Folosită drept bilet de trecere

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 20 ( ianuarie, 2012 )
Autor:

Poc. Poc. La distanță de zece secunde, în liniștea de după focul de lumini. Stau în mijlocul străzii; în jur, casele mă lasă să văd cerul întreg. N-au fost artificii. Un țipăt scurt mă face să tresar. Țipăt înăbușit mult prea repede. Mi se aprind „beculețele” și intru speriată în curte.

— O crimă. Am auzit o crimă!

Toți se uită la mine de parcă sunt nebună. Sergiu mă ia în brațe și mă scuză, spunând că am băut puțin și că oboseala etc etc. Mă duce în cameră, undeva sus, și se poartă cu mine de parcă sunt, într-adevăr, sub influența alcoolului.

—  Vorbesc serios, Sergiu…

Oftează și se așează în genunchi, în fața mea.

—  Da, știu. Am auzit și eu împușcăturile. Dar nu poți pune toată casa pe jar. Ne vom încurca unii pe alții.

Ok, are sens. Dar nu înseamnă că-mi convine. Ar trebui să facem ceva. Să sunăm la poliție. Dar, fir-ar, nu știu de unde am auzit. Pur și simplu, am auzit… Putea fi oriunde în satul ăsta în care suntem. Iar acum chiar simt că alcoolul mi s-a urcat la cap, pentru că m-a luat amețeala. Mă las pe spate și-mi desfac fermoarul hainei.

—Ți-e rău? mă întreabă, destul de palid și el. Dau din cap că da. Și mie. Ce dracu’ se întâmplă? bombăne și deschide geamul.

De jos nu se mai aude decât muzica, dar vocile prietenilor noștri nu ajung până aici, ceea ce e ciudat, de vreme ce în urmă cu vreo zece minute nu mă înțelegeam nici cu gândurile mele. Ceva s-a întâmplat. De parcă mi-a citit gândurile, Sergiu se întoarce spre mine cu o expresie îngrijorată. Mă salt cât de repede pot și coborâm amândoi. La parter ne izbește mirosul de gaz. Toți sunt palizi și s-au așezat – asta incluzând și podeaua. Dar sunt conștienți. Înainte de orice, deschidem geamurile. E un frig de-mi tremură hainele pe mine, dar mai bine așa decât toți la spital. Din păcate, unii vor avea nevoie de ajutor medical… E groaznic, aproape de neimaginat, că de Anul Nou vom sta în spital. Totuși, Sergiu formează numărul de urgențe și, într-un sfert de oră, căsuța de țară e invadată de paramedici. Aproape că m-au luat și pe mine pe sus, deși le-am spus de mai multe ori că eu abia intrasem în casă când i-am văzut așa – o minciună, desigur, dar nimeni nu a protestat, iar Sergiu mi-a susținut ideea, adică a declarat că a venit cu mine de afară tocmai atunci. Reușim să scăpăm de ei și simt nevoia să mă așez pe canapea, cu mâinile adânc în buzunare, dârdâind de frig. Nu știu ce să fac ca să descopăr de unde e scurgerea de gaze și cred că nu-mi va răspunde nimeni la firma distribuitoare.

Ies din casă. Mă urmează confuz, dar nu îi explic nimic, pentru că trebuie să fac un mic plan. Cumva, e nevoie – pentru mine, pentru liniștea mea – să aflu unde și ce s-a întâmplat mai devreme. Cea mai bună idee pentru o inspecție e un fel de… colindat. Doar noi doi, prefăcându-ne puțin prea entuziaști de gustul băuturii, începem, din poartă în poartă, să cântăm „La mulți ani”. Cei mai mulți deschid – am văzut cum au făcut cu grupul de băieți de mai devreme, care tot asta cântau, deși probabil mai bine decât o vom face noi. Luăm casele la rând. Toți cei care au lumini aprinse ies în prag, ne servesc prăjituri sau cozonac, vin fiert și țuică, pe care o refuzăm amândoi, glumind că trebuie să ne găsim și drumul înapoi înainte de răsărit. Nimic, absolut nimic nu-mi pare ciudat, decât faptul că, prin cine știe ce efect al gazului, am uitat tocmai casa vecină cu noi.

