Furia de piatră

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

Ghidul olog, cărând o lanternă uriaşă o luă înaintea lor prin tuneluri. Umbra ce se târşâia pe pereţi era a unui Quasimodo ducând un berbece de luptă. Cu cât străbăteau mai mulţi metri în burta pământului, pe coridoarele de maţe, se facea tot mai frig şi aerul mai greu de respirat. Culoarele se lăţeau, se lărgeau, coteau, se răsuceau, totul într-o dezordine menită parcă să ţină vizitatorii la distanţă. Dacă nu erai de-al locului – adică dacă în vine nu-ţi curgea praf din lupta Marii Întunecări – sau dacă nu aveai o lanternă mare cel puţin cât un cap de om, şansele să dibuieşti drumul către statui era nul. Când le văzură în sfârşit, întreg grupul tresări într-un mare icnet de oroare. Se aşteptaseră la ceva neobişnuit, ascultaseră legenda dar parcă nu-i dăduseră crezare. Dar într-adevăr, figurile de smoală aveau expresii teribile, contorsionate de ură, iar efectul gurilor căscate monstruos se împletea cu ochii holbaţi dar goi. Pe braţele ieşite din faldurile veştmintelor se desluşeau vene groase, ca tot atâţia şerpi otrăviţi de furie gata să rupă pielea de piatră şi să se încolăcească pe arme imaginare sau în jurul grumazurilor duşmanilor sfâşiaţi demult.

Erau luminate difuz de o serie de becuri împrăştiate ici şi colo, intensificând efectul de mausoleu pentru giganţi. După ce i-a văzut prinşi în fascinaţia irezistibilă pe care o exercitau nefireştile sculpturi, ghidul s-a îndreptat către ieşire. A spus ceva într-o engleză aproximativă cum că îi lasă zece minute după care se va întoarce. Nu i-au dat atenţie, atât de oribil de fascinante erau statuile. Baudelaire cu întreaga sa estetică a urâtului n-ar fi putut descrie ceva mai ameninţător vizual – arta transformată în pericol, sculptura ca expresie a terorii, a chinului şi a foamei de nimicire. Aburcate pe piedestalurile lor dorice, cât un turn de fortăreaţă fiecare, giganticele figuri de piatră pândeau într-o prefăcută nemişcare. Aproape că puteau fi auzite respirând, scrâşnind, fărâmiţându-se pe dinăuntru de angoasă. Îţi îngheţa sângele în vine privindu-le, dar erau totuşi minunate şi fiecare minut petrecut în preajma lor constituia o dovadă a curajului.

― S-a mişcat! a zis atunci unul dintre ei cu glas isteric.

Cu toţii s-au întors în direcţia exclamaţiei, dar statuia unui prelat cu mitră şi barbă lungă, cu un copil la picioare – mai degrabă maimuţă decât om, stătea în continuare cu un braţ înălţat gata să arunce bucata de materie informă pe care o ţinea în mână.

― Ha ha, ce fraieri, v-aţi speriat, aşa e?

― Termină cu tâmpeniile. i-a zis cineva şi solemnitatea de cavou a momentului s-a restabilit.

Statuile îi priveau cum se plimbă la picioarele lor. Din gurile deschise a ţipăt ar fi putut să iasă fum şi vipere şi ar fi fost în perfectă simbioză cu întunericul ce curgea din ele.

Să fi trecut un sfert de ceas, să fi trecut o oră întreagă, când au auzit un zgomot groaznic din sala alăturată, urmat de zdruncinarea pământului care i-a dezechilibrat pe toţi.

Ca şi cum podeaua s-ar fi vălurit, au fost ridicaţi şi aruncaţi în faţă, grupul şi aşa răzleţit împrăştiindu-se haotic. Cei mai mulţi au căzut pe loc, unii s-au izbit de pereţi, ştergându-i în cădere cu trupurile lor chinuite. Hălci de rocă picaseră din tavan, zdrobindu-se unele peste altele pe suprafaţa ce încetase a mai fi plană. Primii care s-au dezmeticit au privit înapoia lor… şi au urmat ţipetele. Mâini disperate se apucau de ieşiturile pereţilor umpluţi de zbârcituri şi riduri ale distrugerii. Perdele de praf de stâncă se prelingeau din crăpăturile tavanului, acoperindu-i în gri.

