Foileton: Urmărire virtuală (3)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 12 ( mai, 2011 )
Autor:

În jurul câtorva fete s-a format un spaţiu liber. Alţi doi elevi au o sperietură întipărită pe faţă, dar nimic mai mult. Nu o văd pe Anca. Prietenele ei sunt, dar ea nu e.

— Ce s-a întâmplat? chestionează Mihai. Nimeni nu e în stare să îi zică nimic necunoscutului care a intervenit în grupul lor. Repetă întrebarea, eu scrutez mulţimea mov. Mă întorc spre fete, care nu vor să scoată niciun sunet. Sunt tentată să scap o înjurătură, dar mă abţin. Îl trag pe Mihai de braţ şi îi fac semn spre trotuar, unde nu e atâta lume. E nervos. Şi eu aş fi, dacă nu ar învinge teama pentru siguranţa puştoaicei. Inspiră adânc, eu o caut pe Anca. Oftează şi, fără a zice nimic, se întoarce la fete, puţin mai calm. Sper să nu reacţioneze violent. Nu neapărat pentru că le-ar răni lor orgoliul neşlefuit, ci pentru că ar „da” rău la campania lui.

Atenţia mi-e atrasă de un grup oarecum ciudat. Abia în câteva clipe realizez de unde vine discordanţa. Bărbaţii înalţi, îmbrăcaţi în negru, o protejează (sau nu) pe Anca. Mă îndrept spre ei, aşteptându-mă cumva să dau şi de doamna mama lui Mihai. Cei doi mă privesc ciudat. Îi salut dar nu primesc răspuns.

— Anca, de ce te-ai ascuns? Hai, ne aşteaptă ceilalţi, spun, pregătind discursul care va urma refuzului lor. Ea nu se mişcă. Priveşte în sus şi înţeleg că i-au fost date „instrucţiuni”.

— Are voie să iasă în lume? Promit că nu o mărit azi, îi ironizez.

Nu aştept răspunsul lor, ci o prind de braţ şi o trag efectiv după mine. I-o încredinţez iar lui Cristi şi fac stânga pe o străduţă. Scot telefonul şi apelez, dar fără rezultat. Sergiu nu răspunde. Închid şi îl apelez pe viitorul meu socru. După două „bip”-uri lungi, vocea lui răguşită mă sperie.

— Am nevoie de fotografiile şi datele personale ale celor care au plecat de la tine, încep fără alte introduceri.

— Da, se rezolvă. Eşti bine?

— Habar n-am. Nu o să fiu bine, presimt. Dar nu contează. Tu fă asta. Şi trimite-l pe Sergiu aici.

Bombăne ceva, dar nu mai ascult. Închid fără să vreau când mă simt prinsă de mijloc şi cineva îmi pune mâna la gură. Mă panichez şi nu pot să mişc niciun deget. Fir-ar!

*

Stau în restaurant, scriitoarea, redactorul şi câţiva bloggeri. E o atmosferă plăcută, mai plăcută decât intuise ea. Timişoara e deja animată de un început cald de primăvară. Simte telefonul sunând dar nu îi dă atenţie. Până la urmă, din greşeală, Lidia, una dintre bloggeriţele venite pentru lansare, umblă în poşeta scriitoarei, crezând că este a sa. Scoate telefonul şi răspunde.

— Da. Nu, nu e. Da, imediat. Îndepărtează telefonul de la ureche şi i-l întinde scriitoarei: pentru tine. Oana îl ia, dându-şi ochii peste cap. Sperase ca telefonul ăla să stea ascuns acolo până pleca, cel puţin.

— Da. Da, spune. Hm, nu cred că am vreo problemă.

Zâmbi amintindu-şi ultima oră. Invitaţii chiar fuseseră şocaţi de apariţia redactorului cu o armă semi-automată în mână. Ea ştia asta. O făceau aproape mereu. Uneori ea era cea care intra ameninţând. Dar nu, după ce înţeleseseră, nu a fost nicio problemă.

— Cum adică? Anca, te rog să te calmezi. Ai scris prea mult thriller, râse, deşi tonul fetei părea puţin speriat. Bine, o să vin mâine. E bine? Nu pot acum. Bine, ai grijă de tine.

Închise şi ascunse iar telefonul în poşeta care se afla încă în poala Lidiei.

