Foileton: Urmărire virtuală (5)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 14 ( iulie, 2011 )
Autor:

Tocurile mele muşcă din marmura albă. Un hol; altul. Toate reflectă ca nişte fulgere sunetul paşilor mei. Ajung în dreptul treptelor şi, când păşesc pe covorul roşu, ecoul e tot ce-mi rămâne în minte. Aleg treptele din stânga şi ajung la legendarul nivel P1.

Sunt la Palatul Parlamentului. Când am intrat în Bucureşti, tatăl lui Sergiu mi-a telefonat, impunându-mi să trec pe acasă, să îmbrac un costum, cu tocuri, şi să merg la Senat. Nu ştiu cu cine mă întâlnesc, ştiu doar că am emoţii. Pe Anca mi-a luat-o domnul Isaac de când am intrat. Încep să cred că am greşit tabăra. Dar n-am încotro. Urc şi fac din nou stânga. Sunt vreo douăsprezece niveluri în sus şi încă pe-atât în jos. E a doua oară când vin aici, prima oară singură. Respiraţia e la fel de rapidă ca paşii, care mă poartă fără îndrumare spre cabinetul preşedintelui Senatului. Nu mi-a spus nimeni încotro să merg, aşa că…

Deschid uşa masivă şi intru în cabinetul în stil clasic. Gol. Tocurile schimbă tonul pe podeaua din lemn, apoi amuţesc în timp ce traversez încăperea spre o altă uşă. Salonul oficial e la fel de gol. Înfricoşător de gol. Şi tăcut. Pentru o sală de peste trei sute cincizeci de metri pătraţi, liniştea nu îşi are locul şi mă aştept oricând să mi se desfunde urechile şi să fiu invadată de zumzetele celor ce ar trebui să fie aici.

Pantofii mei mă atenţionează că am ieşit din nou pe un hol. La fel ca celălalt, zic eu. Foaierul sălii de plen. Sala de plen a Senatului. Verde şi tăcută. Mă simt ca într-un film despre sfârşitul lumii, unde sunt singura supravieţuitoare. Doar că sunt singura care se mişcă – restul observă şi se ascund. Traversez sala în amfiteatru şi ies pe una din uşile din faţă. Din nou marmură. Trec pe lângă sala Avram Iancu şi presimt că trebuie să intru în cea numită sala Constantin Stere. Mă opresc în faţa uşilor. Telefonul bâzâie fără sunet. Răspund, dar nu văd cine e.

— Scriitoare n-ai fost niciodată, spune Sergiu încet. Pentru câteva ore, vei fi Oana Mujea. Te iubesc.

Şi închide înainte să pot spune ceva. Mă temusem că, dacă scot vreun sunet, iluzia va dispărea. Ascund telefonul în geantă şi abia atunci mă lovesc cuvintele lui. Cum să fiu Oana Mujea? Şi de ce „Te iubesc” a sunat ca un ultimatum? Inspir adânc. Deschid ochii şi intru.

La masa rotundă, în dreptul uşii care deschide balconul, stă un singur bărbat. Mă opresc înaintea scaunelor, lăsând distanţa mesei între noi. În urma mea, doi costumaţi închid uşile. Nu mă mişc, nu vorbesc. Îmi privesc adversarul. Într-un costum negru cu cămaşă albă, pare destul de bine proporţionat. Îl văd neclar, pentru că afară e încă lumină, iar înăuntru e aprins doar candelabrul din mijloc.

— Domnişoară Mujea, ce plăcere să vă am aici! începe el pe un ton gros, ce se vrea prietenos, ridicându-se.

— Doamnă, îl corectez cu un zâmbet maliţios, fără să mă mişc.

— Vă rog, luaţi loc, îmi sugerează. Mă aşez pe scaunul din faţa mea. Dacă depărtarea asta e benefică sau doar de efect, nu ştiu.

— Avem nevoie de dumneavoastră într-o treabă foarte importantă. Ce credeţi?

— Cred că aţi uitat o regulă de bază – prezentările.

— Emil Sebastian. Dar probabil Isaac Sebastian sună cunoscut.

Deci primul-ministru… Fir-ar! Fir-ar!!! În interior sunt un cuptor încins, plin cu nervi şi teamă; la exterior, o brunetă în costum, calmă şi sigură pe ea. Dar şi Sergiu?…

— Treaba importantă? schimb vorba.