După ce urăm la cele douăzeci și ceva de familii vesele, ne întoarcem, cu intenția de a ne colinda vecinii. Luminile sunt aprinse; prin curte, în spatele casei, aud pași dar nu ne răspunde nimeni, iar de intrat nu intru, de frica unui câine care mârâie, deși legat, în colț. Mă ridic pe vârfuri și mai strig odată urarea. Câinele, văd abia acum, e atent nu la noi, ci la ceva sau cineva în spate, acolo unde se aud și pașii.

— Bună seara! strig, dar nu mă bagă nimeni în seamă.

La una dintre ferestre apare, pentru câteva clipe, o față de copil. Obosită sau speriată sau… cine mai știe? Apoi, ca atenționat de cineva, băiatul se retrage, dar nu spre interiorul camerei, ci în jos, sub fereastră. Ce-i asta? Sergiu îmi atinge constant și destul de enervant spatele cu degetele. Realizez prea târziu că el încerca să mă avertizeze că individul din spatele casei e în fața mea. Ne desparte doar o poartă și ceva centimetri în înălțime, cu tot cu tocurile mele.

— Ce vreți?

— Să vă urăm de an bun! spun cu un zâmbet pe care nu îl simt. La drept vorbind, nu prea-mi mai simt fața, de frig.

— N-am nevoie. Pleacă! șuieră și-mi face semn de-a lungul drumului cu toporul pe care-l are în mână.

Mă sperii și mă dau doi pași în spate, călcându-l pe Sergiu și picând în brațele lui. Bombăn niște scuze, sau înjurături, sau combinate, apoi mă îndrept și plecăm.

Intrăm înapoi, deși nu se simte nicio diferență de temperatură. Îmi sună telefonul, prin cine știe ce minune – acum câteva minute nu aveam semnal.

— Ioana, ești bine?

— Ăăă… Da, îi răspund unchiului meu scump și puțin, doar puțin, îngrijorat.

— Până când?… Știu că mă vei omorî pentru asta, dar trebuie să pleci de acolo.

Ups. Acum chiar am pierdut ceva… De ce să plec? Ce are cu mine?

— De ce?

— Da, prevesteam, bombăne. Pentru că unul dintre cei care îmi trimit constant scrisori e prin zonă, căutându-te.

— Nu să-mi dea flori, presupun…

— Nu el, nu încă. Așa că mută-ți fundul înapoi acasă!

Mă apucă râsul. Oh, sigur că da! Acușica… Știe că nu voi face asta, dar voia să mă avertizeze. Din câte îmi permit să presupun, e în jurul mamei și s-a simțit dator, moral vorbind. Eu trebuie totuși să aflu ce s-a întâmplat. Îi spun scurt ce am experimentat până acum și, deși așteptam să mă cheme iar, îmi zice că, dacă vreau, să o sun pe Magda și mă va ajuta ea cu orice.

Pe Magda Nicolescu n-o știu decât din auzite. N-am vorbit niciodată cu ea, nu ne-am văzut. Știu că e coordonatorul serviciului de informații și, deci, e super-mega informată, ca să zic așa. Și că, presupun, nu mă stimează prea tare, de vreme ce am fost avertizată în trecut să nu-i trec pragul biroului – ceea ce nu am făcut, mai mult sau mai puțin din comoditate.

Îi mulțumesc și închid. Sergiu mă privește obosit.

— Nu, nu adormi, te rog! îl ridic și îl îmbrățișez. Dacă adoarme, pe frigul ăsta, nu-l mai trezesc curând…

Îl plimb după mine prin casă. Singura cameră în care nu e frig miroase prea tare a gaz. Și nici nu pot face cald în celelalte pentru că scurgerea nu a fost oprită de nimic și de nimeni. Cum naiba am uitat să fac ceva în sensul ăsta?…

*

Spionăm. Vecinii. Câinele a uitat și să latre și stă ascuns în adăpostul lui înghețat. Deschid poarta și aștept să sară de acolo, dar mă privește doar și tace. Ajungem, cu pași mici, în spatele casei, acolo unde își făcea de lucru bărbatul mai devreme. Nu mai e nimeni. Înăuntru se vede o singură lumină, palidă. Trebuie să fac ceva, așa că o sun pe Magda. Îmi răspunde cumva prea repede.

