Geamantanul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 17 ( octombrie, 2011 )
Autor:

În unele zile, totul este exact ceea ce pare a fi şi ea, bătrâna, nu făcea excepţie. Era o cunoscută a locului. Toată strada o ştia, toţi o salutau, ba dând din cap, ba zâmbind, şi ea răspundea mereu cu un „bună, maică” aproape şoptit printre buzele ei subţiri. Nu ştiau cum o cheamă, nici unde locuieşte, şi nici nu îndrăzneau să o oprească din drum, să întrerupă şirul paşilor ei mici şi să o întrebe. O vedeau, îi dădeau bineţe, ea zicea „bună, maică” şi mergea mai departe. Cu o precizie de care numai bătrânii sunt capabili, intra mereu la aceeaşi oră pe strada populată de vânzători, măcelari, cerşetori şi cumpărători, şi-şi căra geamantanul prin mulţime fără să dea semne de oboseală. În unele zile căra două geamantane şi atunci mai toată lumea de pe stradă întorcea capul după ea admirativ – sau poate unii din milă – şi o urmărea cum ieşea de pe pietonală la fel de grăbită precum intrase. Trecătorii se mirau, însă negustorii locului ştiau că apariţia bătrânei cu geamantan nu era nici singulară, nici întâmplătoare, că totul avea o noimă, un sens, pe care însă numai bătrâna avea de unde să-l cunoască şi pe care îl tăinuia cu sfinţenie, zilnic la aceeaşi oră, ascunzându-l cu grijă în spatele unui chip fără expresie şi a unui „bună, maică” abia şoptit.

La fel de neînţeles le părea şi celor doi hoţi, pungaşi veniţi de curând prin locurile acelea în căutare de noi prăzi, care o urmăreau de câteva zile cum îşi căra hotărâtă geamantanul pe pietonală, trecând, fără să se oprească, prin mulţime. Dar în acea zi bătrâna nu căra decât un singur geamantan. Cumva le părea rău, ar fi sperat să fie zi de captură mai bogată, dar, decât nimic, se vor mulţumi şi cu un singur geamantan. Trebuie să fie ceva preţios în el, altfel de ce l-ar căra baba zilnic după ea, se gândeau. Dimineaţa la cafea, în garsoniera dărăpănată pe care o împărţeau, au stabilit: o vor jefui, dar nu o vor face împreună, doar nu sunt amatori.

Mă aştepţi la colţ cu Griviţei, eu mă strecor prin mulţime şi îi smulg babei geamantanul din mână. Apoi vin unde mă aştepţi tu şi ţi-l dau.

Ca diversiune, a adăugat Sapă.

Exact, ca diversiune, a zis Calu.

Şi apoi?

Păi apoi tu fugi către casă, dar nu urci, te opreşti întâi la container. Laşi geamantanul acolo şi urci liniştit în casă.

Aşa. Şi tu?

Şi eu trec pe la gunoi, iau geamantanul şi vin acasă. S-a înţeles?

S-a înţeles, doar nu suntem amatori.

Şi au râs.

Aşa că au aşteptat-o la capătul pietonalei, unul cu ochii pe ceas, celălalt cu ochii pe mulţime.

Imediat trebuie să apară, a zis Calu şi celălalt a zis că da, o şi vede deja.

Hai, fugi, că mă descurc.

Rămas singur, Calu s-a strecurat prin mulţime şi a început să o urmărească îndeaproape pe bătrână. S-a uitat în faţă, în spate, în stânga, în dreapta, sus la geamuri – nu a uitat, doar nu era amator – şi, când a crezut că totul e aşa cum trebuia să fie, a ţâşnit pe lângă ea, smulgându-i cu putere geamantanul din pumnul strâns în jurul mânerului. Luată prin surprindere, bătrâna nu a schiţat niciun gest de a se opune, nici măcar nu a strigat. Au strigat alţii pentru ea, dar Calu nu s-a mai uitat în urmă. Dus a fost. După câţiva paşi a început să mute geamantanul dintr-o mână în alta, nu-i venea să creadă cât de greu era, însă trebuia să fugă, nu avea timp să se uite în urma sa, nu avea voie să se oprească. Uneori îl mai prindea de mâner cu ambele mâini, alteori băga un braţ pe sub el, ba chiar, la un moment dat, l-a ridicat în dreptul umărului, dar nici asta nu i-a uşurat cu mult fuga. A lăsat forfota pietonalei în urmă şi, după un chin de un minut, două, a ajuns lângă Sapă. I-a dat geamantanul, şi-a dat tricoul jos, l-a aruncat într-un tufiş şi a scos o şapcă din buzunar pe care şi-a aşezat-o pe cap.

