Foileton: Urmărire virtuală (6)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 15 ( august, 2011 )
Autor:

— Aşa, ca la copii, începe. Anca e prietenă cu Andrei Vasilescu, fiul primarului din Curtea de Argeş. Nimic rău până aici. Doar că individul e de fapt pus pe rele.

Nu înţeleg ce spune, dar tac. Îmi sprijin capul în palme şi o las să termine, poate se leagă ceva.

— Familia lui e împotriva familiei Călinescu. Sau, o parte din ea.

— Tot nu pricep, bombăn.

— Eu nici atât, aprobă scriitoarea.

Teodora ne priveşte cu un zâmbet îngăduitor. E prea calmă. Îi place să fie mai informată ca mine şi nu m-ar deranja să-i las minutele de glorie dacă n-ar depinde mai multe de mobilizarea noastră. Aştept să continue, dar nu o face. Ne invită să ne servim cu cafea. Eu n-o slăbesc din priviri, dar nu pare impresionată.

— Ne spui azi? rosteşte Oana gândurile mele.

— Stai să încerc eu, mă enervez. Daniel Călinescu a plecat de aici, teoretic să o oprească pe Anca. De fapt, Anca e Andrei Vasilescu şi face propagandă în favoarea Guvernului. Lucru care nu pică bine. Oana, aici de faţă, susţine online că Anca îi administrează Facebook-ul şi blogul. Dar postarea de dinainte de „Ziua împotriva Guvernului” a fost scrisă de tine, nu?

— Da, aprobă încruntată.

— Dar ei nu ştiu asta. Cred că tot cel care semnează ca Anca a scris postarea aia. Şi aici pierd firul, oftez deznădăjduită.

— Sebastian Emil e opozantul partidului conducător, continuă roşcata. Şi, normal, vrea să îl elimine pe Vasilescu. El a înţeles că Andrei şi Oana colaborează de multă vreme, iar acum au adus-o pe Anca pentru acoperire. Pe tine, se întoarce spre scriitoare, te caută pentru tot ce scrii. Pe Anca o obligă să le spună cine se foloseşte de numele ei.

— Dar eu nu colaborez cu individul, intervine Oana. Şi Anca habar n-are ce-i face…

— Cum o obligă? mă preocup.

— Am putut să aflu că e într-un hotel în zonă cu unul dintre oamenii lui Sebastian.

— Nu cu Alex! sare scriitoarea. Roşcata aprobă din cap.

— Cine e Alex? Şi tu de unde-l ştii?

— Nu e bine dacă e cu el. E cel mai mare afemeiat pe care-l cunosc.

La dracu’! Chiar atât de rău a făcut Vasilescu ăla încât Emil e în stare să ne omoare pe toţi?

— Şi acum ce facem? întreabă Oana. Teodora ridică din umeri.

Eu, însă, am o idee. O pun pe scriitoare să-şi cheme specialistul IT în Bucureşti, oricât ar dura. Fără tragere de inimă, îl sună. Nu ştiu ce relaţii sunt între ei, dar îmi par destul de încordate. Însă nu am timp de psihologie. Găsesc numărul lui Mihai şi îl sun.

— Alo?

— Bună. Sunt Elena.

— A, Elena! Ce bine că… Eşti bine?

—Teoretic. Uite, am ceva foarte important să te rog.

— Mama mi-a zis tot, mă întrerupe. Dar nu pricep ce au cu Anca.

— E o prostie. Am nevoie să-l aduci pe Andrei Vasilescu aici, cu forţa dacă trebuie, cât de repede poţi.

— Fiul primarului?

— Chiar el. Şi, te rog, ia-i şi laptopul sau computerul.

— Unde?

— În capitală. Sună-mă când intri în oraş, spun şi închid.

Apoi urmează aşteptarea. Teodora îmi dă o pereche de blugi şi o bluză, furate din apartamentul meu, şi îmi schimb şi încălţările.

— Dacă i-l dai pe Andrei lui Emil, îl omoară, costată Oana, după vreo jumătate de oră în care nimeni nu zisese nimic.

La asta nu mă gândisem. Dar realizez că nu-mi pasă. E inuman, crud. Însă el nu merită îndurare. S-a folosit de Anca pentru a face reclamă. Iar acum Anca trece prin cine-ştie-ce pentru că nu ştie toată povestea asta.