Fetele urlaseră, băieţii strigaseră numele fetelor, dar în haosul cutremurului doar silabe disparate răzbăteau din vacarm. Iar furia de piatră venea către ei, nimicitoare, ca dintr-un coşmar suprarealist.

*

Mai devreme, sus pe pod, profesorul le spusese legenda statuilor care lipseau. De fapt ele se aflau încă acolo, la îndemână pentru ochiul oricărui turist, însă erau doar copii meşteşiugit sculptate. Adevăratele statui, opt la număr, aşteptau în subsolul castelului de pe deal, în afara oraşului, sub mii de tone de pământ.

În Evul Mediu târziu, pe când goticul flamboaiant începuse să-şi facă de cap, ansamblul statuar compus din douăzeci şi una de bucăţi independente fusese amplasat pe tânărul pod Karlov. Erau scene religioase în marea lor majoritate: sfinţi, mântuitori, martiri, dar şi câte un luptător sau un monarh marcant pentru ţară. Toţi cu feţe blânde, în posturi blajine, de binecuvântare sau contemplaţie. Statuile erau albe iar podul strălucea îndeosebi la apus, când lumina muribundă se agăţa de piatra cioplită, reflectându-se în tonuri lăptoase de aur.

Apoi venise Noaptea Valpurgiilor şi odată cu ea, Marea Întunecare. Fuseseră atacaţi şi oastea duşmană alesese să intre în oraş traversând podul, slab apărat. Dărâmaseră una dintre statui, un martir ţintuit pe cruce, iar acesta se prăbuşise la pământ, crucea strivindu-i trupul de piatră. În goana lor, atacatorii aveau totuşi vreme să distrugă podoabele podului lui Karlov. Dar când unul dintre ei şi-a rotit buzduganul cu ţinte de metal, gata să-l arunce într-o sfântă imortalizată rugându-se, aceasta deschisese pleoapele, privind cu ochi vii cum e atacată. Frumoasa ei gură cioplită se căscase a oroare în timp ce îşi desfăcuse mâinile şi întinsese braţul. Buzduganul aruncat se sfărâmase între degetele ei. Omul rămăsese năucit, cu gura căscată, lăsând să fugă un ţipăt mut, privind cum statuia se apleacă şi îl prinde de haină, ridicându-l de la pământ. Femeia de piatră îl aruncase peste pod dintr-o singură smucire. Vocea duşmanului revenise îndeajuns pentru a slobozi un ultim ţipăt, înainte ca impactul cu stâncile de jos să-i crape capul. Pe pod începuse măcelul.

În analele rămase se puteau citi câteva note scrise tremurat despre cum statuile se treziseră şi strigaseră la orăşeni – scrâşnete de piatră ce surziseră pe mulţi – să ferece porţile. De pe metereze, arcaşii adunaţi în pripă văzuseră cum o ceaţă neagră se ridică din apele Woltavei, înfăşurându-se încet, languros aproape, pe stâlpii podului, acoperindu-l apoi treptat. Dar înainte ca întunericul să înece orizontul, statuile se dăduseră jos de pe postamente, toate cu aceiaşi ochi de carne şi guri căscate din care se ghiceau limbi adevărate. Coloşii de peste trei metri apucaseră arme de la atacatori şi omorâseră tot ce le ieşise în cale. Ţipete disperate de groază, durere şi surprindere se adunau pe pod într-o simfonie a carnagiului în care sunetul oaselor sfărâmate era nota dominantă. Dar pâcla de negură acoperise scena şi înăbuşise sunetele. Curând, în locul podului nu se mai văzu decât un mare zid de întunecare străbătând fluviul până la malul celălalt. Râul, din pietrele căruia fuseseră dăltuite statuile, îşi trezise magia din adâncuri, împroşcând acei aburi de cerneală mocirloasă peste nefirescul întrupat.