— Oh, iartă-mă, începu aceasta, nu mi-am dat seama că e al tău. Dar ce s-a întâmplat?

— Nimic important. Nu contează, zâmbi după câteva clipe.

Atunci pentru ea chiar nu conta.

*

După ce reuşesc să înţeleg cine m-a prins în braţe, mă calmez puţin şi îi dau mâna la o parte.

— Nu mă mai speria aşa! îl cert, apoi o văd pe Anca în spatele lui, intrând pe o uşă laterală. Trec pe lângă el dar nu mă lasă, ci mă trage înapoi în zăpăceala de pe stradă.

— Noi trebuie să îi distragem pe costumaţi, mormăie şi mi-i arată. Îmi dau ochii peste cap – cine e cu Anca?!? Şi cum ar trebui să îi opresc eu?

O văd pe mama lui Mihai şi îmi vine o idee. Ciudată, dar o va distrage pe doamna. Îl trag înapoi lângă mine şi îmi apropii faţa de a lui. Nu îşi dă seama despre ce e vorba.

— Stai aşa, îi şoptesc, privind printre şuviţele lui expresia mamei. E furioasă! De unde se află ea, pare că ne sărutăm. Şi, cum eu sunt protectoarea fetei pe care costumaţii ei o urmăresc, alianţa asta nu-i convine. Mă depărtez puţin şi îi zâmbesc inocent femeii. Mă fixează cu privirea, fără să facă niciun gest, apoi îi ia pe bărbaţi după ea şi pornesc grăbiţi spre grupul conducător al marşului. Zâmbesc fără ocolişuri şi îi spun lui Mihai că va avea de dat nişte explicaţii. Îl las singur, convinsă că trebuie să ajung în clădirea aceea şi să o găsesc pe Anca. Intru, dar holul mare, gol, mă dezarmează. Încotro?

Mă plimb de cinci minute, intrând în fiecare încăpere, doar pentru a avea ocazia să mă scuz mereu, când observ că nu e cine trebuie înăuntru. Sentimentul că ceva rău se întâmplă, că fata nu e bine, că m-am bazat pe oameni care nu meritau încredere, toate mă încearcă şi, nefiind atentă la ceea ce fac, nu reuşesc să mă orientez deloc.

— O, bine că ai apărut! Vocea profesorului de matematică provoacă ecou. Mă întorc şi îl văd pe jumătate în spatele unei uşi albe. Păşesc încet, deşi tocurile provoacă un sunet care mi se pare că le-ar da de veste şi celor de afară că aici mă aflu. Intru în biroul în care, în afară de Anca, speriată, se mai află şi Cristi, care sare în picioare când mă vede.

— Anca, eşti bine?

— Da, sunt. Adică nu sunt, continuă, îndreptându-se în scaun. Cine eşti şi ce vrei? Până să apari tu nu s-a întâmplat nimic.

Oftez încet. Vreau să spun ceva, dar intervine Cristi.

— Nu fi prostuţă! Nu e vorba despre tine aici.

— Ba da…

— Nu, mă întrerupe iar. E vorba despre o încurcătură.

— Cristi, nu e…

— Trebuie să fie o greşeală, spune surescitat.

— Cristi! Încetează! mă răstesc la el. ESTE vorba despre ea. Aşa că, ori taci şi asculţi, ori ieşi şi calmează-te.

Cade înapoi pe scaun şi evită să mă privească. Foarte bine. Mă întorc spre George şi îl invit să se aşeze. Dă scurt din cap şi iese. Cred că îl înţeleg. Mă apropii de fată, dar se ridică şi trece pe lângă mine, oprindu-se cu spatele lipit de uşă.

— Bine, ascultă-mă. Ţi-am cerut să ai încredere în mine, deşi nu meritam. Adevărat, nu mă cunoşteai. Şi nici eu nu te cunosc. Dar ştiu că o să ai probleme.

— De ce?

— Oana e supravegheată de Guvern. Da, pare o prostie, răspund expresiei sale, dar e adevărat. A trezit câteva spirite. Şi tu eşti următoarea.

— Cum?!? întreabă înecându-se.

— Eşti un blogger activ şi, ca să recunosc, şi mie mi-ai atras atenţia.

— Dar eu n-am nimic în comun cu… politica.