***

E unsprezece noaptea când primesc un mesaj. De la Sergiu.

„Sebastian va fi la metrou în 15 minute. E o armă în torpedo. Ai grijă.”

Oana intră cu un bărbat, destul de tânăr, mai înalt ca ea – presupun că specialistul. Îi arăt Teodorei mesajul și dă aprobator din cap. O las pe scriitoare și ieșim în noapte. E frig ca naiba. Mergem la mașină și urcăm amândouă. Ea scoate pistolul mic și umblă ceva la el. Habar n-am cu ce se mănâncă astea. N-am pus niciodată mâna pe unul. Mi-l întinde.

— E semi-automat; tu trebuie doar să țintești și să apeși pe trăgaci. Șase gloanțe.

Îl țin în mână ca pe un bibelou. Nici nu știu unde să-l pun, ce să fac cu el. Își dă jos jacheta și mi-o pune în poală. Îmi urează „Succes” și pleacă.

Las pistolul pe locul pasagerului și îmbrac jacheta. Are două buzunare mari și croite în așa fel încât pistolul nu s-ar vedea. Îl ascund acolo. Cobor. Merg prin întuneric până la metrou. Cumpăr o cartelă și cobor pe peron. Un cuplu se sărută într-o margine, doi puști ascultă muzică în căști, așteptând trenul. Când sună telefonul, mă sperii.

— Am intrat, mă anunță Mihai.

— Știi să ajungi la Șuțu?

— Da.

— În spate e o terasă cu umbrele albe. Mergi la director.

Ar vrea să mai spună ceva, dar nu o face. Închide tocmai când ajunge trenul.

Din cei douăzeci de oameni care ies, nu e greu să-l recunosc. Merg în urma lui până în pasaj, unde se oprește brusc. Fac la fel.

— E periculos să urmărești un om înarmat, spune, destul de încet pentru grăbiții care vor să ajungă acasă, dar destul de tare pentru mine.

— E periculos să fii urmărit de un om înarmat, răspund. Se întoarce zâmbind.

— Ce vrei?

— Să asculți o explicație reală.

— Ești prea frumoasă ca să spui adevăruri.

Încep să merg și trec pe lângă el, spre ieșire. Mă urmează îndeaproape.

— Puștoaica aia chiar nu știe nimic.

— Ești sigură? șoptește și mă prinde de cot, trăgându-mă lângă el. În ochii lui sclipește ceva – durere. Mă las în jos și îmi dă drumul. Mă așez pe trepte.

— Da. Și ți-o pot dovedi.

— Vasilescu? bombăne și se așează lângă mine.

Îl privesc uimită. Știa de el? Și atunci de ce toată parada asta?

— Da. Oana și Anca habar n-aveau de el. Trebuie să mă crezi.

— Tu nu știi ce se spune? Că sunt nemilos și inuman.

Îmi las capul într-o parte, încă uitându-mă la el. Dacă e așa, e și un bun actor.

— Nu m-ai convins că nu e adevărat ce se spune.

Se întoarce spre mine.

— Nu mi-am împușcat tatăl mai devreme…

Bine, dacă zici tu.

— Uite, te ascult. Spune-mi adevărul, propune.

Simt nevoia să mă ridic. Mă lasă să îl domin prin înălțime, cu un zâmbet palid. E un bărbat frumos. La fel de frumos ca Sergiu și ca tatăl lor. Mă uimesc de faptul că nu l-am văzut la TV. Adevărat, nu prea mă uit la TV…

Îi spun că individul s-a folosit de numele Ancăi, că nu e partenerul Oanei, că i-l pot aduce și îi pot demonstra că el a scris articolele de pe site-urile politice.

— În schimb, vrei fata, constată calm, după zece minute din monologul meu.

Dau afirmativ din cap, obosită de tot și de toate. Îmi face semn să mă așez înapoi. Oftez și accept invitația.

— Bine, spune după câteva clipe. E 11.35. Dacă până la miezul nopții vii cu el și cu dovada, la hotelul unde e fata acum, ți-o dau și nu mă mai leg de ele, de tine sau de premier.

Se ridică și întinde mâna spre mine.

— Hai, mergem la o cafea?

Îi accept susținerea și mă salt în picioare. Ajung aproape de fața lui. Îi simt respirația caldă și tremur, abia acum realizând cât de frig e.

