Foileton: Urmărire virtuală (2)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 11 ( aprilie, 2011 )
Autor:

Pentru că nu am ce face, citesc până se întunecă. Uneori mă întreb cum de unii sunt atât de talentați. Nu e corect ca ei să primească tot, iar alții nimic, nu? Sunt tare curioasă să o găsesc pe Anca, deși nu știu cum voi face. Nu pot să mă duc din clasă în clasă să întreb. Sau pot? Ei, nu ar trebui să mă implic, până la urmă. Eu am făcut ce mi s-a cerut. E problema lor ce fac mai departe. Sper doar ca fata să nu se implice prea mult în legăturile scriitoarei. Nu că mă tem de KGB, dar după toată povestea cu ucisul președintelui din cartea ei, s-au trezit spiritele.

Sergiu mă sună înainte să mă ascund de lumina gândurilor pe care le tot frământ. Se pare că nu am fost singura care a răsfoit blogurile. Câțiva subalterni de-ai prim-ministrului au citit postarea scriitoarei și urmăresc toate comentariile. Mi se pare absurd. Lor nu, așa că Sergiu și tatăl lui sunt agitați. Oarecum prinși între a-i găsi pe cei care au scris pe acolo și a accepta totul ca dreptul la replică pe care îl invocă de multe ori. Adorm cu gândul că undeva, cândva, voi putea să scap de lumea asta așa-zis corectă.

*

Dimineața aduce un strop de soare, și aici nu mă refer la cel care se agață încântat de albastrul cerului. Ajunsă înapoi la școală, îl întreb pe Cristi, dar îmi spune că știe mai multe fete care se ocupă intens de viața virtuală cu numele de Anca. Una e la clasa de a noua la care am fost ieri.

Nimic interesant până la ora de la clasa la care așteptam să ajung. Acum cu catalog, reușesc să le găsesc pe cele patru fete care se cheamă Anca. Una dintre ele – blonda pe care nu am auzit-o ieri. O chem la mine cu cartea de engleză, teoretic să-i arăt niște exerciții pentru olimpiadă – am presupus bine.

— Cât de bine o cunoști pe scriitoare?

Mă privește mirată. Îi surâd complice și se lasă pe spătarul scaunului.

— Care dintre ele?

Cum vine asta? Care dintre… Păi știe mai multe? A, măcar sunt sigură că am nimerit-o pe „Anca” de care aveam nevoie.

— Pe Oana, cât de bine o știi?

— A, Oana… Se gândește, de parcă se teme de ceva. Păi, o cunosc de vreun an. Mna, mai mult cu cărțile…

— Doar atât?

Ridică din umeri. Nu cred că vrea să îmi spună.

— Dar de ce contează? Până la urmă, nu e nimic greșit, nu?

Aș vrea să îi spun că nu e greșit, ci al naibii de periculos. Că e posibil să nu scape la fel de inocentă, dacă prim-ministrul nu își ține oamenii sub control. Mă sperii când sună telefonul. Sergiu are alte informații. Sau nu. Patru oameni de-ai ministrului au dispărut azi-noapte. Cel mai probabil, să rezolve problema după regulile lor. Mă roagă să am grijă de mine. Nu după mine vin, mă gândesc cu teamă, privind spre Anca. Mai bine ar fi venit după mine. Știu să-mi păzesc spatele. Dar pe al ei va fi mai greu, mai ales dacă nu mă lasă.

— Nu e greșit, dar crede-mă că e periculos.

— Mă scuzați, spune, încordându-se. Nu știu cine sunteți și nu pot accepta să fabulați despre mine, ea, sau orice cunoștință de-a mea. O cunoașteți măcar?

— Dar tu o cunoști?

Tace. Își trece încet vârful limbii peste buze, umezindu-le. Nu pare conștientă de asta. S-a înroșit, la fel ca ieri. Când intră directorul în sală, tresare încet. Domnul ne anunță că va trebui să participăm la marșul împotriva Guvernului. Nu toți, dar această clasă a cerut participarea – se pare că aveau matematică apoi.