— Ştiu. Anca, ascultă-mă bine. Oamenii ăştia nu ţin cont că tu ai doar şaisprezece ani, sau că nu te interesează politica, sau că legătura ta cu scriitoarea se rezumă doar la cărţi. Ei au văzut că ai înţeles, că ai comentat. Te consideră aliata ei. E de ajuns ca să urmărească să te sperie.

— Ei bine, au reuşit, spune ca pentru ea, încrucişându-şi mâinile la piept. Şi ce fac acum? Am sunat-o pe Oana şi a zis că vine mâine.

— Nimic. Ai sunat-o?

— Da. Nu ştiu de ce. Am greşit?

Oare e bine că vor fi amândouă în acelaşi loc? Mă îndoiesc. Va trebui să rezolv şi asta. Sper însă că până când ajunge ea, vor fi lămurite lucrurile. Din păcate, ştiu că indivizii sunt în stare de mai multe pentru a intimida pe cineva.

— Nu, nu ai greşit, spun într-un târziu. Acum, ce zici să mergem direct acasă?

*

O las pe fată la apartamentul ei şi trebuie să îi explic mamei de ce a venit într-o maşină a unui profesor – Cristi s-a oferit să ne conducă şi nu am fost capabilă să protestez. Nu îi spun nimic de povestea în care e implicată Anca, dar o anunţ că o voi „reţine” la şcoală pentru pregătiri de olimpiadă şi e de acord. Ce bine!… Apoi, pentru că merită o explicaţie, îl invit pe Cristi în restaurantul hotelului, deşi mă simt atât de obosită încât m-aş ascunde direct sub pernele din camera mea ferită de lumină. La recepţie mi se spune că sunt aşteptată în restaurant de către „soţul dumneavoastră”. Asta îl face pe Cristi să şovăie. Mă amuz şi îi fac semn să mă urmeze.

Restaurantul e aproape gol, aşa că nu îmi ia mult să-mi găsesc „soţul”. E încântat să mă vadă, dar prea obosit ca să se poarte galant. Ceea ce e îngrijorător. Că veni vorba, nu am văzut nici Porsche-ul în parcare. Îl prezint scurt pe Cristi şi ne aşezăm. Un chelner apare repede şi ne pune meniul în faţă. Îl împing uşor – nu aş putea mânca nimic, în starea în care sunt – suntem.

— Îmi explică şi mie cineva…, începe profesorul, lăsând fraza neterminată, fără interogaţie, atunci când privirea rece a lui Sergiu se opreşte asupra lui.

— Da, Cristi, stai o clipă, îi şoptesc. Mă tem puţin, căci Sergiu pare foarte obosit, speriat, sau ceva între. Mă aplec peste masă şi îi prind mâna. Mi-o strânge o clipă, apoi rămâne moale între degetele mele – chiar mă sperie.

— Trebuie să plec, întrerupe Cristi momentul nostru. Îmi spui ceva?

Oftez şi încep ceea ce am tot repetat, sau mi-am tot repetat.

— Anca şi o scriitoare din Piteşti au colaborat pentru o carte. Scriitoarea face diferite aluzii politice, Anca răspunde. Asta, online. Dacă îi citeşti tipei cărţile, o să vezi de ce a trezit atenţia. Şi acum nu-ştiu-cine vrea să o trezească – să le trezească.

— Şi de ce ar trebui să ne implicăm toţi? întreabă profu’, enervat. Şi cine eşti tu, de ne-ai controlat azi pe toţi? Merit o explicaţie, nu crezi?

— Întâi, calmează-te, răspund lui la nervozitatea lui Sergiu exprimată în jurul degetelor mele. Ai dreptate, nu trebuia să vă implic. Dar Anca nu e vinovată de nimic şi mă gândeam – ceea ce s-a dovedit a fi adevărat – că în jurul profesorilor nu se va lua nimeni de ea. Îmi cer scuze şi promit că de mâine nu vei mai fi legat de nimic.

Se ridică fără să zică ceva. Mă salt şi eu în picioare – care mă dor parcă prea tare – şi întind mâna.

— Mulţumesc pentru ajutorul oferit azi, spun pe un ton formal – sau, cel puţin, aşa sper că sună. Face un semn neînţeles din privire şi pleacă fără să îmi strângă mâna. Mă aşez înapoi şi, oftând, îmi ascund faţa în palme.

