Foileton: Urmărire virtuală (1)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 10 ( martie, 2011 )
Autor:

— Bună ziua, domnişoară! Bine aţi venit!

Aşa începe o zi de luni obişnuită. Bine, obişnuită pentru mine.

*

Mulţi dintre cei care ştiu ce fac eu – sau felul în care îmi petrec timpul – nu sunt de acord cu asta. Dar, cu un unchi preşedinte şi cu un viitor socru prim-ministru, de ce nu aş putea să îmi schimb săptămânal locul de muncă? O fac pentru distracţie. Fiecare săptămână e diferită. În schimb, pentru toate astea, îi fac câte un favor unchiului. Uneori verific cine ce spune pe internet, alteori aduc noutăţi din oraşele în care ajung. Nimic rău, nimic condamnabil. Deşi îmi place să îl tachinez, spunându-i că toată povestea seamănă cu perioada de dinainte de ’89, preferă să nu mă bage în seamă. De asemenea, îmi aleg alte nume aproape de fiecare dată. Şi pentru asta am fost criticată. „Ce are numele tău, Ioana?” mă apostrofează mama, cea care iubeşte numele, chiar fără a fi legat de persoana mea. Ea nu înţelege – sau, mai bine zis, nu vrea să înţeleagă – că e oarecum necesar să nu mă învârt prin ţară cu acelaşi nume. Evident, ştie că fratele ei îmi face toate poftele, ca întotdeauna, aşa că mă consideră o răsfăţată. Ce e aşa de rău în asta?

*

Săptămâna asta sunt profesoară de engleză la clasa a zecea. E una dintre probele dificile, deoarece nu sunt cu mult mai mare decât ei şi va fi mai greu să mă impun. Dar nu imposibil. Cel care m-a întâmpinat e directorul. Sau, mai bine zis, domnul director, pentru că arată ca un domn. Dar are peste patruzeci şi cinci de ani, aşa că iese din discuţie.

Am o singură regulă; de fapt, două. Unu, nu te băga în treburile altora, decât dacă te au ca subiect, şi doi, nu te încurca cu indivizi de două ori mai mari sau mai mici decât tine.

Îmi dă un orar, îmi indică elevii de serviciu, apoi pleacă. Mi-au tras ţeapă! Nu e doar a zecea, ci toate clasele de liceu plus, miercuri şi vineri, clase de gimnaziu după-amiază. Bine, ce să mai zic acum? Oftez teatral, apoi recitesc orarul. Prima oră e la a noua. Îl întreb pe unul dintre elevi unde e clasa a noua G şi el îmi arată uşa din dreapta mea. Îi zâmbesc puştiului şi intru, evident, fără catalog.

În fiecare săptămână îmi pun o întrebare: să joc dur sau nu? Când vine vorba de copii, e o alegere de care depinde fiecare colectiv. Puştii ăştia par de treabă. Îi salut, răspund încurcaţi, fără să se ridice, mă aşez la catedră şi îi privesc. Mulţi nu se sinchisesc să mă studieze, unii zâmbesc atunci când îmi trec ochii prin dreptul lor. Sunt doar trei băieţi, dintre care unul doarme, cu căştile în urechi, iar altul mâzgăleşte pe o foaie. Fata din spatele lui scrie cu spor. În ultima bancă, o roşcată se machiază. E frumoasă şi fără machiaj.

— Ochii ăia verzi nu ies aşa în evidenţă, îi spun.

Primul rând râde. Celălalt puşti, care stă în faţa ei, o atenţionează, mişcând banca. Îşi bagă creionul în ochi. Clipeşte de două ori, apoi închide portfardul.

— Bă, eşti prost.

Aici zâmbesc eu. Se uită înspre mine şi îşi dezgoleşte dinţii.

— Tu eşti sora…? începe, cu o voce răguşită – sună a tutun.

— Sora surorii mele.

— Corect. Unde e doamna Grigore?

Presupun că aceea e profa lor. Eu de unde să ştiu?

— Sincer, nu ştiu. Ideea e că v-aţi pricopsit cu mine.

Mă ridic şi împrumut cartea de la desenator. Nu pot să nu observ ce portrete face – sunt bestiale, ca să folosesc un cuvânt de-al lor.

— Le publici undeva?

Se îndreaptă şi mă priveşte – alţi ochi verzi.

— Nu.

