propria-mi viaţă, Ana căuta hainele necesare, de nuanţa cenuşii. Se pregătea de plecare. Citeam:

Dacă ai afla ce e în sufletul meu, ai pricepe cu mult mai bine frământările-mi de nestăvilit. În aceste clipe refuz să dau crezării ignoranţa ta. Mă mint că citeşti fiecare cuvânt, că te opreşti asupra anumitor pasaje şi îţi imaginezi că undeva, cineva rezonează în ritmul inimii tale. Probabil că-ţi aminteşti cum, în prezenţa mea, femeii îmbrăcate în albastru i-ai spus: «Vreau să mă crezi că totul e altfel». Da! Eram şi eu acolo. Eram alături, dar tu nu m-ai observat. Nici măcar nu ţi-ai întors privirea când, din greşeală, ţi-am atins mâna stângă. Mi-am cerut scuzele de rigoare, dar nu ai dat nici un răspuns.

Impasibilitatea ta mă distruge şi, oricât de bizar nu ar suna, tocmai această indolenţă mă face să te caut neîncetat, să te port în gând şi să cred că într-o zi mă vei recunoaşte.

Te întrebi de ce nu vreau să-mi dezvălui adevărata identitate, de ce nu-ţi ies în cale şi nu-ţi spun: «Nick, eu sunt cea care îţi trimite toate aceste misive»? Răspunsul e cât se poate de clar: văzând cine sunt, mă vei refuza şi-mi vei spune în faţă: «Eşti o nebună!» Şi poate că nici n-ai să te înşeli în privinţa acestei catalogări. Poate că ar trebui să te scot din toate gândurile şi din toate visele mele. Dar crede-mă că nu reuşesc. Faptul că te văd zi de zi, că sunt obligată să-ţi fiu alături, amplifică tot acest chin.

Acum citesc câteva idei ce le-ai notat pe o foaie gălbejită. Cred, vreau să cred că «… eşti doar o imposibilitate» se referă tocmai la mine. Ştiu că e un gând greşit, dar şi tu ar trebui să ştii că, prinsă în această ipostază, îmi rămâne o ultimă rezolvare: sinuciderea. Cu insistenţa unei dezaxate, cred că în urma ultimului act de care sunt capabilă tocmai în aceste momente, ne vom întâlni într-o altă viaţă. Şi atunci, în povestea acelui destin, între noi nu va mai exista nici un impediment. Însă, până la finalitate, ne mai rămân multe pătimiri. Trebuie să ne învingem destinul, să înfruntăm zeci de stavile, ivite ca din nimic tocmai pe drumul ce ne poartă înspre fericirea mult promisă. Doar împreună vom reuşi să ne îndepărtăm de cenuşiul realităţii apăsătoare. De aceea continui să cred că ai să înţelegi, că vei respecta ceea ce îţi propun şi doresc să se întâmple. În caz contrar mă voi folosi de arme letale. Te voi distruge şi atunci chiar vei dori să nu-ţi mai aminteşti absolut nimic din trecutul tău năucitor.

Faptul că îţi sunt alături, că respir acelaşi aer cu tine, îmi dă o putere de nestăvilit. De multe ori mă simt superioară Aminei, soţiei tale. Chiar şi Ana, fiica ta vitregă, nu e altceva decât un element secundar, foarte uşor de înlăturat de pe itinerariul existenţei noastre. E doar un copil pe care îl accepţi aproape ca pe propria fiică. Am înţeles asta. Urmărindu-te şi înţelegând cât de mult timp petreci în compania acestei fetiţe, cât de multe râvniri şi doleanţe i le îndeplineşti, toate astea mă fac să cred că te-ai ataşat mai mult decât se cuvine de sufletul ce nu ar trebui să te intereseze câtuşi de puţin. Gândeşte-te că în venele ei curge sângele străin, că într-un viitor apropiat, pe nedrept, ţi s-ar putea aduce acuzaţii de natură intimă, că într-o zi oarecare tocmai acest copil, izbăvit de lipsa protecţiei paterne, ar putea să recurgă la răzbunare. Şi atunci nu-ţi va mai rămâne absolut nimic. Izgoneşte-o din casa ta. Alung-o până nu e prea târziu. Găseşte un motiv veridic şi încearcă să te debarasezi de acest plod. Ai putea s-o trimiţi să locuiască la părinţii tăi, la rudele apropiate; cât mai departe de casă. Ştiu că Amina se va opune. Dar încearcă să o lămureşti că aşa e mult mai bine, pentru amândoi. Spune-i că e doar o încercare ce va dura doar câteva săptămâni ori luni. Convinge-o că Ana are nevoie de singurătate, că trebuie să se înveţe să ia viaţa în propriile mâini. Astfel, de mă vei asculta, te vei izbăvi şi de anumite zvonuri ce deja, după câte am aflat, încep să circule pe seama acestui subiect. Ştii cum e. Oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Recurg la tot felul de asociaţii, supoziţii, bârfe fără de rost, dar care, într-un târziu, ar putea păta reputaţia de care te bucuri în aceste momente.”