Ce mai aştepţi? Dispari!

Ce naiba e aşa greu, bă?

Nu ştiu, mie-mi zici? Hai, marş, nu mai sta.

S-au despărţit, unul intrând pe o stradă lăturalnică, cu bustul gol şi cu şapca pe cap, celălalt cărând cocoşat geamantanul şi înjurându-l de zor prin grădinile unor blocuri.

*

Tot efortul a meritat. Stăteau în picioare în jurul mesei şi-şi priveau prada încă nedeschisă. Abia după ce au aşezat geamantanul maro şi încăpător pe masă, au realizat cât de mare era. Ocupa toată suprafaţa mesei, părea vechi şi mucegăit şi emana un miros ciudat, pe care nu l-au simţit în agitaţia jafului, ci numai când au ajuns acasă şi l-au trântit pe masa din mijlocul camerei.

Aşa mirosea şi baba, a mărturisit Calu. Când am ajuns lângă ea mi-am dat seama. Puţea.

Deschide-l, a zis Sapă.

Imediat.

Calu a deschis întâi geamul. Răcoarea serii a pătruns în cameră împreună cu un miros puternic de liliac înflorit. Când s-a întors la masă a simţit din nou mirosul geamantanului, un miros atât de diferit de cel al florii de liliac, încât a început să se gândească la un alt fel de liliac, şi era cât pe ce să-i zică lui Sapă că geamantanul miroase a lilieci din peşteri, dar a tăcut. Sapă era prost şi n-ar fi înţeles. Dar, da, geamantanul mirosea ca şi cum ar fi fost uitat pentru câţiva ani pe fundul unei peşteri umede şi reci. Calu şi Sapă se ţineau de nas.

Ce naiba o căra şi baba asta? a întrebat Calu.

Nu ştiu, fratele meu, a răspuns Sapă, dar nu-i a bună. Tu ai văzut ce greu e?

Da, al dracu’ de greu.

Hai să scăpăm de el, nu-mi place cum miroase toată treaba.

„Nu-mi place cum miroase toată treaba”. Au râs, dar niciunul dintre ei nu îndrăznea să deschidă geamantanul. Aşa că au râs în continuare, în timp ce se gândeau ce să facă cu el.

Hai, îl coborâm la maşină şi-l ducem undeva, la groapa de gunoi, nu ştiu unde, numai să scăpăm de el.

Stai, mă, puţin, a zis Calu, nu bag căcatul ăsta în maşină. Stai să mă gândesc.

S-a dus în dreptul geamului, şi-a eliberat nasul din pumn şi a inspirat aerul rece al serii. A expirat, apoi a inspirat din nou adânc şi şi-a ţinut respiraţia. Oricât de poluat ar fi fost oraşul – şi era -, nu se compara cu duhoarea ce emana din geamantanul de pe masă. A expirat.

Lasă naibii gânditul, a auzit din spate, că mor aici cu gânditul tău cu tot.

Calu s-a uitat din dreptul geamului către geamantan şi a zis:

Să-l deschidem.

Dacă ai de gând să rămâi în geam şi să mă laşi pe mine să mă ocup singur…

Să-l deschidem, a repetat Calu.

Eşti sigur?

Da, hai, a zis şi a făcut câţiva paşi către el. A căutat încuietoarea, clic, Calu a dat capul pe spate, ochii îi lăcrimau, apoi s-a uitat în cufăr: un alt geamantan, nu cu mult mai mic, atât cât să încapă în cel mare, înfăşurat strâns în folie transparentă.