— Ar trebui. Aţi avut temă? întreb clasa.

— NUU! sare roşcata cu machiajul.

— Şi ea la ce scrie? arăt spre fata din spatele desenatorului. Pare că se trezeşte. Închide caietul şi pune cartea peste. Îşi cere scuze, spunând că nu erau teme. Când o întreb ce făcea, îmi spune roşind  că era un proiect personal. Ciudaţi copii. Mă aşez la catedră, răsfoind cartea. N-am habar unde au rămas. Mă privesc amuzaţi şi nu ştiu de ce. Las manualul şi mă ridic iar. Îi întreb dacă au teză curând şi îmi spun că abia peste o lună.

— Bine, atunci am o idee. Să îmi spuneţi ce v-aţi dori să deveniţi şi dacă aveţi deja proiecte în care sunteţi implicaţi.

— Pe engleză? întreabă cineva.

— Nu, pe rusă, replică roşcata.

— Îmi spui cum te cheamă? o întreb.

— Daria.

— Frumos nume. Pe el cum îl cheamă? Arăt spre puştiul care doarme.

— Ştefan, râde.

Mă duc lângă el, în primul rând la perete şi îi scot o cască. Pentru că nu reacţionează, o scot şi pe cealaltă. Tresare şi aproape mă loveşte, dar mă feresc.

— Bună dimineaţa, Ştefan! Eu sunt Dumitru Elena şi voi fi profesoara ta de engleză câteva zile.

— ‘Neaţa, zice morocănos. Dar doamna Grigore?

— Chiar aşa mult o iubiţi? mă amuz.

— Nuu!!! sar toţi.

Îi las să se potolească, apoi o pun pe Daria să-mi zică planurile ei.

I want to quit smoking.

— Atât?

— Nu fac planuri.

Ce fază! Nici eu, dar ştiu să fabulez.

Îl pun pe desenator – vrea o carieră în IT. Deşi îi spun că nu se leagă de pasiunile lui, aduce argumente solide. Apoi îl ascultăm pe somnoros – carieră în muzică. No comment. Vreau să o pun pe blonda cu proiectul, dar mă opresc nişte zumzete din spatele clasei.

— Ce s-a întâmplat?

— Dacă o puneţi pe ea, nu terminăm anul ăsta, ia cuvântul al treilea băiat, pe un ton rigid, cu un zâmbet ciudat pe faţă. Fata pufneşte amuzată.

— Bine, dragule. Atunci spune-ne tu. O asigur pe fată că revin asupra ideilor ei – chiar vreau să o aud.

Ăsta micu’ îmi vorbeşte de politică. Perfect. Îl contrazic, dar se blochează, pentru că nu cunoaşte termenii juridici în engleză. Încearcă în română şi îl corectez. Apoi scurtează povestea şi scapă. Mai pun câţiva care se amuzau. Se termină ora. Îmi pare rău că nu am auzit-o pe blondă, dar îi promit că data viitoare.

Merg la cancelarie. Toţi mă privesc mai ciudat decât elevii. Îi salut, apoi ies să-mi iau o cafea. Am mirosit-o pe hol, dar nu ştiu unde e. Mă simt prinsă de braţ şi mă întorc. Unul dintre profesori.

— Cafea? întreabă, arătând spre tonomatul pe care nu-l văzusem, deşi am trecut de trei ori pe lângă el. Dau din cap şi mă conduce.

— Dumneavoastră sunteţi…?

— Elena, fără „dumneavoastră”. Predau engleza în locul doamnei Grigore.

— Da, ai aceleaşi clase ca mine.

— Dumneavoastră ce predaţi?

— Română. Sunt Cristi.

Îi strâng mâna, privindu-l cum roşeşte. Îmi iau cafeaua şi ne întoarcem. Şi-a pus o mână pe după talia mea, aşa că mă retrag înainte să intrăm. Îmi arată un scaun lângă fereastră şi îmi spune că acela e locul doamnei Grigore.

— Auzi, ţi-ai şi făcut-o gagică? râde un profesor, mai tânăr decât Cristi.

— Iartă-i, îmi spune el peste masa de mijloc, sunt geloşi.

— Da, ştiu, jucăria nouă, replic.

Asta îi intrigă pe profesori.

— E o alegere dificilă, începe un domn mai în vârstă. Dacă laşi păpuşa neatinsă, se pune praful; dacă nu o laşi, se strică.