— Trebuie să vă eliminaţi colaboratorul.

— Care dintre ei?

L-am pus în încurcătură. Deşi nu o arată, faptul că tace de mai mult de zece secunde e un semn destul de clar.

— Cel din Argeş.

Am vaga impresie că doar atât ştie despre ţinta lor.

— De ce?

— De ce nu?

— Pentru că nu intenţionez să-mi elimin cel mai bun coautor la acest moment fără o motivaţie solidă, declar, fără intonaţie, cu spatele prea drept şi braţele prea bine sprijinite de masa de lemn ca să mă simt în largul meu.

— Doamnă Mujea, era de aşteptat lipsa de colaborare. Dar avem o problemă, spune şi răspunde la telefon.

— Nimic surprinzător până aici, bombăn.

Zâmbeşte palid şi închide.

— Problema este că, dacă nu vă eliminaţi colaboratorul, vom face noi câteva eliminări. Şi vom începe cu primul-ministru.

Nu am timp să mă gândesc la nimic. Uşa din dreapta mea se deschide – parcă prea tăcută – şi primul-ministru păşeşte încet, privind doar în faţă. Abia apoi văd că, în spatele lui, un costumat îndreaptă o armă spre el. Instinctul meu se rupe în două – o parte care să îl roage pe acest Sebastian să-l elibereze şi o alta care vrea să-l ia pe domnul Isaac la palme pentru trădare. Sunt însă Oana Mujea, aşa că rămân nemişcată, fără să trădez vreo emoţie.

— Vezi tu, Ioana, se ridică individul şi păşeşte încet în jurul mesei, noi suntem mult mai legaţi decât credeai. Scumpul meu frate vrea să te ceară de nevastă. Va fi cam greu, dacă nu mai are pe cine, sau cum.

Simt mobilul bâzâind în geantă şi îl scot fără să pierd din priviri interlocutorul, care îşi măsoară paşii mai rău ca o mireasă spre altar. Nu pot însă să citesc mesajul primit. Prea multe lucruri se întâmplă în acelaşi timp. Gărzile din spatele meu se pun în mişcare şi străbat sala în pas rapid, ieşind pe balcon; primul-ministru e prins de haină şi tras înapoi în încăperea alăturată, iar uşile se închid în urma lor; Sebastian ajunge repede lângă mine şi se aşează în stânga mea.

— Ioana, hai să fim prieteni. Colaboratorul din Argeş e ca un fir de praf în ochi de vreo lună. Dacă îl omori, promit că dispar din viaţa ta.

„Până data viitoare”, sunt tentată să spun, dar mă abţin. Se apleacă spre mine şi îşi pune mâna pe genunchiul meu. Bine, spune-mi pe nume, ameninţă-mă, dar ţine-ţi lipitorile departe! Păstrez contactul vizual.

— Cineva a greşit în sistemul tău, spun sigură.

— Imposibil.

— Colaboratorul din Argeş e o fantomă.

— Există. E online.

— E o puştoaică de şaişpe ani care visează iubiţi cu maşină.

— Aş vrea să te cred. Poate mă convingi în vreun fel, surâde greţos şi îşi strecoară încet degetele sub fusta mea. Pun mâna peste a lui. Ce e mult, e mult…

— Mă tem de o dezamăgire, şoptesc, zâmbindu-i.

— Oh, nu mă poţi dezamăgi.

Râd în sinea mea. Aluzia mea era la faptul că el m-ar dezamăgi. M-a dezamăgit deja – e suficient de prost încât să creadă că m-aş culca cu el.

Împuşcătura care se aude din sala din dreapta ne blochează pe amândoi. Îi pot citi expresia – nu se aştepta la asta. Nu e ordinul lui, nu sunt oamenii lui. Se ridică şi păşeşte prudent, scoţând arma ascunsă sub sacou. Costumaţii nu apar – nu îi văd nici pe balcon. Probabil sunt morţi. Sper doar că… Oh, la dracu’, premierul e mort. Sigur. Dar nu trebuie să cedez acum. Sebastian deschide uşile masive, iar eu mă ridic repede şi ies pe uşa din spatele meu. Surprinzător, sau nu, nu e nimeni pe hol.