— La mulți ani! încep, dar nu primesc nimic drept răspuns, așa că renunț la politețuri. Caută-mă prin GPS și ține-l pe președinte la curent cu locația mea. Și, te rog, trimite o mașină să ne ia de aici și una de la deranjamente gaze.

— Unde dracu’ ești? șuieră, tastând nervos. Mă încrunt în gol și nu-mi vine să cred că o tipă cu o voce așa suavă poate înjura cu atâta forță.

— Ăăă… Nu știu. Dar e ceva ciudat pe aici. Nu pot să adorm în gerul ăla și în mirosul de gaze. Măcar să…

— Să mori, mă întrerupe și nu pricep ce are cu mine.

— Ce e în curtea asta?

— Pleacă de acolo. Cât mai repede, zice și simt că vorbește serios, ba e chiar puțin speriată.

— Bine…

Înainte să îi mai spun ceva, mă trezesc cu țeava unui pistol în față. Închid și, cu mișcări calme, bag telefonul în buzunar, apoi ridic mâinile la nivelul capului. Fir-ar, fir-ar… Îmi face semn spre casă și abia acum observ că Sergiu nu mai e în urma mea. Am rămas singură, amenințată și înghețată. Fără să mă întrebe, corpul meu minimalizează consumul de energie și mi-e greu să mă concentrez. Îl ascult pe bărbatul cu arma și intrăm în casă. Camera în care sunt împinsă e călduroasă, puțin prea călduroasă. Lângă doi pereți, exact așa cum îmi imaginasem, stau așezați pe podea doi copii – o fetiță adormită și, probabil, fratele ei, băiatul pe care l-am văzut la geam – și trei adulți. Sergiu nu e aici și mi-e teamă pentru el, foarte teamă. Individul, care mă împunsese până acum cu pistolul în spate, mă împinge și ajung în genunchi, în mijlocul camerei. Mi-au înghețat picioarele, abia le mai simt, iar din cauza căldurii de aici, palmele și obrajii îmi ard. Mă prinde de braț și mă ajută să mă ridic iar, apoi îmi șoptește să stau nemișcată. Mi-e groază de vocea lui calmă, calculată. Sper doar să nu mă împuște aici, în fața copiilor. La dracu’, sper să nu mă împuște deloc…

Îmi prinde încheieturile și le duce la spate, apoi le leagă cu o sfoară. Nu simt decât pielea lui caldă, și nici pe aia mereu. Aș vrea să pot să ripostez – el e singur, iar noi am fi vreo patru. Dar nu pot. Pur și simplu, corpul meu refuză orice gând de mișcare bruscă. Mă întoarce cu fața spre el și-și dă fularul jos, apoi mi-l prinde în jurul ochilor.

— Ai vreo idee nebunatică? mă trezesc bombănind. Spune un „Îhî” la fel de calm. Nu aici, te rog, continui să-l enervez.

Nu știu exact de ce fac asta. Știu sigur că nu-i convine, când îmi lipește o palmă destul de serioasă peste obrazul meu înghețat, apoi mă prinde brusc de brațe și mă împinge cu spatele până dau de perete și îmi șuieră să mă așez și să tac.

Niciodată nu e bine să le lași planurile așa cum le-au făcut. Chit că ieși puțin șifonat – auch! – , măcar ieși pe picioarele tale. Sper să ies pe picioarele mele. Mă tem, însă, că nu-s bună de nimic. Mi-e încă teribil de frig, mintea lucrează cu încetinitorul, mă dor toți mușchii atunci când încerc doar să mă eliberez. Așa că stau cuminte. Să-mi revin puțin. Îi aud pașii pe podea, apoi zgomotul înfundat al ușii închizându-se în urma lui.

E întuneric. Fularul mă forțează să țin ochii închiși. Haina groasă face ca acum să-mi fie foarte cald în partea de sus a corpului. Alcoolul de mai devreme, în cantități acceptabile, îmi accentuează starea de somn. Cel mai tare mă tem, însă, de gazul inhalat. Sper că nu m-a afectat. Însă nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, dacă mi-e rău sau nu, dacă mă doare ceva – exceptând obrazul, unde simt zvâcnind degetele lui. Mi-e somn…

— Domnișoară!

Vocea pare că vine de departe, din vis. Nu reacționez.

— Domnișoară, te rog, nu adormi!