Acum realizez, are dreptate. Nu trebuia să îi implic pe cei din şcoală în povestea mea. De fapt, povestea lor. Nu ştiu de ce mă complic mereu. Dar fata asta… Ar trebui să aibă grijă. Şi eu cred că ar trebui să am. Dar de mine poate avea grijă… Oh, la naiba. Eu nu pot face nimic fără ei. Eu, de fapt, nu sunt nimic fără relaţiile mele sus-puse.

— Hei, ce-ai păţit? Ridic privirea şi dau de ochii mângâietori dintr-o dată ai lui Sergiu. Uite, mâncăm ceva? mi-l arată pe chelnerul care aştepta implacabil, cine ştie de când.

— Alege ce vrei. Nu mi-e foame, spun şi îmi las capul înapoi în mâini.

Adevărul e că mi-a convenit până acum să fiu protejata lor, a preşedintelui şi, cu sau fără plăcere, a primului ministru. Dacă vreodată vor fi decăzuţi din funcţie, cine ştie cum, având în vedere toate conflictele legislative, eu, ei bine, eu pic odată cu ei. Pentru că am fost inconştientă de-a dreptul. Ar trebui să… Să ce?

— Nu înţeleg. Dacă tu dispari, eu ce fac? mă trezesc vorbind, după ce comandase.

— Cum Dumnezeu să dispar? întreabă încet, confuz.

— Nu. Dacă funcţiile lor se pierd printr-o aşa zisă lovitură de stat, eu sunt nimic, nu am nicio specializare, nicio experienţă, nimic.

— Dar un CV se face uşor.

— Dar nu vreau. Adică, la naiba, aşa va fi. Dar eu, cu forţele mele, nu voi fi bună de nimic. E ciudat, împotriva firii, să îmi fac mustrări de conştiinţă pentru ceva ce, în fond, acceptasem deja.

— Ioana, hai să ne gândim. Ai experienţă în aproape orice domeniu decent. Dacă eşti atât de preocupată, uite, gândeşte-te la o specializare.

— Adică pe lângă limbi străine şi jurnalism?

— Da. Şi mai gândeşte-te că afacerile mele au pornit de jos, fără pile. Deci, chiar dacă ei îşi pierd funcţia, eu am o bază stabilă, independent de nume.

— Vom putea rămâne împreună?

Întrebarea mea rămâne fără răspuns. Oftează şi se lasă pe spate. Sunt discuţii prea adânci pentru ziua de azi, pentru situaţia noastră. Dar e îndreptăţită nedumerirea mea. Nu ştiu dacă mă iubeşte, dacă îl iubesc, sau dacă a fost doar o scânteie devenită obişnuinţă. Să fi fost o înţelegere pentru a păstra buna colaborare între preşedinte şi premier? Mă îndoiesc de asta.

Deschid ochii şi realizez că îmi sprijin fruntea de tăblia mesei acoperite cu un material destul de fin. Oftez fără zgomot şi mă îndrept. Chelnerul aduce o salată frumos colorată şi, văzând două seturi de tacâmuri, se blochează şi pune vasul pe mijloc. Mă amuz şi îl surprind şi pe Sergiu cu colţurile gurii ridicate. Se apropie de masă şi gustă din salată, apoi întinde bolul spre mine. E bună, dar nu aş putea lua o a doua înghiţitură. Îl împing înapoi în faţa lui.

— Tu ce ai păţit? îl întreb încet, de parcă orice sunet ar trezi dureri.

— Am încercat să îi găsesc pe cei doi. N-am prea reuşit. În plus, am avut o cursă pe cinste pe autostradă, bombăne printre înghiţituri.

— Ai venit fără maşină…

— Mda. Lasă asta. Tu ai aflat ceva?

— Cred că nu-s doar doi. Dar nu fac legătura între organizatorii marşului de azi şi Guvern. Că doar ei sunt anti-Guvern.

— Şi crezi că ăia de au plecat sunt pro? Ce facem cu scriitoarele?

— Pe cea mică o am eu în grijă. Şi, probabil, mă va ajuta un influent bărbat din oraş. Sergiu se încruntă uşor, dar nu îl iau în seamă şi continui: Cealaltă vine mâine aici şi amândouă, în acelaşi loc, vor fi uşor de „rezolvat”, orice ar implica asta.

