Foileton: Urmărire virtuală (4)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 13 ( iunie, 2011 )
Autor:

Sunt rugată să ţin locul unui profesor de informatică. Venisem cu o oră mai devreme oricum. Le permit accesul la internet, în schimbul liniştii. Astfel, deschid plicul. Înăuntru, fişa de angajat a Teodorei – jurnalist de teren la rubrica „Actualitate” a ziarului local – şi un alt plic, mai mic, cu semnătura primului-ministru. În el găsesc cam tot ce se poate despre Căineşti, inclusiv faptul că Mihai este, de fapt, fiul domnului Călinescu dintr-o căsătorie anterioară. Descopăr şi că intuiţia mea a fost bună şi că nimic nu e, de fapt, întâmplător. Călinescu Daniel este fiul doamnei, pe care l-a ascuns de familie, dar pe care îl ţine aproape, chiar prea aproape. Este unul dintre cei care erau ieri cu ea şi unul dintre cei care au dezertat din Guvern.

Atenţia îmi e atrasă de numele meu strigat din uşa laboratorului. Anca. Îi fac semn să intre.

— Cine e Vladu Teodora? mă întreabă încurcată, fluturând un plic de aceeaşi culoare a nisipului, dar mai mic.

— Noua firmă Kinder, bombăn şi râde. Ce e în el?

— Nu l-am deschis, şopteşte, trăgând un scaun lângă mine şi aşezându-se. Învârte plicul în mână, desfăcându-l câte puţin.

— Azi ai încredere în mine? Dă din cap că nu.

— Va trebui, de vreme ce eşti singura care ştie povestea asta.

Gândirea ei e bună. Aş putea să-l sun pe unchiu’, să văd cine e Vladu. Apelez, privind-o pe blondă cum nu vrea să deschidă plicul.

— Spune-mi că măcar tu eşti întreagă, începe vocea din telefon.

— Da, sunt. Îţi făceai griji? mă uimesc.

— Ioana… Da, imediat, răspunde cuiva.

— Lasă asta. Simpatiile după miezul nopţii. Tu ai trimis-o pe Vladu la noi?

— La tine, mă corectează nedumerit.

— Aşa, la mine. Ce-i cu ea? Aici îmi scrie că…

— Ai primit dosarul cu Călineştii? mă întrerupe.

— Da.

— Atunci e bine. Nu ştiu exact pe ce poziţie e ea acum, dar probabil că încă de partea noastră.

— Care „noastră”? mă trezesc vorbind, dar nu-l las să zică nimic. Mersi, pa!

— Ai grijă de tine, bine? îl aud înainte să închid.

Acum, dacă mă gândesc, trebuie să fi fost ceva patern în relaţia lui cu mine. Altfel nu mi-ar fi făcut toate poftele. Dar uneori simţi nevoia să auzi anumite trăiri. Ca „te iubesc”, de dimineaţă. Uf, mi-am amintit că va trebui să îl sun şi pe el. Sper că se simte mai bine.

Anca scoate un sunet de uimire, uşor, dar îndeajuns pentru mine.

— Deci, ce surpriză ai? o întreb, neînţelegând dacă să fiu îngrijorată.

— Tu ştii că numele meu e Barbu? începe peste jumătate de minut.

Nu ştiam, aşa că nu zic nimic, ci aştept o continuare.

— De ce mi-au dat asta? şuieră şi aruncă pe catedră un buletin. Îl ridic. Anca Duculescu. Poza ei. Ăsta nu-i dat de Guvern.

— Cât e real din ce scrie pe acolo?

Îl ridică, încercând să se calmeze, sper.

— Poza… Şi faptul că sunt născută în oraş. La ce-mi trebuie astea? se agită.

— Probabil la nimic, spun cât de dezinvolt pot, deşi nu prea cred.

— Nu mă lua aşa, murmură. Am citit şi văzut prea multe ca să cred că e doar preventiv.

— Copilă, habar n-am, recunosc cu ochii în plicul meu. Sper că e preventiv. Ţine-l la îndemână, totuşi.

— Îmi spui cine eşti, până la urmă?

— Sunt, în momentul ăsta, singura în care va trebui să crezi. Dacă îţi spun cine sunt, nu te va ajuta cu nimic. După ce se termină toate şi vei putea arunca buletinul ăla, îţi spun.