Fug, cred că înapoi pe unde am venit, dar nu mai intru în nicio sală. E enervant de greu să fugi pe tocuri şi nu-mi permit să mă opresc. Gândurile îmi aleargă mai repede. Nu se leagă nimic. Cine se dă drept Anca, ce-a făcut, cine naiba e Sebastian, de-a cui parte e? Unde Dumnezeu e puştoaica, dacă Isaac e la ei. Cred că totul e o prostie care ne va omorî. N-aş putea trăi fără Sergiu. Şi nici nu mi-aş ierta-o dacă nu ne-am mai vedea niciodată. Îmi dau lacrimile şi clipesc des, ca să pot vedea pe unde merg. Când fac stânga, mă lovesc de cineva. Sergiu! Îl îmbăţişez cât de tare pot.

— Te iubesc! Te iubesc!

— Ioana, calmează-te, spune şi îmi prinde obrajii în palme. Inspir adânc, dar nu funcţionează.

— Tatăl tău şi Anca şi…

— Ştiu, mă întrerupe. Du-te cu Oana. Ştie ea unde. Te sun să-ţi spun următorii paşi.

Mă sărută, scurt şi apăsat. Trebuie să mă despart de el… Porneşte în direcţia din care vin eu. Abia acum o văd pe Oana. Presupun că ea e scriitoarea. Îmi face semn să o urmez. Scot pantofii şi fugim pe marmura rece.

Nici nu mai ştiu cât timp trece până ajungem din nou la scări. Le coborâm. Ieşim. Nimeni afară. Nimeni care să tragă de la balcon. Maşina e parcată aproape. O maşină neagră care – pun pariu – se mişcă bine. Simt că înnebunesc dacă nu-mi ocup mintea cu ceva, aşa că îi cer cheile şi mi le dă. Se urcă în dreapta şi pornim.

— Nu sunt bune emoţiile în spionaj, bombăne scriitoarea, când ieşim pe o poartă care ne e deschisă fără întrebări.

— Poftim?

Ce zice ea acolo? Citate de roman? O mănâncă limba să mă sâcâie cu filozofie. Iar eu probabil îmi pierd toţi cunoscuţii…

— Păi, ştii tu, lacrimile, nervii, incoerenţa…

O, serios? Mă analizează? Trag pe dreapta şi opresc. Mă întorc spre ea – e uimită.

— Dacă ai de gând să faci pe deşteapta, coboară. Nu-i de ajuns că mă bag în pielea ta, sau că premierul e mort, sau că Sergiu e cu tâmpitul de frati-su. Mai ţii şi predică, şuier.

— Gata, tac, bombăne. Dar nu e vina mea. Nu înţelegi.

Pornesc.

— La dracu’! Normal că nu înţeleg! V-aţi născut în cărţi cu spioni, tu şi Anca.

Nu zice nimic. Oftez şi încerc să mă liniştesc. E zadarnic să mă descarc pe ea.

— Unde mergem?

— În spate la Şuţu.

— Fă şi tu ceva util şi vezi dacă suntem urmărite. Tot te dai mare anchetatoare.

— Nu eu, personajul meu.

— Tot aia, bombăn şi conduc.

Şuţu nu e chiar aşa departe…

***

Simţea că încăperea era luminată, dar ea rămăsese în întuneric. Avea mâinile legate la spate şi o dureau. Gura îi era liberă, dar presupunea că e inutil să ţipe. În plus, bărbatul o ameninţase că nu va sfârşi bine dacă face vreun zgomot.

De două ore, prin minte îi trecură toate. Îi era frică. Din cauza Oanei ajunsese aici. Nu era chiar aventura pe care o sperase. Se temea că o vor omorî, se temea că bărbatul ăla va profita de ea. Ar fi vrut să ştie ce oră era. Ajunsese la şase la Palatul Parlamentului, apoi, peste vreo jumătate de oră, apăruseră câţiva bărbaţi. Primul ministru le-o dăduse fără să se opună; ei o luaseră pe sus şi o aduseseră aici, dar nu ştia unde – îi acoperiseră ochii din maşină.

Auzi paşi trecând prin faţa ei. Credea că e într-un pat. Sau, oricum, era întinsă pe spate.

— Cât e ceasul? întrebă încet.

Paşii se opriră, apoi simţi pe cineva urcându-se în pat. Înghiţi în sec.