Se râde – pe seama mea. Sorb calmă din cafea, pregătind replica.

— Dar păpuşa e doar împrumutată. Are cine să se joace cu ea.

Aici chicotesc doamnele. Se aude clopoţelul. Îmi verific orarul – clasa a douăsprezecea. Îl prind pe Cristi din urmă şi îl rog să îmi arate clasa. E evident încântat că îmi poate oferi ajutorul, ceea ce mă amuză.

În clasă, după ce îi conving să mă bage în seamă, ajungem să vorbim toată ora despre superficialitatea sexului bărbătesc, cu ei, care susţineau şi ele, care negau că băieţii se uită doar la aspect.

Restul orelor a decurs asemănător.

La două şi cinci minute, scap graţios de Cristi, când se opreşte Porsche-ul lui Sergiu în faţa şcolii.

— O zi bună, Elena! strigă atunci când închid portiera.

— Elena?! râde Sergiu, pornind. Îl sărut pe obraz.

Îi arăt strada pe care trebuie să mergem spre hotelul în care stau zilele astea şi se plânge că n-are haine cu el, că e departe, că a mers mult din Bucureşti cu „provincia mea”.

— Termină! Domnu’ Ştefănescu a ales aşa.

— Mda. Ştii că sunt certaţi, da?

— Tac-tu cu unchi-miu? Se vede că nu m-am mai uitat la ştiri…

Mă întrerupe soneria telefonului.

— Ioana, ce faci?

— Bună ziua, mai întâi! Ce faceţi, domnu’ preşedinte?

— Eram serios. Eşti bine?

— Da. Sunt cu Sergiu, dar asta nu e bine pentru tine, aşa-i?

— Dacă e bine pentru tine… Uite, e ciudată situaţia aici. Trebuie să ne vedem.

— E grav?

Pare grav, judecând după tonul lui. Am ratat şi hotelul. I-am arătat lui Sergiu şi acum îi indic cum să întoarcă.

— Nu ştiu. Fac iar ziua aia împotriva Guvernului… E urât.

Îl sfătuiesc să fie calm, că oricum nu poate face nimic. Îmi impune să verific din nou blogurile, deşi nu îmi convine, nici pentru a răsplăti favorurile pe care mi le tot face.

Ajungem la hotel, ca să aflu că le-a picat netul. Nu venisem cu conexiunea mea de internet, crezând că orice hotel respectabil are şi astfel de servicii. Vreau să scap cât mai repede de cerinţa unchiului meu scump, aşa că plec, pe jos, cu geanta cu laptopul necesar. E martie. Un vânticel cald bate dintr-o parte, dezordonându-mi buclele. Trebuie să găsesc un internet-cafe.

Găsesc un… ceva. Pare a fi ceea ce caut, dar iese cam mult fum de ţigară. Intru. Pe stânga, un bar lung, pe dreapta, vreo şase computere de pe vremea lu’ bunicu’. Îl întreb pe barman dacă am cum să „navighez” de pe laptop. Nu pot, dar îmi eliberează un calculator pentru zece lei. Nu prea-mi vine. Pe lângă faptul că mă îndoiesc să aibă viteza de care am nevoie, nu pare nici pe departe curat. Dacă fac ceva, trebuie s-o fac în siguranţă. Uite altă deviză.

— E urgent? intervine un tip de la bar.

— Cam da. Aş putea să-mi iau un modem de undeva?

— Nup.

— La dracu’! şuier.

— Am eu modem, dacă e aşa urgent, propune.

Îl avertizez că durează aproximativ o oră şi îmi spune calm că nu se grăbeşte. Când propune cofetăria de pe colţ, ca fiind mai sănătoasă, accept, tocmai datorită argumentului ce cuprindea „sănătos” în el. Îşi plăteşte consumaţia şi ieşim. Nu zice nimic, aşa că îl întreb cum îl cheamă şi mă prezint tot ca Elena.

— Mihai. Călinescu. Cred că mă ştii.

— Mnu…

— Da, e ciudat. Nici eu nu te cunosc, îmi face semn spre cofetărie. Înăuntru sau afară? întreabă.

— Fumezi?

— Ca un şarpe.

— Atunci, înăuntru.