O, nu e din vis! Tresar și deschid ochii. Mă sperii de întuneric. Ba, adormisem… Mă mișc încet și realizez că acum îmi simt toate părțile corpului, dureroase. Dar sunt trează. Oare cine și de ce m-a trezit?…

— Sunteți toți bine? întreb șoptit.

— Da. Dar tu? mă chestionează unul dintre cei doi bărbați, de undeva din stânga mea sau din față, nu-mi dau clar seama.

— Am fost și mai bine. Câți sunt?

— Doi. Cel care te-a adus pe tine și încă unul, care e de la noi din sat.

— De ce?

— Da’ dracu’ știe, intervine celălalt. Că nu ne-a zis nimeni nimic, iar cu măcelarul nu aveam nicio dispută. Nu până acum.

„Măcelarul” sună… înfricoșător. Deci e clar că a venit după mine. Cu ce sunt eu vinovată că unchiul meu scump nu e prea iubit?… Mi-e așa cald! Aș putea încerca să mă dezleg, dar mi se pare că aș face un efort supranatural. Totuși, nu mi-e frică de miracole. Așa că încerc să-mi mișc mâinile și reușesc să lărgesc legătura, dar nu mai pot să mă și eliberez.

Copila, care până acum dormise pe umărul fratelui ei, se trezește și începe să plângă. S-a speriat și o strigă înecat pe mama ei. Iar noi toți suntem incapabili să facem ceva pentru că, înțeleg curând, nu doar eu sunt imobilizată. Femeia îi șoptește să se calmeze, cu o voce tremurată. Vorbele ei de mamă îndurerată, incapabilă să protejeze, mă dor. Pentru că din vina mea sunt ei în situația asta. Pași, ușa deschisă. Vocea copilei e singurul sunet, transformat acum doar într-un bolborosit. După cum se mișcă prin încăpere, presimt că cel care a venit e tot individul de mai devreme. Ajunge în fața mea, îl simt. Nu reacționez, iar el nu poate ști sigur dacă sunt trează sau nu. Oftează încet, apoi face pași spre stânga mea, unde e copilița.

— Taci!

Vocea lui face ecou în încăpere. Cea mică scâncește, fără să se poată opri. Bărbatul îi mai strigă odată, înfuriat, dar mai rău face. Mă tem de reacțiile lui. Când femeia scoate un sunet speriat, tresar și strig.

— Nu!

Fir-ar… Poate nu mai dă în ea. Se întoarce la mine și, până să realizez, mă trezesc trasă în picioare. Îmi dă fularul de la ochi. Lumina din cameră e groaznic de puternică. Sau doar mi se pare…

— Ce nu? îmi șoptește pe buze, ținându-mă strâns.

Miroase a cafea și cozonac. Mi-e foame.

— Nu o lovi. Pe mine mă vrei. Mă ai. Eliberează-i.

— De ce?

Ei, da…

— Pentru că noi putem rezolva lucrurile fără publicitate. Dar dacă reușesc să scape, înfunzi pușcăria.

Nu „dacă”, ci „când”, dar asta e o nuanță de care el nu are nevoie. Oftează și știu că am făcut primul pas – ezitarea.

— Ce vrei? Bani? Câți?

Mă prinde iar de braț și mă scoate din încăpere. Holul e mai rece, iar asta e pentru mine o binecuvântare. Mă împinge până mă lipesc de ușa închisă, apoi îmi prinde gâtul cu degetele. Nu suficient cât să mă lase fără respirație, dar atât cât să accentueze pulsul. Instinctiv, îmi scot mâinile din legătură și mă agăț de brațul lui, cât de strâns reușesc, încercând să-l rănesc cu unghiile. E tot ce pot face.

— Vreau să fug din țară. Poți face asta?

Nu! Dar… da. Aș putea aranja, dacă asta e singura modalitate să scap.

— Da. Dar trebuie să-l sun pe președinte.

Îmi dă drumul și iau o gură mare de aer. Mă prinde de haină și mă trage după el, deși încerc – doar încerc – să mă opun.

— Unde mergem?