Din puţinele mărturii ce au supravieţuit timpului reiese că în acea noapte a Valpurgiei a avut loc o bătălie peste Woltava, dar ce se petrecuse cu atacatorii era un mister. Aceştia dispăruseră ca şi cum n-ar fi fost. A doua zi pe pod se găsise doar un strat gros de praf alburiu, ceva ce mai târziu identificară ca fiind făină de oase. Au adunat-o şi au amestecat-o în mâncarea de la ospăţul de pomenire pentru care s-au strâns cu toţii în Piaţa Primăriei. În ăst fel, forţa duşmanilor avea să treacă în ei.

În rest, arme, veştminte, cai, totul dispăruse în apele stâncoase ale Woltavei. Statuile însă erau mărturia dăltuită în piatră că ceva teribil se petrecuse. Cu excepţia celei prăbuşite de pe cruce, celelalte se întorseseră la locul lor de pe marginea podului, veghiind cu obişnuitele lor priviri seci trecătorii.  Opt dintre ele însă păstraseră schimonosirea furiei pe chipuri şi gurile căscate a urlet. Şi toate douăzeci şi una erau negre, ca date cu catran. Lumina răsăritului fu înghiţită de bezna lor, iar dalele nu mai străluciră a binecuvântare. Şi pentru că erau prea groaznice la vedere, consiliul oraşului a decis mutarea celor opt statui transfigurate în subteranele castelului de pe deal. Avea să li se clădească socluri noi, postamente de granit, un altar al lor, loc de veneraţie şi temniţă în acelaşi timp. Nimeni nu reuşea să înţeleagă ce magie diabolică le posedase să se trezească din linişte sfântă în furie de piatră, dar orăşenii cu toţii se bucurau că se aflaseră de partea potrivită a baricadei. Acum îşi domoleau frica de pedeapsă ce le mocnea în inimile superstiţioase construind sala, soclurile şi secretul existenţei demonilor de smoală.

*

S-a trezit tuşind groaznic, simţea că are bucăţi de cretă în loc de plămâni. Gâtul îi era doar praf şi răni; îşi trecu mâna peste faţă ştergând pulberea de piatră care îi acoperise ochii. Clipi des alungaând scrâşnetul dintre pleoape, particulele ce îi zgâriau retina, şi privi în jur. Distrugere şi ruină, un perete prăbuşit într-un morman de stânci; braţe de piatră şi braţe de carne se zăreau ieşind de sub câte un bolovan. La început nu reuşi să înţeleagă ce se întâmplase, de ce îi sângera o tâmplă umplându-i obrazul de căldură lichidă. Apoi îşi aminti strigătele disperate ale fetelor, ecoul lor reverberând în zidurile ce se surpau, lumea părând să se sfârşească cu ei prinşi în măruntaiele-i.

I se făcu dintr-o dată frig, o adiere de curent ajunsese cumva până la el. Deci se putea ieşi pe undeva! Apoi auzi o voce şoptind de aproape.

― Eşti bine?

Tresări şi se întoarse şi o durere grotescă îi contorsionă corpul. O secţiune dintr-un pilon se prăvălise peste el ca o linie diagonală strivindu-i şoldul stâng. Era prins sub stâlpul de granit şi nici nu-şi dăduse seama.

Ochii Klarei străluciră în întuneric, flăcări albe cu miez opac. Dintr-o dată îngenunchease alături de el şi îi atinse tâmpla sângerândă cu o mână rece.

― Te-ai rănit!…zise.

― Eh, o zgaibă acolo… Nemernicul ăsta care s-a culcat peste mine e problema. glumi Boden, dar durerea îi prefăcu zâmbetul într-o grimasă.