Ce păzeşte baba asta? a întrebat Sapă, dar Calu nu îl auzea. A dat o fugă până în bucătărie de unde s-a întors cu un cuţit, nu înainte de a deschide şi geamul de la bucătărie şi de a încuia uşa de la intrare. A tăiat folia şi a scos geamantanul dinăuntrul celui mare.

Ia-l pe ăsta şi pune-l deoparte, i-a zis, ridicând cu greu geamantanul mai mic şi arătând cu un gest din cap spre cel mare. L-a reaşezat pe masa eliberată şi a rămas uitându-se la el.

E greu, bă…

E?

E, a repetat Calu.

Fără să mai stea pe gânduri, Calu a deschis cufărul: un sac negru de gunoi.

Calu şi Sapă s-au grăbit către geam şi unul dintre ei a zis:

Nu-i de bine, mă.

Au aşteptat să li se potolească vintrele şi şi-au ridicat tricourile la nas. Curiozitatea şi-a cerut tributul, aşa că, în ciuda mirosului puternic şi a unei apăsătoare senzaţii că ceva nu este în ordine, au hotărât că trebuie să-l deschidă. Când au crăcănat gura sacului, un firicel subţire de sânge s-a scurs din pungă pe masă.

Ce…

Amândoi priveau împietriţi pata mică de sânge. Au lăsat să le cadă tricourile pe care le ţineau cu o mână în dreptul nasului şi au început să tragă cu ambele mâini de sacul de nailon negru. Au crăcănat gura sacului şi mai tare şi un rictus de greaţă a trecut peste chipurile lor ca o umbră şi s-a adunat în colţurile buzelor. Prin gura sacului se vedea un braţ păros şi vânăt, aproape alb. Au deschis sacul şi mai tare şi au văzut nu doar un al doilea braţ, ci şi un genunchi, piciorul ataşat de el, o jumătate de torace, un umăr şi alte rămăşiţe umane tranşate în bucăţi mici. Calu şi Sapă au făcut un pas înapoi. Calu l-a împins pe Sapă, care s-a prăbuşit pe pat ca lovit în moalele capului, şi şi-a făcut loc către baie. S-a aruncat peste toaletă şi a început să vomite şi, cu cât vomita mai mult, cu atât vedea ochi, maţe, degete în mozaicul rămăşiţelor unui prânz frugal, aşa că era nevoit să o ia de la capăt, şi, când i s-a părut că a vomitat o eternitate şi că stomacul nu a mai avut ce să verse, a auzit un zgomot puternic, o bufnitură ca o avalanşă, în spatele lui. Când s-a întors, l-a văzut pe Sapă aplecat peste cadă, cu sacul de nailon gol în braţe şi cu tricoul îmbibat cu vomă. S-a ridicat şi s-a uitat în cadă: Sapă prăvălise zgomotos bucăţile de carne, mari şi mici, în cadă.

Ce faci?! Ai înnebunit? a urlat Calu, dar a înţeles repede că nu va primi niciun răspuns, pentru că faţa lui Sapă se contorsionase violent şi a ştiut că trebuie să se dea din calea lui cât mai repede cu putinţă. Sapă s-a trântit lângă toaletă şi a început să vomite. În pauze încerca să explice:

Ce să… fac, mă, Calule… păta covorul… lăsa urme…

Alternanţa vomei cu vocea plânsă a lui Sapă a trezit din nou stomacul lui Calu, chiar în momentul în care duhoarea hălcilor de carne, care aveau surprinzător de puţin sânge în şi în jurul lor, se ridica din cadă. Calu s-a aplecat peste Sapă şi l-a împins cu piciorul, proiectându-şi proaspăta vomă peste cea a lui Sapă. Când a terminat, s-a întins pe gresie.

Ce se întâmplă, Sapă? În ce ne-am băgat?

Erau atât de palizi, încât, dacă ar mai fi vomitat o dată, ar fi arătat ca hălcile de carne din cadă.

Ce naiba e aia?

Un bărbat, a răspuns Sapă.

De unde ştii? Are şi cap?