— Ai grijă mai bine de Alex. Vreau fata tot virgină, îi șoptesc și mă întorc. Urc treptele și ies în întuneric. Merg destul de încet, să văd dacă mă urmărește. Nu o face.

Ajung înapoi la restaurant și mă sperie țipetele venite din spate. În bucătărie, mă întâmpină zâmbetul Teodorei. Trec pe lângă ea. Oana îl amenință pe Andrei că îl pune pe plită dacă nu vorbește. Dacă nu m-aș îndoi de sănătatea tipei, ar fi amuzant. Așa, nu gust distracția roșcatei. Îi prind brațele scriitoarei și o trag în spate. Individul vrea să fugă, dar pică în brațele lui Sergiu, care abia a ajuns.

— Ce dracu’ vrei de la el?
— Să recunoască, șuieră scriitoarea.

— Calmează-te, îi ordon și, surprinzător, nu comentează.

Se uită la mine, așteptând să o eliberez, ceea ce și fac. Dacă sare din nou la gâtul lui Vasilescu, o iau la palme. Dar nu se mișcă, iar eu trebuie să pălmuiesc pe cineva, așa că mă duc spre Andrei. Are fața roșie de furie sau frică, dar nu e ars. Perfect. Mă privește perfid. Îl recunosc. E același care aproape plângea de dimineață după Anca.

— Recunoști că ai făcut propagandă în numele Ancăi?

— Nu. Sunteți niște târfe! scuipă și se uită când la mine, când la Oana.

— Poate. Dar suntem niște târfe deștepte. De aflat tot aflu, așa că e în folosul tău să vorbești.

Nu-l las, însă, să zică nimic. Trec pe lângă el și ies. Intru în birou, unde același bărbat tânăr tastează nervos.

— Mai ai mult?

Ridică privirea.

— Tu ce zici? bombăne.

— Am nevoie de dovadă până la miezul nopții. Ai cincisprezece minute.

Dă din cap și ies pe hol, dar aerul e încărcat. În bucătărie se aud voci mormăite. Rămân aici și mă așez pe mocheta neagră. Am impresia că n-am dormit de ani și că toate greutățile s-au adunat într-un fel de bolovan invizibil care nu mă lasă să respir. Voi lupta ca să nu-l omoare? Nu mă interesează el. Chiar deloc. Doar că Mihai l-a adus. Dacă l-a văzut cineva? Dar Mihai unde e? Nu era – parcă – în bucătărie.

Aud pași pe hol, dar nu mă mișc. Văd însă că e tocmai cel la care mă gândeam. Se așează lângă mine, sprijinit de perete. Îmi întinde pachetul de țigări și-l refuz fără cuvinte. Își aprinde una și pufăie nervos din ea. Aș vrea să zic ceva, dar nu știu ce. Tăcerea asta e dulce.

— Prostul era în parc, pe bancă, cu laptopul în brațe, murmură el. Aș vrea să-l omoare. Apropo, nu m-a văzut nimeni. Sigur.

Mă uit la el și cred că zâmbesc. Parcă mi-a citit gândurile…

— Dacă te-a văzut cineva, vei fi acuzat de răpire și crimă cu premeditare, îl anunț.

— Elena, trăim după noaptea asta? schimbă vorba.

— Mihai, te poți duce acasă și acum.

— Nu. Stau să o duc pe Anca înapoi.

— Ești optimist. Și mă cheamă Ioana.

Se întoarce spre mine.

— E mai frumos „Ioana”, șoptește. Aș vrea să te sărut.

Chicotesc.

— Nu în viața asta, zâmbesc și îmi las capul pe umărul lui. Mi-e drag de el. Și nu-l voi mai vedea după noaptea asta.

— Am terminat! Am terminat! strigă bărbatul și iese din birou, aproape împiedicându-se de noi. Apar și ceilalți. Ne ridicăm. Mai avem zece minute la dispoziție…

***

E dimineață, iar eu mă plimb prin ceea ce a fost apartamentul nostru. Acum e un morman de haine aruncate pe jos, mobile rupte, perdele arse. Chiar era nevoie de asta?… Am strâns ce s-a putut – câteva haine, zece poze rătăcite din copilăria mea, cănile luate de noi doi în primul concediu, un stick cu articole de ziar, căzut în spatele patului.

Azi-noapte, la doisprezece fără cinci minute, Sebastian și doi oameni de-ai lui voiau deja să plece cu Anca. O Anca palidă, speriată, tăcută.