― Shh, încearcă să nu te mişti. N-am cum să-l ridic, dar o să vină cineva curând.

Klara trecu în spatele lui, îl îmbrăţişă şi îi puse capul în poala ei. Cu degete de gheaţă, uşoare ca o părere, îi mângâia tâmpla rănită. Curând încetă să mai simtă înţepăturile rănii şi aproape aţipi.

― Klara…

― Da?

― Tu…eşti bine?

Ea aşteptă o clipă până să răspundă. Vocea îi era limpede, la fel ca numele, şi nu avea ecou în încăperea strâmbată de supărarea pământului.

― Da, cred. Nu simt nimic. Totul e aşa cum trebuie să fie.

― Cum trebuie?! Trebuia să fim aici? Să ne prindă cutremurul într-o subternă nenorocită?!

― N-a fost cutremur.

― Păi…?

― Statuile. De când am intrat le-am simţit. Erau flămânde, furioase.

Boden se răsuci să o privească şi înainte ca şoldul torturat să-i smulgă un geamăt pe care şi-l înghiţi, văzu că era incredibil de serioasă. Ar fi luat-o în râs dacă ar fi putut, dacă s-ar fi aflat la suprafaţă, dacă nu s-ar fi prăbuşit câteva tone de pământ peste ei. Îi era dragă Klara, probabil că ar fi invitat-o să iasă cu el mai devreme sau mai târziu; să se lase fascinat de aparenţa copilăroasă ce ascundea o viaţă de tragic fluture nocturn. Se mulţumi să-şi reaşeze capul pe tandra ei ţesătură de degete şi să închidă ochii.

― Ştii că nu are sens ce spui, nu?

― Ba da, Boden, are. Astea nu sunt statui pur şi simplu. Erau totemurile protectoare ale oraşului, trezite de pericol şi ascunse aici pentru că puteau deveni ele însele un pericol. Dar trebuiau hrănite. Aşa cum s-a petrecut prima dată – cu carnea altora. Şi cei de-aici au făcut-o, secole de-a rândul; li s-au adus prizonieri de război, vagabonzi, sau străini pur şi simplu. I-au târât până în faţa lor, până sub ochii ăia groaznici, de smoală şi putreziciune şi i-au închis aici, cu ele. Cu cât erau mai numeroase ofrandele, cu atât se trezeau mai multe statui pentru a se înfrupta. Am văzut praful de pe jos, cenuşa de oase. Aici au murit mulţi, zidurile astea ţipă de câtă crime cumplite au văzut, piatra muşcând din carne.

― Tu vrei să mă sperii, sau cum? Să ştii că îţi reuşeşte de minune! Şi ca un dobitoc ce sunt mai şi recunosc asta!

― Te mai doare? întrebă Klara şi era zâmbet în glasul ei.

― Mulţumesc. spuse Boden când realiză că adrenalina ce-i pompa în vene ca efect la cuvintele de groază îi domolise durerea din şold până la o pulsaţie domoală; iar capul oricum nu şi-l mai simţea, atât de uşor părea în mâinile Klarei.

Alinat de aparenţa integrităţii corporale, dădu să se răsucească pentru a privi în jur, în direcţia din care venise Klara.

― Stai potolit!îi spuse aceasta aspru şi răutatea durerii îl suliţă din nou, oprindu-l în loc. Ce vrei să faci?

― Ceilalţi…, unde e toată lumea?

― Nu ştiu… îngropaţi sub dărâmături…n-am mai auzit pe nimeni…presupun că ar fi strigat dacă ar fi putut.

― Cum, cum s-a întâmplat aşa ceva?! Nu se poate să fi… murit cu toţii, doar noi să…

Ochii lui Boden se umplură de lacrimi usturătoare care se prelinseră apoi în dungi negricioase către tâmple, topindu-i-se în păr.

Se răsuci pe genunchii Klarei pentru a şterge praful udat ce îi rănea pleoapele şi atunci văzu.