— Ce înțelegi tu din politica asta? o întreb pe fată, după ce rămânem iar fără atenția colegilor ei. Adică, de ce intri în discuțiile ei?

— Nu înțeleg ce aveți cu mine, spune încet, șuierând.

— Dacă vrei să îți explic, trebuie să ai puțină încredere că nu îți vreau răul.

Dă încet din cap. Îi fac semn să se întoarcă în banca ei dacă vrea. Ridică din umeri și se apleacă spre carte. Mă întreabă ceva și îi răspund. Când se sună de pauză, o rog să mă caute la cancelarie dacă vrea să vorbim și primesc un răspuns nedefinit din privire. Cancelaria e plină de zumzete. Profesorii verifică pe o foaie graficul cu cei care vor însoți elevii la marș. Mă simt ca atunci când încercam să aflu cu ce punctaj am trecut bacalaureatul.  Îi las să se calmeze. Când îmi aud numele bolborosit de un profesor, ridic privirea și Cristi îmi spune repede că mergem împreună. Ok, e bine, poate mai stau cu Anca.

Plecăm așa cum se pleacă cu grupuri școlare – într-un fel de organizare prost organizată. Adică ei, copiii, îl urmează pe director și sunt urmați de restul profesorilor. Ajunși la Primărie, de unde începea marșul, îl văd pe Mihai vorbind cu tatăl său, presupun. Aproape de ei stau doi bărbați îmbrăcați în costum – nimic prea ciudat, dar nu se încadrează în decor. Mă despart de grupul profesoral și merg să îl salut pe organizator.

— Știam eu că o să vii după mine, îmi zice după ce ne depărtăm de tatăl lui. Îi întorc o privire amuzată și îi fac semn spre copiii cu care am venit.

— A, doar atât…, bombăne dezamăgit. Îl întreb cine sunt „costumații” și spune, dintr-odată enervat, că sunt paznicii lui.

— De parcă se interesează cineva de ce se întâmplă pe aici…

Aș vrea să îi spun că nu are dreptate și că, probabil, câțiva oameni de-ai Guvernului sunt prin oraș sau pe drum. Dar nu m-ar crede. Nu are niciun rost.

Se pare că pornim. Încotro, nu știu sigur, dar toată lumea are câte o eșarfă, brățară, pălărie sau tricou violet. Eu primesc o eșarfă de proastă calitate, de aceeași culoare. Înainte să mă dezmeticesc, o femeie întinde mâinile după bucata de material. Tresar. Zâmbește – are un zâmbet lin, de femeie trecută de patruzeci de ani. Îmbrăcată în costum – violet – și cu un ecuson scriindu-i mare numele, pare inofensivă. Îmi spune că are o idee cum să folosesc eșarfa și mi-o leagă în jurul gâtului. Îi mulțumesc, dar nu știu de ce nu reacționează, ci rămâne privindu-mă.

— Sunt mama lui Mihai, se explică, cu același zâmbet, deși privirea e arzătoare.

— Încântată. Felicitări pentru inițiativă!

Nu cred că se aștepta să nu reacționez, pentru că se încruntă ușor. Își recompune masca zâmbitoare când Mihai ajunge aproape de noi. Mă scuz și mă pierd prin mulțimea de copii luați – mare parte, fără voința lor – de la școală, încercând să o găsesc pe Anca. Dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica, simt că nu e în siguranță. Cristi nu mă scapă din priviri, dar acum nu îmi fac griji pentru el. Alți trei profesori ne „urmăresc” și, desigur, bârfesc. El mă privește insistent și eu nici nu-l iau în seamă? Va fi un subiect numai bun pentru cafeaua de mâine dimineață.

Mă opresc și aștept grupul de profesori. Cristi mă prinde de braț și mă trage aproape de el.

— Pot să-i bat?

Mă apucă râsul, cu toate că tonul lui e serios.

— Dar ce-au făcut?