— Bine. Am eu grijă de piteşteancă. Tu ai grijă de tine.

— Şi dacă nu reuşesc? Of, mi-era aşa frică azi. Nu pentru mine, ci pentru fată.

— Ba reuşeşti. Doar nu te ataşa prea tare de ea. Oricum, săptămâna asta se prelungeşte.

— Da. Şi nu pot să merg la unchiu’, cum îi zisesem. Dar nu contează. Mai spune-mi ceva. Dacă trebuie să plec din oraş, încotro?

— O urci în autocar şi veniţi la Bucureşti. Adică vă duceţi. Eu nu ştiu pe unde voi fi. A lăsat furculiţa pe şervet, pe masă. Mergem? E destul de târziu.

Mă ridic şi îl aştept. Porneşte înaintea mea, dar merge şchiopătând. Plata se face, ciudat, la bar, aşa că ne îndreptăm într-acolo. Merg cu un pas în urma lui, atentă la mişcările greoaie pe care le face. Apoi, până la etajul unu, mă străduiesc, cu o durere fără vreun nume, să nu plâng. Descui uşa şi intru. Îi surprind grimasa şi nu mai pot să mă abţin.

— Sergiu…

Mă opreşte înainte să pot articula altceva decât numele lui. Închide uşor uşa în urma lui, o încuie şi dă indescifrabil din mână, intrând în baie. Niciun sunet, doar mişcări vagi, dureroase pentru el, din câte se vede. Îl las. Poate un duş îl va ajuta, deşi mă îndoiesc. Între timp mă schimb într-o pijama subţire, fină. Sentimentul e plăcut şi, pentru o clipă, mă bucur doar de senzaţiile pe care le încearcă pielea mea. Apoi revin pe pământ, când aud înjurăturile bombănite din baie. Mă apropii de uşă şi bat uşor.

— Da, sunt bine, mormăie, fără să fi întrebat eu ceva. Deschid totuşi uşa. Stă pe marginea căzii, cu jumătatea de jos a corpului îmbrăcată, dar are mari probleme cu câteva pansamente, pe piept. Instinctiv, aş spune „Vai!”, dar e inutil. Inspir adânc şi îmi reprim lacrimile.

— Ai nevoie de ajutor?

— Nu! Lasă-mă! îmi strigă frustrat.

— Nu te-am întrebat dacă vrei, ci dacă ai nevoie, îi răspund prea încet ca să sune calm, chiar şi pentru el. Pentru că eu sufăr văzându-l aşa, iar el se răsteşte la mine, cu un fel de orgoliu rănit, după câte am trăit împreună, sau unul pentru celălalt…

Oftează şi strânge în pumnul drept un pansament.

— Da, am nevoie.

Mă apropii şi îşi duce mâna la unul dintre bandajele de pe piept. I-o dau uşor la o parte şi desfac pansamentul. O rană subţire, dar lungă, ca o tăietură de sticlă, îi brăzdează pielea din dreptul inimii. Îmi spune că vrea doar să le schimbe şi mă apuc de rearanjat piesele diforme de puzzle alb de pe pielea lui înroşită.

— N-ai fost chiar spectator la cursa aia, nu? Nu spune nimic.

Termin destul de repede – rănile erau curăţate, probabil de vreo asistentă cu mână uşoară. Îmi mulţumeşte şi mă sărută scurt, apoi mă scoate din baie.

— Sună-l pe unchiu’!

Înainte să o fac, aud o bătaie scurtă în uşă. Deschid şi dau de un individ într-un costum abia luat de pe umeraş, cu sprâncenele uşor apropiate deasupra ochilor verzi, cu un dosar în mână.

— Ioana Ştefănescu?

— Da. Ce-i cu asta?

Zâmbeşte palid şi îmi întinde dosarul. Salută şi pleacă. Mă întorc în cameră şi citesc fişele celor doi costumaţi care mi-au făcut după-amiaza de vis. Răspund la telefonul ce suna ostentativ, surprinsă să citesc numele Călinescu pe CV-ul unuia dintre ei.

— Ce face Sergiu?

E primul lucru pe care îl aud la capătul liniei. Din nou, mă enervează că oamenii ăştia nu ştiu să spună „Bună!” sau orice altă formulă de salut, aşa că evit să răspund, deşi e vorba de fiul său.

— Sigur sunt doar doi?