— De unde ştiu eu că nu eşti de partea celor care mă urmăresc?

— Crede-mă, nu ar juca nimeni atâta teatru. Dar tu n-ai oră?

— Ba, în laboratorul de lângă. Ne vedem la curs, spune şi ia plicul, ridicându-se.

— Stai, îi strig abia când e în uşă. Mai e ceva în plic? Dă din cap că nu şi iese.

După oră, cu fişa Călineştilor încă în mână, îmi aud numele şoptit de Cristi şi îmi întorc privirea spre el, ca să dau de Mihai. Mă salută zâmbitor şi îmi ia foaia din faţă înainte să pot protesta.

— Dar nu-i frumos ce faci, încerc să o recuperez, plângându-mă.

— E despre mine. Lasă-mă să citesc, spune aspru şi se aşează pe un scaun din holul cancelariei. Rămân în picioare, în faţa lui, aruncând câte un zâmbet profilor care îl privesc ciudat.

— Astea-s minciuni, bombăne şi îmi dă foaia înapoi.

— Bine. Nu trebuia să le citeşti oricum, pornesc spre cursul de la clasa a XI-a.

Mă urmează cu pas nesigur, spunând că ştie toate speculaţiile acelea. Mă îndoiesc de asta, de vreme ce e incapabil să lege o frază întreagă. E cu două trepte în urma mea atunci când mă opresc brusc şi îl oblig să se lipească de perete.

— Nu ştiai. Şi nici nu ştii. Astea sunt speculaţii guvernamentale şi nu au voie să te influenţeze. Dacă te duci şi te cerţi cu maică-ta, nu mai ai ce vorbi cu mine!

Rămâne cu cuvintele pe buze, fără să le poată rosti. Porneşte în spatele meu, tăcut de data asta. Vrea să intre cu mine la oră, dar îl sfătuiesc să nu o facă.

A XI-a au teză ora următoare şi mă roagă să îi las să repete. O altă oră pierdută…

Recitesc dosarul, încercând să înţeleg cu ce ar putea noua legătură aflată să influenţeze tot ceea ce se întâmplă. Are, cât de cât, sens de ce o urmăresc pe piteşteancă. Adică, în mintea lor, trebuie că are sens. Dar încep să nu cred că pe fată o sperie doar pentru că înţelege câteva postări. Dacă ar fi aşa, toţi cei trei mii de prieteni Facebook ar fi urmăriţi, ceea ce nu se întâmplă cu siguranţă.

Pe la jumătatea orei, o bătaie grăbită în uşă îi face pe elevi să tresară. Ies şi Mihai mă prinde de încheietură, trăgându-mă la fereastra de pe coridor care dă în interiorul curţii. Încep un protest verbal înainte să o văd pe Anca vorbind cu un bărbat, care nu-mi pare a fi profesor. Gesticulează, agitată, şi mi se pare că aproape plânge. Sunt pregătită să cobor şi să intervin, dar Mihai mă atenţionează să aştept.

Cum să aştept???! Poate nu-l cunoaşte. Dar dacă nu-l ştia, nu cred că vorbea aşa înflăcărat… Bărbatul îi strânge mâinile, iar ea protestează doar de formă. Mă aştept să o sărute, dar îi duce doar degetele unei mâini la buze. Ea îi zâmbeşte o clipă, apoi pleacă, fără să privească înapoi, trecându-şi un deget printre sprâncene, aşa cum am văzut că face când e enervată.

Intru înapoi şi îl invit şi pe el, dar refuză, spunând că mai bine urmăreşte de pe fereastră.

Deci Anca nu e aşa inocentă pe cât se dă. Bărbatul e prea tânăr să-i fie tată, prea mare să-i fie frate, prea pasional să fie rudă. Deci e un iubit. Nu se joacă fata, asta am înţeles. Oare el a fost ieri la marş? Am vaga impresie că Mihai îl cunoaşte. Aş vrea să ies, dar puştii par ocupaţi; nu-i deranjez din nou.

Îi trimit lui Sergiu un mesaj, dar nu răspunde. Mă tem puţin, dar nu-i momentul să apelez. Mai târziu. Se sună de pauză, dar, din cine ştie ce motiv, nu mă pot grăbi. Le urez puştilor succes şi ies în zarva de pe coridor. Între mine şi Mihai e un grup gălăgios de băieţi, dar aud răspicat:

— Am pierdut-o pe Anca.