Misiva se termina tocmai în punctul în care aş fi vrut să aflu mult mai multe. Înţelegeam că Amina era soţia mea, că Ana nu era altcineva decât fiica mea vitregă. Însă ceea ce m-a frapat cel mai mult era acea caligrafie stranie. Da! Mi-am amintit. Am scotocit în dosarul cu facturi şi am găsit că în asemenea fel scria tocmai Inga.

În sertarul în care găsisem respectivele dosare se mai aflau şi câteva benzi magnetice, păstrate în cutii de carton şi etichetate cu o remarcă stranie: A se asculta doar în cazul în care nu mai ştii cine eşti. Şi mai jos cu un rând: Înregistrările Radio Cultural.

— Hmmm! Era scrisul meu. Ascultam:

O asculta cu uimire. Dorea parcă să descopere în toate acele relatări un adevăr bine păzit, esenţa tainei ce gravita deasupra Dubovei, acel ceva ce, existând în subconştientul fiecăruia, devenea agasant, ca o prelungire hilară a sufletului pătat de fluxul efemerului. Tăcea. Tăcea şi savura fiecare vorbă. Îşi închipuia că şi el, chiar şi el, în oarecare măsură participa la faptele descrise de bătrână. Se credea Eusebiu, Silvan ori un alt personaj. Şi, astfel, aproape că reuşea să-şi închipuie cum era într-adevăr bătrâna R. în vremurile povestite şi repovestite, în tinereţea sa petrecută tot aici, aici, în Dubova.

— Încă şi acum mi-l amintesc pe Selb ca pe o persoană demnă de respect şi elogiere. Ţin minte că avea o privire rece, mult prea rece pentru un suflet atât de nobil. Venea aici în ultimele zile de toamnă şi se întorcea în Capitală iarna târziu. Stătea în gazdă la o rudă îndepărtată. Într-o cameră rece şi întunecoasă îşi amenajase biroul, cum îi plăcea să numească acel spaţiu anost şi lipsit de viaţă. Scria. Dar ce anume scria, nu aş putea să-ţi spun şi nici nu cred că există în toate aceste împrejurimi o persoană care ar fi în stare să-ţi ofere răspunsul la această întrebare. Se zvonea că era un mare scrib ce trăia sub un nume fictiv şi venea aici fiindcă doar aici putea să facă ceea ce făcea. Căci aici, «… aici aţi pierdut cea mai de preţ noţiune: timpul» îmi spunea la scurtă vreme după ce s-a mutat la mine.

A stat câteva săptămâni, apoi a dispărut. A plecat fără să-mi spună dacă se va mai întoarce. Regretam că mă părăsise tocmai când aproape că mă obişnuisem cu el. Avea acei ochi… Dar te rog să mă scuzi pentru aceste repetiţii inutile. Când sunt emoţionată, nu mai pot gândi limpede. Sunt ostenită, însă vreau, vreau să ştii totul. N-aş dori să-mi scape vreun amănunt care, pe viitor, ţi-ar putea fi de mare folos.