― E cineva acolo!

De sub un morman de bolovani din apropiere se zărea forma unui umăr şi a unei bucăti de braţ. Părea a fi o femeie, dar certitudinea era că nu putuse supravieţui prăvălirii pietrelor peste ea.

― Nu te uita! mâinile Klarei îi suciră capul înapoi către haosul mormanelor de rocă din încăperea ce nu mai semăna cu cea a orelor abia apuse. Oricum nu se mai poate face nimic.

― Cine era?

― Ce mai contează?

― Klara…

― Da?

― Dacă nu murim aici, mă laşi să te scot la o bere neagră? E un loc pe drumul către celălalt castel, are un ditamai diavolul în pantaloni tărcaţi la intrare! Şi servesc în nişte halbe cât nişte butoiaşe mai mici! Ai să vezi, o să-ţi placă. Vrei?

― Sigur, Boden. Neagră şi albă şi ce mai vrei tu.

― Doar neagră, e specialitatea locului! Ar trebui să ne dea o rentă viageră de bere pentru că li s-a prăbuşit şandramaua pe noi! Cât naiba ghinion să avem?

Atingerea Klarei se mută în stânga pieptului lui.

― Simţi asta? Simţi cum bate?

― Inima? Da. Pentru că o ţii în palma ta.

― Chiar şi în condiţiile astea ştii să vrăjeşti o fată, Boden!în glasul Klarei se strecurase un zâmbet. Eşti un supravieţuitor. Ai să ieşi de aici, ai să vezi.

― Adică „vom” ieşi de aici, nu? Doar nu merg la bere singur!

― Hai mai bine să-ţi spun o poveste, vrei?

― Tot de groază?

― Tot despre statui, da.

― De unde ştii atâtea despre asta?

― Pentru că trebuie să ştiu şi să scot povestea la suprafaţă.

A început cu vrăjitoarele. În noaptea Valpurgiei, Valpuržina noc, cu sute de ani înainte ca oraşul să se ridice pe malul râului. Acolo se adunau ele în acea noapte a nopţilor, noapte de celebrare a forţelor naturii prin dansuri în jăratic, prin râsete şi incantaţii, când apele Woltavei se colorau odată cu scânteierile focurilor gigantice. Aruncau în valurile domoale magii stranii, cuvinte pe jumătate rostite şi chemau jerbe de apă să se ridice şi să dănţuiască odată cu ele. Iarna se sfârşise, natura se trezea iar vrăjile recăpătau forţa vieţii ce mustea în pământ.

Acolo au transformat mâlul în piatră iar piatra s-a scufundat pentru a se culca pe fundul râului – lespezi albe, aşteptând să fie chemate pentru a întări un zid pogorât peste un secret şi a-l face inexpugnabil, pentru a pecetlui un mormânt sau pentru a scrie pe ele vreo sentinţă care să se tot îndeplinească până ce apa avea să o tocească şi valurile nu or mai putea-o citi.

Dar oamenii de pe dealuri s-au adunat la un loc şi şi-au clădit aşezare. Iar din Woltava au dezgropat cu mare minunare giganticele lespezi şi şi-au dăltuit statui de sfinţi şi martiri. Vrăjitoarele secolelor trecute se prefăcuseră în tină, dar magia lor dormita în continuare în copiii de lut. Până când podul a fost atacat şi prima dintre statui distrusă… atunci spectrele negre ce se culcaseră în albia râului au tresărit rănite şi apele au sângerat furie. Ţesătura magiei trecutului a ţâşnit la suprafaţă să apere piatra, învăluind podul, preschimbând faţa pietrelor pe care le mângâiaseră vrajitoarele cândva. Toată ura lor împotriva celor ce nesocoteau legile naturii a prins glas să ţipe şi ochii statuilor s-au deschis privind cu irişii celor duşi de pe astă lume. Profanatorii au fost nimiciţi: carnea smulsă de pe oase, scheletele strivite, armele făcute ţăndări şi sufletele băute de natura revoltată. Însă în trupul statuilor s-a cuibărit foamea de o nouă viaţă, magia răutăcioasă a morţilor răsculaţi întinând albul de odinioară.