— E opt seara, îi şopti acelaşi bărbat care o ameninţase.

— Mulţumesc, bombăni fata.

Bărbatul o privi o vreme tăcut. Era o femeie frumoasă. Avea tot ce-i trebuia. Iar el o avea pe ea, singuri în apartament. Îl încânta posibilitatea de a se culca cu ea. I se accentuă pulsul pe măsură ce o idee i se forma în cap. Îşi puse genunchii în jurul picioarelor ei şi se aplecă, să-i simtă respiraţia înfricoşată.

— Dacă-mi spui cine lucrează sub numele tău, poate te scap, şopti el pervers.

Anca era îngrozită. Temerile ei se adevereau şi nu ştia cum să reacţioneze. Personajele aveau mereu o cale de scăpare, dar pe ea nu o ajuta nimeni. Încercă să nu plângă, să facă abstracţie de ce voia bărbatul şi să se gândească la ce zicea el.

— Nu lucrează nimeni sub numele meu, spuse înecat, certându-se în gând pentru lacrima care-i fugise pe sub materialul cu care era legată la ochi. Atacatorul nu trebuie să vadă că eşti slab…

— Nu minţi, copilă, şuieră el şi îi sărută obrazul, ştergând picătura sărată. Se abţinea pentru că şeful lui trebuia să ajungă acolo.

— Nu mint. Dar nu ştiu cine se foloseşte de numele meu, murmură fata, tremurând.

— Mai gândeşte-te, şopti bărbatul aproape de buzele ei şi-şi coborî mâinile la pantalonii fetei.

***

E întuneric de-a binelea când ajungem la una dintre terasele din spatele Palatului Şuţu. A tăcut până acum. Nu am fost urmărite. Scăpăm, parcă, prea uşor. Parchez şi mă gândesc ce naiba facem aici, dar o urmez pe scriitoare în restaurant, apoi prin spatele barului. Lângă bucătărie, o uşă neagră pe care scrie „Director”. Se opreşte în faţa ei; eu, la fel.

— Dacă ai încredere în Sergiu, intrăm, bombăne.

Am încredere în Sergiu. Şi, oricum, trebuie să facem ceva. Bat la uşă şi intru. O încăpere nu prea mare, un birou spre fereastră, directorul şi o femeie în jurul lui. Ne zâmbesc amândoi şi o recunosc pe roşcată – Vladu Teodora. Se pare că e încă în tabăra noastră, oricare ar fi aia. Bărbatul ne invită să ne aşezăm şi nu pot refuza. Apoi ne lasă singure.

— Te rog, încep cât de calm pot, să-mi explici ce se întâmplă aici. Dar tot, aşa, ca la copii mici.

Se ridică şi iese, spunând peste umăr că vine înapoi. Mă doare capul, mi-e rău şi frică; nu ştiu unde e Anca, ce Dumnezeului s-a întâmplat la Palatul Parlamentului, de ce a plecat tipa asta.

— Tu mai colaborezi cu cineva din Argeş? o întreb pe scriitoare.

— Din Piteşti, da, dar în rest… Doar cu Anca.

— Cineva se foloseşte de ea.

— Deci, începe, ridicându-se de pe scaun, nu e vina mea. Dacă cineva profită de numele Ancăi, am putea să-l găsim doar dacă se mai foloseşte de el. Dar nu pot cere prin telefon cuiva să caute o fantomă. Şi nici să vină aici nu poate, ar dura parcă prea mult…

— Hallo! Oana, stai jos şi nu mai gândi cu voce tare. E vina noastră că… habar n-am unde e Anca.

Asta mă preocupă acum cel mai mult. Şi nu pot face absolut nimic. Roşcata intră înapoi în birou, cu o tavă cu cafele şi sandwich-uri. Le pune pe birou şi se aşează pe scaunul directorului.

— Aşa, ca la copii, începe.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Urmărire virtuală 5 | Andra Pavel said:

    […] Întregul fragment, pe Suspans.ro : http://suspans.ro/literatura/proza/foileton-urmarire-virtuala-5  […]

  • Detalii « Cu arma la vedere! said:

    […] și recitiți Urmărire virtuală 5, că apare continuarea imediat! Share this:TwitterLike this:LikeBe the first to like this post. […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.