*

Se trezi destul de târziu, cu laptopul licărind încă şi telefonul sunând enervant. Nu răspunse, ci se închise în baie. Îşi luă câteva clipe să se dezmeticească. Oare de ce visase că o urmărea cineva? Sau nu fusese un vis? Îşi amintea că notase un număr de înmatriculare pe o carte. Se întoarse în cameră, la singura carte pe care o adusese din maşină, dar nu scria nimic pe ea. Apoi realiză că dăduse un exemplar roşcatei.

— Fir-ar, bombăni, trezindu-se dintr-odată. Prea sincronizată toată povestea. Trebuie să ajung la Anca, gândi cu voce tare.

Fiind gata de drum în jumătate de oră, a fost nevoită să îşi schimbe planurile, de vreme ce la telefon fusese editorul, care o aştepta în centru, pentru a discuta detaliile următoarei lansări. Avea să fie implicată şi Anca, deci numai bine că o vizita. După discuţia destul de rapidă, descoperi că trebuia să mai facă un drum spre casă, să-i ducă fetei nişte cărţi pe care i le promisese de mult timp.

După puţină vreme, realiză că era urmărită din nou, dar parcă de o altă maşină. Speră să fie o coincidenţă, dar urmăritorul nu se depărtă nici când Oana parcă în apropierea blocului ei. Bărbatul opri chiar în spatele ei, blocându-i ieşirea. Scriitoarea coborî din maşină, bărbatul la fel.

— Nu crezi că mi-ai blocat drumul? începu ea.

— Asta era şi intenţia. Eşti Oana Mujea?

— Vrei autograf?

— Vreau autoarea, spuse bărbatul destul de calm.

— Pentru?

— Urcă. Îţi explic pe drum. Are legătură cu Anca.

„Totul are legătură cu Anca în ultima vreme”, gândi bruneta. Nu avea încredere în individ şi nici chef sau timp de jocuri, aşa că ezită.

— Nu cumva te-a urmărit cineva azi-noapte? insistă bărbatul.

— Nu cumva erai tu?

Bărbatul râse. Îşi întinse mâinile în lateral.

— N-am arme. Sunt singur, arătă spre maşină. Promit că te aduc înapoi. N-am nici un act să dovedească onestitatea mea, dar poţi să-mi „reţii” buletinul, spuse amuzat.

— Poţi fi rapid? Trebuie să ajung la Anca, spuse, urcându-se totuşi în dreapta. Bărbatul se aşeză la volan şi, pornind motorul, blocă portierele. Oana protestă, dar îi sugeră să-şi pună centura. Oftă şi se conformă, deschizând apoi torpedoul şi scoţând o factură, după câte părea.

— Isaac Sergiu? Eşti fiul premierului? bombăni ea.

Bărbatul aprobă din cap. Perfect…

— Dacă promiţi că nu fugi, ne oprim undeva şi îţi explic.

— Oh, am altă opţiune? Te ascult.

*

A câta oară e când o pierd? Nu ştiu dacă mai rezist în stilul ăsta. Îi fac semn lui Mihai spre scări şi coborâm rapid.

— A intrat în şcoală, dar nu în clasă. Am mers după ea. A fost la baie, apoi naiba ştie unde a ajuns. N-am stat chiar în urma ei.

Ajung la cancelarie şi las catalogul, fără să pot zice ceva. Dacă vreau să nu pun şcoala la curent cu ce se întâmplă, ar trebui să aştept calmă ora pe care o am la clasa ei. Dar nu pot, aşa că îl ţin pe Mihai după mine şi intru în clasa de-a noua. Sunt aproape toţi, liniştiţi, dar Anca nu. Nimeni nu ştie nimic de ea, decât că a ieşit în timpul orei şi nu s-a întors până acum.

Problema noastră e că nimeni nu l-a urmărit pe acel bărbat. Putea foarte uşor să revină în şcoală şi… cine ştie?

Nu am chef de nimeni, aşa că ies în curte. Mihai mă prinde de umeri şi mă obligă să mă aşez pe o bancă.

— Poate îmi spui şi mie de ce ne învârtim aşa? mă chestionează, de data asta el în picioare, eu jos, dar pierdută în… spaţiu.