Trupurile de piatră ce au amorţit imediat după luptă au fost lăsate pe mai departe sus pe pod. Cele care musteau de dorinţa de a deveni altceva au fost duse, cu o atenţie vecină cu spaima, în subteran şi cocoţate pe piedestalurile bogat decorate şi sfinţite pe ascuns.

Douăzeci de ani şi mai bine a fost linişte; oamenii au dat uitării Marea Întunecare şi secretul pe care oraşul îl îngropase la marginea sa, mai ales că toate statuile stăteau solemne pe podul lui Karlov.  Primii care au coborât în subterane nu s-au mai întors. Cei care s-au dus după ei, asemenea. La al treilea grup, foamea trupurilor de piatră se potolise deşi gurile încă le mai sângerau şi bucăţi de oase curăţate se mai vedeau ici şi colo printre pietre prăbuşite şi moloz. Edilii oraşului adunaţi în pripă au pus cap la cap lucrurile: zguduirea din subteran pe care o simţiseră cei care locuiau aproape de castel fusese atunci când statuile se dăduseră jos de pe socluri. Găurile din podele se potriveau cu paşii lor iar petele de un negru lucios de pe pereţi proveneau de la sângele celor pe care îi sfâşiaseră între ele. Se hrăniseră şi vremea anului era în apropierea magiei de Valpuržina noc, atunci când râul se învolbura şi scuipa ceţuri, iar unii visau statuile lui Karlov clipind şi mişcându-se.

An de an, înainte de noaptea Valpurgiei, locuitorii oraşului aveau somnul infectat de piatra cu chip monstrus ce părăsea podul în căutare de duşmani. Coşmarele umpleau străzile de ţipete. Până când au hotărât să le aducă ofrande…să le sacrifice toţi străinii pe care îi puteau găsi. Şi i-au adunat, din oraş şi de la marginea lui, vagabonzi şi trecători, drumeţi şi ghinionişti, cu toţii au fost legaţi şi coborâţi în mausoleul castelului. Acolo unde, la sărbătoarea vieţii vrăjitoarelor, sfinţii deveneau demoni iar oamenii hrană.

În timp foamea li s-a mai potolit, dormeau mai mulţi ani la rând până când au ajuns să se trezească doar de câteva ori pe secol. Dar, sfidând schimbarea lumii ce nu mai credea în magie, de la strămoşii lor citire, mai marii peste oraş au continuat la împlinirea fiecărui al doilea deceniu să aducă sacrificii umane la picioarele monştrilor protectori. Cele mai multe grupuri ieşeau vii şi nevătămate, dar din când în când se întâmpla ca pământul să mugească zguduit de coloşii flămânzi şi sufletele vizitatorilor să fie înghiţite de piatra blestemată… Nimeni nu scăpa cu viaţă.

Până acum…

― Rezistă, Boden. Vor veni. Îi aud cum sapă.

Degetele uşoare, aproape imponderabile ale Klarei îi trecură prin părul plin de praf, curăţând apoi încă o dată pielea torturată din jurul tâmplei, acolo unde sângele se închega oftând.

*

Când l-au scos dintre dărâmături era atât de mult soare afară încât pleoapele se smuciseră înnebunite, arse.  Simţise explozia de viaţă din jur aproape ca pe ceva palpabil, fizic; se aşteptase să fie mulţime de oameni agitându-se în jurul lui, medici, reporteri, care de televiziune, gură-cască, adunaţi ca la urs să vadă rămăşiţele vii ale grupului de turişti ce supravieţuiseră furiei de piatră; se aşteptase să audă vorbindu-se din toate direcţiile pe limba lui Karlov, dar… afară era pustiu. O altă zi de mai în care se ieşea din subterane, de parcă acestea nu s-ar fi prăbuşit peste ei, ţinându-i strâns aproape o zi jumate, de parcă n-ar fi fost victime şi suferinţă.