— Dracu’ să-i ia. Nu, nu sunt doar doi. Sunt cel puţin cinci. Mai vrei ceva?

— Da. Datele familiei Călinescu din oraş, de aici. Îi găseşti uşor – sunt celebri. Şi nişte ajutoare. Şi da, Sergiu trăieşte, dar se putea mai bine, spun şi închid.

Mă ascund sub pătură şi îl aud ieşind din baie, apoi aşezându-se pe marginea patului, răsfoind fişele.

E posibil ca unul dintre indivizi să fie rudă cu Călineştii. Dar Mihai nu ştie de asta – sau nu pare a şti. Atunci ceva nu se leagă. Cineva trebuie să fie de pe aici, să o fi urmărit pe Anca până acum, atât virtual cât şi real. Gândul că cineva a fost în umbra fetei mă înfioară. La naiba cu toate astea! Aş vrea să nu o oblig să nu-i spună nimic mamei ei. Am avut întotdeauna impresia că o mamă poate să-şi protejeze copilul indiferent dacă se ridică sau nu la standardele situaţiei.

— Nu-mi spun nimic numele astea, mormăie Sergiu, aruncând foile pe podea şi aşezându-se lângă mine.

— Mie da. Sau e doar o potrivire. Deşi nu cred în coincidenţe…

— Nici eu. Hai, odihneşte-te. Noapte bună! îmi urează şi stinge lumina lămpii de pe noptieră.

*

Ca întotdeauna după astfel de lansări, se trezea conducând singură prin întuneric. Trecu prin oraşul Ancăi, dar nu opri. Totuşi, scriitoarea îşi aminti apelul ei.

În scurtele lor convorbiri telefonice, fata fusese emoţionată, nelămurită, furioasă sau obosită, iar ea îşi dăduse seama. De această dată, însă, vocea îi sunase altfel. Temătoare sau îngrijorată. În plus, fusese primul apel neplanificat şi incoerent. Poate chiar era speriată, iar ea o luase în râs. Ar trebui să o sune. Oftă şi apelă, fără să vadă ora, deşi intuise că e destul de târziu.

— Da, mormăi o voce, după ceva vreme.

— Eşti mai bine? Adică… ce faci? se bâlbâi scriitoarea.

— Dorm, şopti răguşită fata.

— Dormeai. Poţi să te trezeşti un minut, să îmi explici?

— Nu, Oana, nu pot. Te sun de dimineaţă.

— Haide, doar…, începu, dar îi atrase atenţia maşina din spatele ei – apărută cumva prea brusc – ce mergea foarte aproape. Lăsă telefonul pe scaunul pasagerului şi apucă un exemplar din ultima ei carte. Cu o mână pe volan, notă cu cealaltă pe penultima filă a romanului numărul de înmatriculare al maşinii din spate. Probabil Lala preluase controlul atenţiei sale, dar nu poţi şti niciodată. Apoi îşi aminti de telefon. Înjură şi îl recuperă. Nu îi închisese, dar nu mai spunea nimic. Poate se întâmplase ceva. Sau, probabil, adormise. Sună din nou, deşi nu-i plăcea prea mult să o deranjeze pe fată.

— Alo, bolborosi încă o dată Anca. Ţi-am spus că vorbim mâine.

— Da, scuză-mă. Dormi frumos! îi ură şi închise.

Maşina o urmă tot drumul. După intrarea în Piteşti, însă, la o intersecţie, necunoscutul şi dama din dreapta lui, pe care nu îi putuse distinge aproape deloc, îşi schimbară direcţia. Oana răsuflă uşurată, întrebându-se dacă a fost doar o întâmplare. Ajunse în parcarea blocului ei, luă cele două exemplare şi geanta şi porni spre panoul de interfon luminat verzui de la intrarea scării.

— Hei, se auzi o voce feminină în spate, tu eşti Oana Mujea, nu?

— Da, răspunse scriitoarea roşcatei din faţa ei.

— Oh, încântată. Cum fac şi eu rost de un autograf? Nu am nicio carte de-a ta la mine, spuse emoţionată.