— Anca…

— Deci, continuă el la singurul cuvânt pe care îl pot spune, tu crezi că Anca e pe undeva cu tipul ăla, mai mult sau mai puţin voit. Şi nu poţi porni ca disperata după ea prin şcoală.

Dau din cap – deci înţelege. Pare preocupat de asta mai mult decât de dosarul pe care l-a citit. Rămân cu privirea undeva în spatele lui şi încerc să gândesc ceva logic. Dar nu rămân decât cu jumătăţi de idei. Prefer să inspir adânc şi să aştept finalul pauzei. Oftează şi se aşează lângă mine.

— De ce faci asta? întreabă încet. Mă gândesc o clipă.

— Habar n-am. Chiar credeam că fata e complet nevinovată. Se pare că nu e, dar care mai e sensul acum să ies din asta? Chiar am legătură cu Guvernul, iar ei nu mă vor lăsa să mă retrag acum.

— Şi tipul e fiul primarului, bombăne, făcând cine ştie ce legături.

Oh, el mai lipsea! Alte legături, alte dosare, alte subtexte.

Amândoi pierduţi în gânduri, aproape că n-am văzut-o pe Anca trecând prin faţa noastră. Mihai sare în picioare.

— Anca!

Fata se opreşte şi vine lângă noi, nu prea fericită.

— Iar voi?

— Unde-ai fost? o întrerup din a-şi da ochii peste cap, într-un gest mult prea teatral după preferinţele mele.

— În pauză, disimulează, înroşindu-se uşor.

— Şi fiul primarului e cumva numit pauză? mă enervez.

— Nu ştiu despre ce vorbeşti.

Asta mă enervează şi mai tare şi mă ridic, prinzând-o strâns de un braţ.

— Te-am văzut amândoi în timpul orei cu tipul ăla, apoi nu te-ai întors la curs. Unde-ai fost?

— Nu e problema voastră, trânteşte.

— Ba, la dracu’, e! Că eu nu mă agit pe aici ca proasta pentru tine! Înţelegi? mă răstesc la ea. Dă din cap că da. Du-te în clasă! o împing uşor, pentru că Mihai îmi atinge spatele, presupun pentru a-mi sugera să mă calmez.

Mă simt obosită şi inutilă. Cad înapoi pe bancă şi îmi ascund faţa în mâini, respirând adânc şi încet. În general, tot ce fac eu e pasiv. Citesc şi raportez. Fără efort, fără pericol. Iar acum… Oare ce face Sergiu? Sper să fie bine.

— Eşti OK? Ar trebui să plec, murmură Mihai. Iar tu ar trebui să ajungi la oră.

Da, ar trebui. Mă ridic ameţită. Vreau să îi mulţumesc, sau să îi cer numărul de telefon, dar nu sunt în stare să zic nimic. Nu ştiu de ce, dar nu pot. Îl las să plece. Mă duc în clasă şi mă aşez pe scaunul de la catedră, abia apoi realizând că sunt la ora Ancăi. O caut cu privirea şi o găsesc în ultima bancă, plângând. Colega ei ridică din umeri când trec pe lângă ea şi ajung în spate.

— De ce plângi?

— Nu înţelegi, el nu are nicio legătură cu guvernul tău, şopteşte printre suspine.

— Atunci, calmează-te; facem ora şi îmi explici în pauză.

Dă din cap şi îşi lasă ochii în podea. Mă întorc la catedră şi citim toată ora texte din carte.

Într-un timp, telefonul mă sperie, începând să sune.

— Ioana, ia-o pe fată şi plecaţi din oraş.

— Unde? De ce?

— Doar ia-o. Adu-o aici. Fără să atragi atenţia, fără să ştie nimeni unde. O să te sune cineva într-o oră să-ţi dea cheile unei maşini. Până se întunecă, să fiţi aici, spune alarmat.

— Ce s-a întâmplat? întreb un ton de ocupat, apoi realizând că închisese.

OK, cum să plec cu fata fără să ştie nimeni? Va fi dificil, mai ales că am o mamă pe cap – a ei, adică.

*

— Eu nu pot să-i spun mamei aşa ceva! se revoltă, nereuşind să-şi închidă ghiozdanul.

După apelul de la tatăl lui Sergiu, am aşteptat finalul orei, mai mult absentă decât prezentă. Apoi i-am spus fetei că trebuie să plecăm, fără explicaţii. Am lăsat-o să-şi strângă lucrurile, rugând-o să nu dispară – iar. Am cerut directorului o învoire pentru ea, teoretic să se pregătească pentru olimpiada de sâmbătă, la care, sincer, nu credeam că mai ajunge.