Ieșim din casă, apoi străbatem curtea cu miros de fum și de zăpadă, ieșim pe poartă, nu fără ca patrupedul să ne latre puțin. Nu cu mine are ceva, ci cu bărbatul îmbrăcat în negru, care și-a mutat mâna de pe umărul hainei; acum mă ține de încheietură. Aproape romantic, n-am ce zice… Privesc înapoi spre construcția pe care am părăsit-o. De la un geam, în celălalt colț al casei față de camera în care am fost eu, Sergiu e cu spatele, privind spre interior, dar fără să fie imobilizat și pare cât se poate de nevătămat. Măcar el, căci eu mă simt destul de rău. Dar individul și-a ascuns arma, ceea ce e un pas. Voi avea un avans de câteva secunde dacă încerc ceva.

Suntem pe strada neasfaltată și neluminată. Doar luna de pe un cer abia acum senin luminează pașii. Mă împiedic – am mai spus că sunt pe tocuri?… – și mă prinde iar de haină, ridicându-mă. Încep să-mi desfac fermoarul hainei, dar se va prinde curând.

— Cum te cheamă? bombăn.

— Nu contează, șuieră, încercând el însuși să nu se împiedice.

— Nu, pe dracu’. Nu te pot trece granița fără nume și, probabil, dată de naștere și serie de buletin.

De fapt, habar n-am dacă se poate sau ce îmi trebuie pentru asta, dar vorbesc în continuare.

— Taci…

— Ești conștient de asta, nu? Și vorbesc serios. Nu sunt suficient de beată ca să nu mai știu ce spun.

Mi-am desfăcut haina. El ține doar de materialul ei așa că, printr-o mișcare destul de inspirată, pot să fug. Adică să evadez, nu să și scap.

— Mda, ai dreptate…

— Ce-ai făcut ilegal?

Mă oprește și se uită la mine aspru.

— Nu ține. Nu poți afla. Știu tehnica.

Ridic din umeri, încercând să nu par speriată, așa cum sunt de fapt de el.

— Mna, chiar voiam să aflu de ce fugi.

Intrăm în curtea casei în care trebuia să-mi petrec noaptea de Anul Nou. În fața construcției albe, mă opresc brusc. Îl calc pe picior și fug de lângă el, scăpând din haină. Tocmai când să trec de colț, mă simt prinsă de brațele lui și țip, de spaimă și nervi. La dracu’, trebuia să rezolve ceva asta… Îi simt pistolul prins la curea și reușesc, deși nu aș putea spune cum, să i-l iau. Doar că el își dă seama de asta și mă trezesc cu celălalt – avea două?!? – la tâmplă.

— Taci și aruncă pistolul, altfel te împușc.

— Nu o fă. În casă a rămas doar un om. Dacă tu mă împuști pe mine, celălalt e mort până să te întorci. Și nu mai treci granița.

Îmi ies aburi de la frig când rostesc astea, deși printre dinți, pentru că mă strânge cu brațul pe după gât. Stă puțin să se gândească. Am dreptate, orice ar zice. Mai ales că îl văd pe Sergiu privind pe fereastră, spre noi. E un fel de cerc vicios… El nu acționează, pentru că aș putea păți eu ceva, dar dacă o fac, el va încerca să scape – măcar el. Tipul îmi dă drumul și șuieră înjurături printre dinți. A uitat că am o armă??? Eu nu. Fac doi pași și mă întorc spre el, amenințându-l. Nu am cum să văd, dar sunt sigură că și în casă să întâmplă același lucru. Atacatorii devin victime. Îi fac semn să ne întoarcem și nu comentează. Îi iau pistolul din mână și îl pun să meargă încet, fără jocuri. E surprinzător cât de frumos ascultă. Probabil planifică ceva, dar nu-i voi da șansa să își facă jocul.

Ajung la Sergiu și îi dau celălalt pistol. Măcelarul e deja imobilizat și pus la colț – la propriu, legat de scaun, în colțul camerei în care a fost el. Îl legăm și pe celălalt. Îi eliberăm pe cei cinci și le spunem să plece de acolo. Până ies ei din curte, văd luminile mașinilor de poliție. Intră valvârtej un grup de mascați și strigă la noi să stăm nemișcați. Mă încrunt la ei și aștept să apară Dumitrescu, cel pe care știu sigur că l-a trimis unchiul. Îi fac semn și las arma încet pe podea; Sergiu mă imită. Dumitrescu ne zice că putem ieși.

— Mulțumim că ai constatat că sunt legați bine, bombăn și trec pe lângă el.