Totuşi, cineva îmbrăcat în alb i-a făcut o injecţie să adoarmă, dar înainte să-şi piardă cunoştinţa, a întrebat de Klara. Sau aşa a crezut, poate doar îşi imaginase că vorbise. Primul lucru când şi-a revenit după somnifer a fost să ceară veşti despre ea. I-au spus că va veni cineva să vorbească cu el. De-abia după treizeci de ore de când îl scoseseră la suprafaţă l-au vizitat doi poliţişti. A întrebat, din nou, despre Klara; a descris-o: haine, păr, piele, tot.

Ca urmare a fost nevoie de două asistente să-l ţină ca să-i facă un sedativ să se calmeze. A căzut în somnul drogurilor cu lacrimi curgând şiroaie, bolborosind ceva despre un diavol cu pantaloni tărcaţi şi o bere neagră care îi fusese promisă, strigând cu furie “Nu! nu cred! NU!“.

Klara Walburg fusese găsită în sala de unde îl recuperaseră pe Boden, moartă printre dărâmături, strivită de un postament de granit provenit de la una dintre statui. Decedase la impact în urmă cu aproape trei zile, după toate probabilităţile înainte ca Boden să-şi fi revenit din lovitura suferită.

Sfârşit

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

8 comentarii »

  • Sagy, said:

    Din ce în ce mai spectaculoasă în pană :)!
    Bravo, ţine-o tot aşa, şi poate nu o să mai bagi în seamă când vei ajunge mare scriitoare 😛

  • Alexandra Niculae (author) said:

    Multumiri maxime,Sagy! Pana cu pana si fulg cu fulg o sa ma impaunez „mare scriitoare”! Si promit solemn, jur pe pufoshenie!, ca o sa ma tina memoria! 😉

  • Simona said:

    Uau,mi-a placut atat de mult incat dupa primele randuri am fost captivata de poveste uitand alte detalii legate de cine a scris si cat de talentata este. M-am trezit la sfarsitul povestei si mi-am zis inca o data: fata asta draga are talent cu carul. Bravo, bravo!!!

  • Alin Dărângă said:

    Excelent scrisă, captivantă de la început până la sfârșit! Felicitări!

  • Cat said:

    Hey, mi-a fost dor de tine, asa ca bine ai revenit cu povesti proaspete! Foarte captivanta si plina de suspans, mi-a placut!

  • Alexandra Niculae (author) said:

    @ Simona: Multumiri si imbratisari!:*

    @ Alin & Cat: Vorba lui Andi Moisescu: Ma inclin! E o onoare sa va fi fost pe plac, mai ales ca sunt fana voastra, talentatilor!!!
    Inspiratia fie cu noi!

  • Ploaie de mai la… « SCIFIENTLAND said:

    […] „Furia de piatră”, de Alexandra Niculae (a cărei revenire o salutăm cu plecăciune, pe această cale), abordează şi ea motivul literar al experienţei onirice la limita dintre viaţă şi moarte. Plasându-şi intriga la confluenţa dintre suprarealism şi paranormal fantasy, autoarea mixează inspirat atmosfera de legendă medievală cu un realism aproape magic. Scriitura are, ici-colo, de suferit, nu atât de pe urma micilor greşeli de tastare („se facea”, „veghiind”, „alungaând”, „câtă crime”), cât mai ales din cauza unui accident de punctuaţie („Ghidul olog, cărând o lanternă uriaşă o luă înaintea lor…”), totuşi izolat, sau a unor formule friabile („lumea părând să se sfârşească cu ei prinşi în măruntaiele-i”), enunţuri ilar-confuze („are un ditamai diavolul în pantaloni tărcaţi la intrare”) şi forme flexionare greşite („Coşmarele”). Dincolo de ele însă, rămânem cu povestea… […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.