— Ba poţi.

— Nu, nu, nu! O dau dracu’ de…

Se opreşte. Închide ochii şi inspiră adânc. Apoi îi deschide iar.

— Te rog frumos să-i spui tu. Mie mi-e prea frică să mă gândesc la toată povestea asta.

Aha, deci se poate şi calm. Îi fac semn să mă urmeze şi ieşim din şcoală. Cristi mă vede plecând şi mă strigă. Îi spun să mă acopere azi. Apoi, de mâine, nu voi mai lucra la şcoală. Dă din cap şi surprind o urmă de regret în privirea lui. Regret că plec, că s-a implicat în povestea asta sau regret pentru toată situaţia, nu ştiu. Pornim spre casa Ancăi, una lângă alta, fără să spunem nimic.

— Nu pot da înapoi, nu? şopteşte într-un timp, fără să mă privească.

Nu, nu poţi. Nu spun nimic. Trebuie să meargă pe drumul pe care l-a deschis. Să treacă peste asta şi să aibă grijă în viitor. Şi cu bărbatul ăla, nu face bine. Dar cine sunt eu să protestez?

— Îmi spui ce e cu individul de azi? rostesc, cu ochii la drumul aproape pustiu, deşi e miezul zilei.

Oftează şi, pentru câteva minute, sunt sigură că nu-mi va spune. Nici nu mă mai interesează, de fapt. Am obosit atât de tare, încât sper să mi-o ia cineva când ajungem la Bucureşti…

— Va trebui să mă crezi, începe. Dau din cap că da şi continuă: ne-am întâlnit virtual, am vorbit o vreme, apoi a aflat, deşi nu ştiu de unde, că sunt din oraş. Vrea să fiu iubita lui, dar eu nu vreau. E aiurea, nici nu-l plac, nici nu aş putea să fac asta… Venise, pentru a cincea oară, să mă roage să ies măcar cu el la un suc. Dar mi-e teamă.

— Crezi că ar fi în stare? ridic o sprânceană. Ştiu de ce s-a oprit – îi e teamă că va face ceva impulsiv.

— Nu, nu cred. Totuşi, am învăţat să nu mă încred în nimeni. E ca naiba. Vreau să am pe cineva, dar nu pot…

— Nu eşti singura…

Mă priveşte deschis, cu un zâmbet vag. Apoi oftează iar, se încruntă şi îşi ascunde privirile în faţă.

— Probabil. Mi se pare că viaţa mea mă depăşeşte.

— Nu poţi da înapoi, asta e sigur. N-ai decât să… accepţi. Oh, scuze, nu sunt bună de dat sfaturi, mă scuz şi începe să râdă.

— Încep să am încredere în tine, murmură, oprindu-se în faţa unui bloc. Am ajuns acasă, îmi arată uşa.

Inspir adânc şi intru.

Pentru următoarele douăzeci de minute, mă străduiesc să îi explic mamei Ancăi că, din cauza activităţii ei online şi a unor probleme apărute la nivel înalt, este pe nedrept acuzată. Şi, pentru că e mai bine, am decis să am eu grijă de ea, desigur, cu sprijinul Guvernului. Femeia trece de la neîncredere, la speranţa că e o farsă, la tendinţa de a-şi certa fata, de a-i interzice să mai facă vreun pas, apoi la mă invita frumos să ies din casa ei. O rog să mă creadă şi încep să-i spun din nou, dar altfel, că nu e în siguranţă, nici ea, nici fata, dacă nu mă lasă să o duc din oraş. În final aprobă. Înainte să plecăm, după ce Anca îşi ia un schimb de haine şi mănâncă, o rog să-şi activeze profilul Facebook şi să mă lase pe mine să scriu ceva pe wall-ul ei.

„Braşov, aşteaptă-mă, că vin!”

— Braşov? spune peste umărul meu.

— Nu. Dar asta trebuie să ştie ei, spun, cu un zâmbet aiurea pe faţă.

Plecăm atunci când sună telefonul. Am maşină, am acte noi, şi ea la fel. Mai trebuie doar curaj şi noroc să ajungem în siguranţă la Bucureşti.

Va urma

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.