Ieșim și ne așteaptă o mașină neagră, în care intru fără ezitare. Mi-e atât de rău și somn încât nu mai contează că nu m-am asigurat de loialitatea șoferului. Conștientizez asta printre două vise, între câteva curbe pe drumul care se profilează doar atât cât bat farurile, dar nu pot să mă trezesc suficient să văd încotro. Îmi aud soțul respirând încet sub obrazul meu și știu că va fi bine. Vom reuși să trecem peste toate.

*

Sună. Insistent. Fir-ar… Mă ridic și merg după sunet. În colțul camerei, în grămada de haine aruncate cine-știe-cum atunci când am ajuns acasă, în final. Pe ecran apare mare numele Magdei.

— Da.

— În zece minute ai o mașină la ușă. Fă bine să vii cu ea până aici.

— Neața și ție, bombăn și închid.

Am dormit doar trei ore, constat privind ora. Dar trebuie să fie important dacă mă cheamă ea, așa că încerc să mă îmbrac și să cobor fără să-l trezesc. Îi las doar un bilet scurt pe masă și ies. Da, mașina mă așteaptă, la fel de neagră ca noaptea pe care am avut-o în coșmar până acum. Șoferul îmi zâmbește prin oglindă și îmi întinde o cafea aromată înainte să pornească. Moțăi, ducând paharul la buze mecanic, până ajungem în fața unui hotel. Cobor și rămân o clipă în dreptul ușilor. Habar n-am unde să merg sau ce să fac… Intru și mă postez la recepție, spunându-mi numele către femeia cu păr negru prins la spate. Îmi zâmbește complice și îmi zice că sunt așteptată la restaurant. Corect…

În restaurant, singura femeie singură e o blondă. Cu părul drept și lung și cu un breton care-i acoperă sprâncenele. Pare așa firavă… Mi-e dragă și încep să cred că nu ea e Magda. Mă așez pe scaun în fața ei și îmi pun mâinile reci pe ceașca aburindă din fața mea.

— E un ceai. Bea-l, vorbește blonda și da, e vocea ei, intonația ei, repulsia din orice accent pe care îl pune. O privesc pe deasupra marginii ceștii, în timp ce gust din lichidul aromat. Trage dintr-o țigară pe care o ține enervant de senzual între buze.

— A scăpat.

Era să scap eu cana, dar mi-am blocat instinctul înainte să iasă la suprafață. A fost doar o tresărire. Înghit încet și desprind buzele de pe porțelan.

— Când?

— Pe drum. Și nu știu unde dracu’ l-au putut pierde pe un câmp plin cu nimic altceva decât aer.

Dau din cap și sunt sigură că urmează un set de reguli despre ce să fac și unde să mă duc. Nu pot să fiu furioasă pe ce s-a întâmplat, pentru că e suficient să fie ea.

— Dar ce avea cu mine până la urmă? bombăn.

— Erai biletul de ieșire. Și, dacă am înțeles bine, încă ești.

— Nu-mi dai regulile alea odată, să mă duc să dorm?

Râde aiurea. Sunt obosită și speriată… încă. Și mă simt singură.

— Da, du-te. O să-ți trimit diseară două arme. Pentru tine și Sergiu, deși tu vei avea mai multă nevoie de ea.

Mă ridic și-i mulțumesc pentru ceai. Dă din cap cu un zâmbet. Zâmbește! Ființa asta robotizată zâmbește!

— Ai grijă, te rog! îmi spune înainte să plec de lângă masa ei și sunt atât de uimită încât nu pot decât să mulțumesc scurt.

Ies din hotel cu un cor neorganizat în minte. De ce mă ajută și mai e și drăguță? De ce nu a apărut unchiul meu?; oare el nu știe de întâlnirea asta? Ce pot face să mă protejez sau să-l prind pe individ? De ce m-a calmat starea Magdei, așa contrastantă cum e? Și, mai ales, cum naiba a știut mașina cea neagră să vină exact acum înapoi, să mă ducă acasă?…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Biletul de trecere « Andra Pavel said:

    […] scrisorilor și întreaga aventură a Ioanei o găsiți luna aceasta pe Suspans.ro! Share this:FacebookTwitterMai multLinkedInDiggLike this:LikeBe the first to like this post. […]

  • Cora Bogdan said:

    Suspans, suspans…foarte frumos!!!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.