Şi cum îţi spuneam, după plecare sa trăiam cu senzaţia că un gol adânc, treptat, se surpă în străfundurile sufletului meu. Mă îmbolnăveam. Deveneam o cu totul altă persoană. Mă înrăiam. Însingurată, preferam să nu fac nimic. Să-l ştiu aproape şi să sper că va veni. Dar, nu; n-a fost să fie aşa. Timpul trecea. Mă amăgeam cu diverse şi diverse. Încercam să-l uit. Aproape că izbuteam, însă într-un început de toamnă primisem o scrisoare, lipsită de nume şi adresată tocmai mie. Poate că era doar o farsă, dar îmi plăcea să cred că autorul acelor rânduri era el, acelaşi el.

Am să mă-ntorc, scria. Am să mă-ntorc, reverbera în mintea-mi. Am să mă-ntorc, speram. Era atât de plăcut să speri şi să ştii că undeva, cineva se mai gândeşte la tine; te ţine minte.

Mă amăgeam. Nu încetam să cred că el, el încă exista, că era cel care m-a învăţat să-mi înving singurătatea; să exist şi să sper, mai ales, să sper. Mă încuraja mereu. Spunea: „Nu întotdeauna ar trebui să luăm totul aşa cum este. Uneori e bine să ne minţim pe noi înşine. Să încercăm să credem că ceea ce ne face nefericiţi nu e altceva decât amprenta ştearsă a trecerii noastre prin această viaţă.” Apoi zâmbea. Aveai impresia că îşi bate joc de tot răul şi urâtul, chiar de viaţa însăşi. Nu vorbea mult, dar atunci când vorbea te făcea să tremuri la fiecare vorbă rostită. Pur şi simplu te emoţiona. Astfel, ascultându-l, apoi meditând îndelung asupra ideilor sale, reuşeam să mă descopăr. Mă simţeam altfel, eram altfel. Alături de el, a trăi, devenea o plăcere. Nimic nu se compara cu vorbele lui. Nici o carte şi nici un discurs nu înglobau atât de mult adevăr şi o atât de evidentă subtilitate. Şi cu toate astea, părea o persoană lipsită de complexe, de prejudecăţi şi de orgoliu. Nici nu realizai că, de fapt, în faţa ta, se află scriitorul. În ochii mei era altceva, cu totul altceva. Mai mult o umbră decât suflet. O stranie pâlpâire a ceea ce doar părea a exista.

Îşi petrecea nopţile în faţa maşinii de scris. Şi povestea se repeta; iar şi iar. Până când? mă întrebam. Până când?

În dimineaţa aceea îmi fu dat să văd doar nişte urme treptat măturate de vânt de pe cerga ninsorii, îndreptându-se spre desişul de ulmi, spre a se pierde pentru totdeauna. Ceva-mi spunea că nu se va mai întoarce niciodată; că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă întorc la aceeaşi singurătate. Şi totuşi, mă consolam cu gândul că măcar îmi rămânea speranţa. Am să cred. Am să rabd. Am să mă rog şi voi învăţa să exist.

Pe chipul profesorului se putea citi o vădită satisfacţie. Urmărind-o cu atenţie pe bătrâna, refuza să intervină în monologul acesteia. Nu îi punea întrebări. Nu o întrerupea. Nu-i cerea să explice ori să exemplifice pasajele considerate de el a fi interesante. Cu toate că ar fi vrut să afle mai multe despre Selb, Anton tăcea. O asculta. O privea cu atenţie. Şi chiar i se părea că doamna R. avea ceva din înfăţişarea şi caracterul răposatei sale mame. Poate tocmai acest aspect îl obliga s-o urmărească cu maximă atenţie şi s-o iubească cu acea dragoste de fiu care se defineşte prin amalgamul tainicului cu divinul.” [1]

Înţelegeam destul de bine. Bătrâna din respectivul fragment nu era altcineva decât Hilaria. Eu? Nu prezenta nici o importanţă numele meu. Mă ştiam aşteptat. Îmi aminteam. Accidentul… Râpa Şperlei… O voce într-un salon alb anunţând moartea celorlalţi pasageri… Bizar! Şi totuşi trebuia să ascult şi cealaltă bandă.