Sapă a ezitat, apoi a zis că nu. Imaginea li s-a conturat în faţa ochilor şi stomacurile lor s-au întors din nou pe loc fără a mai avea ce vărsa. Şi-ar fi dorit să poată vărsa din nou, să scoată tot din ei, toate organele, cu tot cu creier, să se vomite întregi şi să tragă apa după ei. Să dispară.

Tre’ să sunăm la poliţie. Acum!

Eşti nebun, Sapă? Cum le explici toate astea?

Păi eu tre’ să explic, Calule?

Dar cine, eu?

Baba aia nenorocită.

Şi noi? Noi i-am furat geamantanul. Avem cazier, Sapă. Cum dracului mergem la poliţie după câte am tras în ultima vreme? Ne mănâncă de vii. Nu o să ne creadă.

Trebuie să ne creadă, doar nu e al nostru. A văzut toată lumea de acolo că unii i-au furat geamantanul, ce naiba.

Şi deci tu zici să ne predăm, să intrăm aşa în secţie şi să zicem: na, deschide asta.

Da, bă, Calule, ce naiba să facem? Tremur tot!

Sapă, boule, cretinule, avem cel puţin zece furturi împreună în ultimul an. Am scăpat noi până acum, dar dacă intrăm în secţia de poliţie cu un geamantan plin ochi cu carne de om la kil, înfundăm pârnaia şi pentru furt, şi pentru crimă.

Dar ce, Calule, noi l-am omorât?

Şi cum explici, boule, idiotule, toate mezelurile astea? Eşti abator, fraiere? Sapă, nu fi prost, nu o să ne creadă nimeni. Pe cine crezi că o să creadă ăştia, pe doi hoţi cu cazier care se ascund de poliţie de un an, sau pe o babă liniştită pe care o vede zilnic toată lumea? Boule.

Taci, Calule, că n-avem nicio vină.

Boule.

Nu se priveau, ţineau ochii închişi şi-şi vorbeau înfrânţi de revolta măruntaielor. După un timp, Calu a zis:

Scăpăm de ele.

Cum?

În pădure, le îngropăm.

Bă…

Taci! Ascultă: aşteptăm să se facă beznă afară, să nu ne vadă nimeni, şi ducem geamantanul, ba nu, doar sacul, geamantanul îl ardem…

Să ardem şi carnea.

Taci, n-auzi!? Aşa, deci îl ardem şi vedem noi, poate ardem şi carnea, dar n-avem voie să rămânem prea mult timp în pădure.

Şi cum ajungem? Cu maşina?

Nu-l bag pe ăsta în maşina mea, a răspuns Calu.

Cu un taxi?

Prostule, ce prost eşti! Cum să iei un taxi cu măcelăria după tine? Mergem pe jos.

Pe jos până la pădure?

Da, Sapă, mergem pe jos, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe jos.

Bine, Calule, cum zici tu, dar acum hai să ieşim de aici, că pute rău. Şi mi-e şi cam foame.

Cum să-ţi fie…, a vrut să zică ceva, dar s-a întors deasupra toaletei şi a vomitat îndelung.

De unde naiba mai scoţi, mă? l-a auzit pe Sapă zicând, în timp ce deschidea uşa de la frigider.

*

Se lăsase întunericul peste oraş. Calu şi Sapă au aşteptat căderea nopţii fumând ţigară după ţigară, aşezaţi în fotoliile împinse lângă geamul deschis al camerei. Se înfăşuraseră în pături pentru a se feri de răcoarea nopţii, care pătrundea prin toate geamurile deschise ale garsonierei. Au fumat până au adormit, aşteptând ora două noaptea pentru a putea ieşi din bloc cu geamantanul, fără să fi existat pericolul de a fi văzuţi de vreun vecin insomniac. Oricum locuiau mai mult pe ascuns în garsonieră, ocupând-o până la întoarcerea din Italia a unui alt tovarăş de furtişaguri. Lista de întreţinere din casa scării arăta că nu locuieşte nimeni în apartamentul 11, însă vecinii sunt atenţi, uneori sunt chiar mai perspicace decât un ofiţer de poliţie, iar pretextul că sunt fraţii lui, veniţi din când în când să facă curat şi să aerisească, nu avea cum să ţină la nesfârşit.