— George și Cătălin comentează tot timpul, doamnele abia așteaptă subiect de bârfă. Serios, ce îi…

— Pauză, spun înainte să se enerveze prea tare. Normal că îi interesează. Doar tu ești singurul cu care vorbesc, nu? Viață de oameni plictisiți, n-ai ce să le faci.

Oftează, apoi râde zgomotos, sub privirile nedumerite ale celorlalți. Of, cât teatru pentru nimic! Continuăm să mergem încet spre centrul orașului. Doamna Călinescu e prinsă într-o discuție cu cei doi paznici, pe care îi surprind privindu-mă insistent.

— Ce ai?

Întrebarea lui George, profesorul de matematică, mă surprinde. Îl privesc încruntată, dar afirmă la fel de calm că urmăresc pe cineva. Când vreau să spun că nu e adevărat, zâmbește.

— Pe cine cauți?

E inutil să mă prefac. Îi spun că o caut pe Anca. Mi-o arată undeva în fața mea, spre dreapta. Îmi fac loc printre elevi și ajung lângă ea. Zâmbetul de pe față îi piere imediat. Mă strâmb la ea și o împing ușor spre marginea grupului.

— Ascultă-mă, ai încredere în mine? Pentru că, fii atentă, orice crezi, eu tot o să fiu pe lângă tine până… Mă opresc, realizând că o voi speria. Până o să știu că înțelegi în ce te bagi, continui, privind-o.

— Nu am încredere în tine. Trebuie să mă convingi că o meriți. Dar vreau să înțeleg care e legătura cu Oana, așa că… Stai unde vrei.

Pentru moment, e bine și atât. Primesc un mesaj de la Sergiu: Ai grijă. Nimeni nu e cine crezi tu că e. Oare asta ce vrea să însemne? De ce trimite mesaje și scrie așa? Probabil se întâmplă ceva. Aș vrea să îl sun, să mă asigur că e bine, dar probabil că tocmai asta vrea să nu fac. Nimeni nu e cine cred că e… Îmi întorc privirea, căutând-o pe doamna Călinescu. O văd împreună cu unul dintre „paznici” pe trotuarul din partea stângă, iar în dreapta noastră, puțin în spate, se află celălalt costumat. O întreb pe Anca dacă îi cunoaște pe cei din familia Călinescu. Răspunsul ei dezolat mă face să înțeleg că avem o problemă. Îi spun că se întâmplă ceva ciudat, iar ea râde. Când îi fac semn spre „grupul vesel”, nu mai zâmbește și, pentru o clipă, îmi vine să spun „Ți-am zis eu!”, dar parcă nu mă simt chiar atât de bine. O prind de braț și o trag împotriva sensului de mers, spre Cristi. Nu știu de ce, dar am impresia că nu se va întâmpla nimic dacă sunt în preajma profesorilor.

— Dar de cine fugi? mă întreabă Cătălin, profesorul cel tânăr, de franceză. Probabil privirea mă trădează, pentru că nu cred că am ajuns atât de rău încât să îmi arăt sentimentele pe față. Ridic din umeri, fără să-l privesc. Îi șoptesc lui Cristi să nu o scape pe Anca din priviri și mă depărtez. Îl prind pe Mihai din urmă și îl împing deoparte, pe trotuar.

— Cu ce te ocupi tu, de fapt?

Mă privește uimit. Mă îndrept și inspir adânc, înainte să reformulez, pentru că e clar că nu a înțeles la ce mă refer.

— Cât de implicat ești în politica din București?
— Ce glumă e asta? Politica e toată la fel.

— Perfect, bombăn. Nu e toată la fel. Aia din București se ține de joacă. De-a șoarecele și pisica, mai exact. Cât de bine i-ai verificat pe indivizii ăia cu costume negre?

— Nu știu, tata a avut grijă de astea.