După câte bine îmi dau seama, am ajuns la extremele unei iminente depresii. Sunt ostenit, exacerbat de deprimat, aproape distrus. Asemenea stare se iveşte doar în timpul transei, când raţiunea şi reveria persistă într-un echilibru absolut. Nu mai ştiu cum să mai exist în acest haos de idei şi insatisfacţii. Ce-aş putea să întreprind ca să mă eliberez de tot ce mă aduce la durere şi suferinţă? Simt cum s-a năruit totul, cum, graţie unei metempsihoze subtile, devin un surplus pentru această viaţă. Şi asta tocmai acum, când ea e deja o străină. Cine altcineva a fost ea pentru mine? Ce sunt eu pentru ea? Trebuie să învăţ să suport viciile şi înstrăinările ei.

Ea nu poate să-mi fie mereu alături. Trebuie să înţeleg şi acest aspect; să reuşesc să pricep că ea are viaţa ei ce nu e chiar umbra existenţei mele. Trebuie să învăţ să mă obişnuiesc cu multe „trebuie…” şi să conştientizez o dată şi pentru totdeauna că datorită decepţiei provocate de diferenţa dintre imaginar şi real creşte posibilitatea de solitudine sau separare.” [2]

Evident că doar despre Amina se vorbea aici. Altfel nici că se putea.

— Eu, zise Ana, ivindu-se în prag. Toate aceste fragmente au fost destinate doar mie. Aminteşte-ţi, Nick! Adu-ţi aminte! Dar poate că nici nu mai prezintă vreo importanţă. Oricum ar fi, orice ai crede, trebuie să plecăm. Nu mai avem timp pentru nimic altceva.

Îmi aminteam totul. Absolut totul. Şi poate că tocmai din acest motiv mă lăsam condus de Ana pe cealaltă parte a râului. În puterea nopţii, urmam un grup de străini îndoliaţi. Fără să vreau, participam la înmormântarea Hilariei. Oamenii îmbrăcaţi în negru s-au oprit undeva la mijlocul apei îngheţate. De dincolo au venit alţi oameni, îmbrăcaţi într-un cenuşiu şters. Eu îmi vedeam de drum. Am ajuns pe celălalt ţărm. În lumina metalică a lunii vedeam cum şase fetiţe, (pentru că Ana îmi era mai tot timpul alături) apărute ca din senin, s-au apropiat de sarcofag. Dezlipeau ceva cleios şi transparent de pe faţa şi mâinile decedatei. În mănuţele lor albe ţineau ceva ca nişte aripi, cu toate că aici nu am văzut nici o pasăre şi nici o urmă de zbor. Mi-a trebuit mai mult de o oră să înţeleg că în acest ţinut domnea o tăcere apăsătoare. Aici nu era nevoie de cuvinte. Şi totuşi, începea să mă neliniştească absenţa Almei. Ea, doar ea, acea nebună ce încerca să-mi demonstreze cât de mult am greşit, înţelegea absolut totul.

Se spune că asemenea oameni văd viaţa în moduri ce noi le considerăm a fi greşite aproape în totalitate. De aceea îi şi catalogăm drept nebuni. Adevărul e că dincolo de viaţă ei întrevăd şi anumite aspecte ale morţii.

— Amina, aş fi vrut să strig, văzând cum un suflet cunoscut se apropia de mine. Dar înţelegeam că aici nu era nevoie de cuvinte. Şi nici nu mai trebuia să regret faptul că Alma, chefliii, Hans şi alţii începeau să mă dea uitării.

Sfârşit.

Fragmentele amintite:

[1] http://cornescian.at.ua/_ld/1/114_tecred.mp3

[2] http://www.youtube.com/watch?v=VtwbIjsowFQ&feature=youtu.be

*Citiţi primele patru părţi aiciaici, aici şi aici.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Primăvară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] a cincea a foiletonului „Surplusuri”, de Nicolae Cornescian, pare mai degrabă să facă parte dintr-o lucrare suprarealistă, căci […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.