— Vrei să mă tragi pe sfoară? am început, cu arma încă în buzunar, cu Oana, Sergiu și specialistul în spate, și cu Andrei – evident.

— Nu chiar. Te-ai ținut de cuvânt, spuse și îi făcu semn lui Sergiu, care îl îmbrânci pe Vasilescu în fața mea.

— Și îți demonstrez, am continuat, arătând spre specialist.

Sebastian mișcă încet mâna și bărbatul care nu o ținea pe Anca se apropie de noi. Specialistul îi arătă ceva în laptop, bombănind explicații. Individul se întoarse la Emil și dădu scurt din cap, a aprobare.

— Putem pleca acum, toți? am continuat, privindu-l în ochi.

— Tu poți pleca, îl arătă pe prietenul Oanei, care nu ezită și fugi înapoi pe aleea rece.

Andrei era îngenuncheat între mine și Sebastian. Acesta scoase arma de sub sacou și o îndreptă spre Vasilescu. Anca scânci în brațele celui pe care îl luam drept Alex.

— Stai! am sărit. Măcar lasă copila, m-am rugat de el. Te rog.

Mă privi două clipe lungi. Ochii lui erau încă plini de durere. Oare premierul chiar murise? Oftă și îi spuse să o elibereze. Sergiu porni hotărât și o luă de lângă ei, căci fata nici nu fusese în stare să se miște. O trase după el pe urmele specialistului. Rămăsesem doar eu și Oana. Aș fi vrut să mă dau în spate, dar privirea lui mă bloca. Își încordă brațul și, scăpându-mă din ochi, îl împușcă pe Vasilescu în inimă. Acesta căzu, mort.

— Noapte bună, doamnelor, zise galant și urcă în mașină.

Oana voia să facem ceva, dar era zadarnic. Am prins-o de braț și am purtat-o după mine până în fața restaurantului.

Anca plângea, acum în brațele lui Mihai. Nu am putut afla dacă fusese sau nu agresată, dar Oana îmi promise că va încerca să vorbească cu ea pe net – e mai ușor în fața monitorului. Scriitoarea hotărî să plece cu prietenul ei, iar Teodora și Mihai o duceau pe fată acasă. Nu a avut loc nicio formalitate. M-am trezit cu Sergiu, în mijlocul străzii, respirând aerul rece, ud. Apoi am plecat și noi.

*

Îmi sună telefonul. Răspund mecanic.

— Ioana?

— Da, domnu’ Ștefănescu.

— Mă bucur că trăiești. Vestea bună, și Isaac trăiește. A fost împușcat în picior de ai noștri, să distragă atenția de la tine. Va merge iar în câteva luni.

— Și casa mea? spun, realizând că plâng.

— E doar o casă. Te poți duce la mama ta.

Oftez. Doar o casă…

— Bine, mulțumesc.

— Ai grijă, șoptește și închide.

Mă ridic brusc – trebuie să plecăm de aici. Sergiu mă prinde în brațe.

— Te măriți cu mine? îmi șoptește la ureche.

Rămân blocată. Mă cere în căsătorie?!

— Da. Da. Te iubesc, îl sărut, ținându-l strâns.

— Dar nu găsesc inelul, bombăne vinovat.

Mă apucă râsul. E doar un inel…

SFÂRŞIT

Nota autoarei: Mulțumesc pentru că m-au lăsat să le fur numele și, parțial, viața, colegei de copertă, Oana Stoica-Mujea, și prietenei mele, Anca P.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Două cazuri pline de suspans(.ro) « Cu arma la vedere! said:

    […] http://suspans.ro/literatura/proza/foileton-urmarire-virtuala-6 Teodora ne priveşte cu un zâmbet îngăduitor. E prea calmă. Îi place să fie mai informată ca mine şi nu m-ar deranja să-i las minutele de glorie dacă n-ar depinde mai multe de mobilizarea noastră. Aştept să continue, dar nu o face. Ne invită să ne servim cu cafea. Eu n-o slăbesc din priviri, dar nu pare impresionată. […]

  • Cât suspans! « Andra Pavel said:

    […] scris aici: http://suspans.ro/literatura/proza/foileton-urmarire-virtuala-6  — E periculos să urmărești un om înarmat, spune, destul de încet pentru grăbiții care […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.