Râde şi intră înaintea mea. Mă aşez într-un separeu, la o masă rotundă. Mă întreabă ce vreau şi comand ceva la nimereală – dacă nu e alcool, e bine.

— Deci, de ce nu ştiu o domnişoară aşa frumoasă? se aşează cu cele două cafele – aparent, asta am cerut.

— Pentru că nu trebuie, murmur, deschizându-mi laptopul. Modemul?

Îl scoate din haină. Ciudat mod de a-l ţine… Adică e ciudat că îl ţine la el.

— Şi de ce nu trebuie? continuă, deşi eu m-am apucat de citit bloguri.

— Nu sunt din oraş, răspund sec. Tace. Uf, ce bine!

Pe bloguri, parlamentarii nu au zis încă nimic, restul „clienţilor” ştiu sigur că aşteaptă să treacă de ora zece. Trecem la reţelele de socializare, cu aceiaşi clienţi fideli, dar mult mai relaxaţi în exprimare. Comentarii peste comentarii. „Iolanda vrea să-l omoare pe preşedinte.” Intru pe profilul ei. Numele sună cunoscut. Mda, îmi amintesc. E personaj de carte. Parcă îl mai omorâse odată, în poveştile ei, desigur. Rămân pe profilul ei şi o găsesc pe Anca. Cine e Anca? Are blog. Intru să văd. Şaisprezece ani şi e de aici, din oraş. Ce coincidenţă! Citesc pe diagonală câteva postări, dar nu e nimic politic. Menţionează „Ministerul Statului pe Bancă şi Tăiatului de Frunze la Câini”, care vrea să fie Ministerul Învăţământului. Asta trebuie reţinută. Ajung înapoi pe Facebook. „Anastassia vrea să o omoare pe Iolanda”. Celălalt personaj de roman. Numai bine! Să se omoare între ele! Măcar mai dă un subiect de roman.

— De unde eşti? îşi face curaj.

— Din Bucureşti.

Dau o ultimă căutare pe Google. Pe cine găsesc? Tocmai pe creatoarea criminalelor de pe Facebook.  Comentarii multe. Anca intră şi aici în discuţie. Trebuie să-i memorez adresa. Iau un şerveţel, dar realizez că n-am pix.

— Ai un pix? Se grăbeşte să-mi dea unul. De ce ar fi trebuit să te ştiu?

— Dacă nu eşti din oraş, n-ai cum, se explică dezamăgit.

Sună telefonul – Sergiu. L-au chemat în capitală şi mă lasă singură. Superb! Mă afund în scaunul meu. Nu îmi place când mă lasă singură în favoarea unchiului. Nu-mi place să fiu singură…

Mă străduiesc să îmi treacă repede, să nu trebuiască să-mi explic reacţia. Îl întreb dacă are blog şi răspunde afirmativ, doar că nu ştie nimic de Anca. De această Anca. Dar mă ajută să mai aflu ceva despre ea. Învaţă la şcoala la care predau eu acum.

— Mulţumesc frumos! Dacă are şaisprezece ani…

— … e într-a noua. Sau a zecea. A devenit serios. La ce îţi trebuie?

— Încerc să promovez blogurile interesante, mint cu ochii în monitor. Deconectez tot, închid şi îi dau modemul. Mulţumesc!

— Te mai pot ajuta cumva?

Îi pun câteva întrebări. Aflu, astfel, că se face ziua Guvernului – împotriva lui, adică – mâine, „pe la ora zece”. Mai descopăr şi că el e fiul organizatorului local.

— Dacă îţi spun că sunt spion de-al Guvernului? întreb, aplecându-mă în faţă, cu coatele sub mine.

I s-a scurs sângele din obraji, dar i-a rămas un zâmbet uimit.

— Nu te cred. Pauză. Hai, măi! sare. Tu, Guvern? No way!

— Bine, dacă zici tu…

Nu mă lasă să plătesc. Până rezolvă el, eu încerc să scap, dar mă prinde din urmă. Mă întreabă dacă mă poate conduce şi, când îl refuz, spunând că stau aproape, se invită singur la mine.

— Să urmăreşti meciul cu logodnicul meu?

— A, bine… S-a oprit. Să ai o zi bună, Elena!

Cu logodnicul meu, care m-a lăsat singură… Nu mai zic nimic, doar oftez. Îl sun pe unchiu’ să îi spun că e totul calm. Încă…

Va urma

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.