Telefonul fără fir adică? Nu prea am chef de jocuri. Simt doar nevoia să o protejez pe fata aia prostuță. Vreau să mă depărtez dar m-a prins de mijloc și nu mă lasă să plec. Mă întorc zâmbind spre el, pentru că am câteva priviri profesorale ațintite asupra mea. Își apropie fața de a mea și îmi șoptește: „Trebuie să îmi zici ce se întâmplă.” Îi spun încet că nu pot acum, apoi îl rog să mă elibereze, dar nu vrea. Mă lipește de el, zâmbind perfid. I-aș da o palmă dacă nu ar fi atâta lume în jurul nostru.

— Dacă îți spun, va trebui să te omor. Ți-am zis că sunt din tabăra adversă.

Simt cum își coboară degetele pe spate în jos și strâng din dinți.

— Stai cuminte, șuier.

— Ce-mi dai?

Un joc stupid, pe care nu sunt dispusă să îl pierd – dar nici să-l câștig. Înainte să îi dau vreo replică, o pufnitură înăbușită, apoi mai multe țipete îmi provoacă fiori. Îmi opresc respirația, așteptând un strigăt de profesor, orice. Numele Ancăi, al meu, al unui medic, ceva care să îmi susțină teoria deja formată în minte. După două secunde în care nu simt decât inima lui, bătând la fel de tare ca a mea, îmi dă drumul și îmi face semn spre grupul care s-a depărat de noi. Mă pun în mișcare prea încet. Nimeni nu pare să împărtășească frica noastră – ce s-a întâmplat?!?

*

„O lansare ca toate celelalte”, gândea scriitoarea, privind sala mică, în care mai prezentase aceeași carte acum două luni, la deschiderea „turneului” de promovare a romanului ei. Oare de ce a avut atât succes? Din cauza asasinării președintelui? Cel fictiv, desigur. Cel adevărat era încă acolo, nepăsător.

Oftă, apoi arboră un zâmbet fără inflexiuni pentru cei care erau deja în încăperea prost luminată. Avea să spună iar aceleași lucruri. Iar ceilalți vor cere autografe sau vor susține cât de interesați sunt de munca ei. De parcă îi credea. Ar fi fost bine să o poată trimite pe Lala, asta dacă ea ar exista cu adevărat. Surâse fără să vrea, gândindu-se că lăsase viața personajelor pe mâna fetei din Argeș. Știa că poate avea încredere, dar erau parte din viața ei. Oare cât va înțelege ea?

Sala se umplu fără să-și dea seama. Două priviri din spate îi atrăseseră atenția, dar nu prea tare – nu ar fi fost prima dată. Desigur, nu avea starea necesară să poarte o luptă din priviri – câștiga mereu. Renunțase să își pună întrebări – despre acei oameni, despre carte, despre viața ei, despre ea. Toate vor veni așa cum trebuie, când trebuie. Nu avea cum să se schimbe și asta încerca să explice tuturor. Doar că ei, în naivitatea lor, credeau că o pot schimba. Nu au făcut decât să o enerveze. Oricum, de ce se gândea la asta acum?

Multe perechi de pași își făcură simțită prezența dinspre holul de marmură. Toată lumea aruncă o privire – mai mult sau mai puțin voită – spre ușa închisă, albă, de lemn vechi, revopsit. Ea nu se aștepta decât la directorul Bibliotecii și la „doamna” de la ziarul local, ca să poată începe povestea. Așa că atunci când un bărbat a intrat cu o armă îndreptată spre ea, tot ce a putut face a fost să se gândească la ultima țigară pe care refuzase să o fumeze, deși nu aceea era principala ei grijă.

Va urma

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Suspans | Ada Pavel said:

    […] trimit spre continuarea foiletonului Urmărire virtuală: http://suspans.ro/literatura/proza/foileton-urmarire-virtuala-2  — Cât de bine o cunoști pe […]

  • Vești bune « Cu arma la vedere! said:

    […] Moare bruneta??? Oh, moare? Serios? Voi va trebui să citiți tot aici:  http://suspans.ro/literatura/proza/foileton-urmarire-virtuala-2  […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.