Oana îi zâmbi, scoase un pix şi semnă una dintre cărţile din mână. Roşcata o luă fericită, mulţumi şi se pierdu în întuneric. Simţindu-se dintr-o dată istovită, fără să se gândească la ceva anume, scriitoarea oftă şi intră în clădirea cu miros vechi. Urma să fie o altă noapte scurtă, cu vise obositoare, apoi avea să completeze manuscrise, în speranţa că imaginile care îi tot bântuiau mintea vor dispărea…

*

M-am trezit cu melodia celor de la Death Cab For Cutie[1] zdrăngănind de pe noptieră. Nici nu ştiu când am adormit aseară… Fără să deschid ochii, mă întind, apoi inspir adânc aerul impregnat cu parfum bărbătesc. Nu aud nicio mişcare. Deci a plecat deja. Pe perna lui, un bilet dintr-o hârtie fină, cu un scris uşor înclinat, cu bucle frumos construite.

„Sună-mă când poţi. Te iubesc!”

Îndoi hârtia şi decupez doar „Te iubesc!”. Oare de când nu mi-a mai spus-o? Obişnuinţa înlocuieşte pasiunea. Şi jocurile mele hrănesc neliniştea lui…

Mă aranjez şi, înainte să ies, strecor hârtiuţa în portofel, în buzunarul transparent. La recepţie, sunt strigată de două ori – „Elena Dumitru!!!” – şi nu reacţionez decât pentru că sunt iritată de insistenţa din vocea respectivei. Apoi realizez că, da, sunt şi Elena…

— Vladu Teodora, se recomandă, întinzând mâna. I-o strâng şi vreau să mă prezint la rându-mi, dar nu mă lasă.

— Crede-mă, ştiu cine eşti. Pentru tine am venit, şopteşte zâmbind.

— Atunci, scuză-mă că m-ai aşteptat. Puteai să fi sunat.

— E în regulă. Poftim, îmi pune în braţe un plic de culoarea nisipului, cu sigla unui ziar în colţ. Ai tot ce-ţi trebuie. Voi fi prin zonă, îmi face cu ochiul şi porneşte spre ieşire.

Privită din spate, şoldurile pline sunt plăcut curbate; părul roşcat aprins îi curge valuri pe spate. Tocurile nu prea înalte conduc un pas sigur, intenţionat tărăgănat. Ochii negri şi buzele rozalii, fără ruj, genele lungi şi urechile puţin prea mici pentru figura ei. Ca exerciţiu, îmi amintesc şi modelul cerceilor azurii în semilună şi pandantivul asortat, cu lănţişor de argint.

Cu privirea în urma ei, îl fac pe recepţioner să mă strige a doua oară, până să-i răspund. Sunt chemată la telefon. Mă încrunt şi spun un „Alo” dezinteresat.

— ‘Neaţa, îmi sună în ureche vocea lui Cristi. Intenţionezi să ieşi în următoarele minute din hotel? spune chicotind. Aprob şi înapoiez receptorul. Ies în aerul rece, umed şi strâng plicul la piept. Apoi văd maşina profului şi expresia lui încântată. Îmi face semn şi mă urc în dreapta.

— Ţi-a trecut frica? întreb, amintindu-mi cum ne-am despărţit.

— Nu. Dar m-am comportat ca naiba. Scuză-mă.

Porneşte maşina şi îmi pun centura de siguranţă, apoi mă întorc pe jumătate spre el.

— Stai să înţeleg. Doar te scuzi. Rămâne, deci, valabilă neimplicarea?

Zâmbeşte prin parbriz.

— Vezi cearcănele? M-am gândit la asta. Implică-mă cât vrei, dar spune-mi despre ce e vorba.

— Ţi-am spus deja, protestez, obosită dintr-o dată.

— Dar ce legătură ai tu cu toate astea?

— Sunt implicată în spionajul guvernamental, spun simplu, aşteptând reacţia lui.

Tace o clipă, privind ţintă în faţă, apoi râde, dar fără prea multă convingere.

— Ce glumă bună! Aproape te-am crezut.

— Asta e singura explicaţie pe care o vei primi, spun binedispusă – că nu ia lucrurile în serios, dar şi pentru că eu i-am răspuns – cinstit – la întrebare.

— Bine,  La Belle Rebelle. Fie ca tine, zâmbeşte din nou.

Îmi las palmele în poală, amuzată, şi dau de plicul de nisip. Va trebui să găsesc o modalitate de a-l citi cât mai curând…

Va urma


[1] Death Cab for Cutie – „Meet me on the equinox”

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.