Şi-au pus ceasul să sune la ora două, în cazul în care ar fi aţipit, dar nu soneria i-a trezit, ci câteva zgomote difuze venite din direcţia băii. Cu ochii închişi, Sapă a întrebat:

Ce se aude, Calule?

Nu ştiu, mă, cât e ceasul?

Sapă a deschis telefonul.

E unu. Mai stăm?

Mai stăm un pic, a răspuns Calu şi şi-a tras pătura până peste umeri.

Nu mai pute aşa tare, nu? a întrebat Sapă.

Nu.

Aşa pute un om în putrefacţie, Calule?

Nu, ăsta-i altceva, nu-i miros de mort.

Dar tu de unde ştii, Calule, cum miros oamenii în putrefacţie?

Taci acum, mai stăm până la două.

Au aţipit la loc, însă nu pentru mult timp, pentru că noi sunete, ca bufnituri înfundate, veneau din direcţia băii sau a bucătăriei.

Bă.

Linişte.

Bă, a repetat Sapă.

Ce vrei?

Dormi?

Acum nu, cum să dorm, dacă vorbesc cu tine?

Ce se aude, mă?

Nu ştiu, ce se aude?

O fi ceva, nu ştiu…

Or fi ţevile, Sapă, ce, eşti copil? Bagă somn, că stăm apoi treji toată noaptea. Poate-mi adormi în sapă, Sapă.

A schiţat un zâmbet, dar era prea obosit să râdă, aşa că a tăcut şi a alunecat moale la loc în somn. Visa el ceva. Se făcea că era mic şi sufla în lumânările de pe un tort. Le-a numărat de câteva ori, dar erau ba cinci, ba şapte, ba una, aşa că s-a oprit din numărat şi a privit în colţul camerei: o păpuşă cu chipul surorii sale. Dezmembrată.

După ceva vreme, a auzit sunetul distinct al unor picături pe mochetă: Pic. Pic. Pic. A crezut că s-a pornit ploaia şi a zis:

Sapă? Scoală, Sapă, şi închide geamul, că plouă.

Nu a primit răspuns, în schimb loviturile picăturilor se auzeau din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai clar, cu cât se smulgea mai mult din moalele somnului, ca şi cum norii se adunaseră în geamul lor şi ploaia se înteţea deasupra mochetei.

Sapă?

Pic. Pic. Pic.

Bă, Sapă.

Pic. Pic. Pic. Pic.

A deschis ochii. Nu ploua. Geamul era acoperit de o formă, în spatele căreia se ascundea o jumătate de lună imensă.

Ah, te-ai trezit. Ce se aude, mă, că picură ceva?

Sapă tăcea. Stătea nemişcat în dreptul geamului şi tăcea.

Cât e ceasul? Cred că ar trebui să mergem.

Pic. Pic.

Tu auzi?

Sapă tăcea.

Pic. Pic. Pic.

Auzi, mă? A sunat ceasul? N-am auzit nimic.

S-a ridicat şi s-a întins să aprindă veioza. Toată încăperea s-a luminat galben-maroniu. Pentru o clipă i s-a părut că pereţii s-au dilatat. Frica a început să i se scurgă prin vene asemenea unor cuburi de gheaţă cu colţuri prea ascuţite. De garnitura metalică de deasupra geamului, Sapă atârna ca o vită la abator. Un cârlig imens îi era trecut dintr-o parte în alta a capului, vârful ascuţit ieşindu-i prin frunte. Ochii holbaţi şi înroşiţi. Gura larg deschisă, îndesată cu o limbă umflată şi însângerată. Gol. Din vârful degetelor de la picioare stropi de sânge se desprindeau şi se loveau de mochetă: Pic. Pic. Pic.

Calu a vrut să urle, dar, până să o facă, o lovitură puternică în ceafă l-a doborât. În cădere s-a întors pe călcâie şi a căzut pe spate. Privirea i s-a înceţoşat şi mâinile încercau în zadar să se agaţe de ceva. Ca un gândac întors pe spate, Calu dădea din mâini şi din picioare, capul i se mişca spasmodic şi ochii căutau prin ceaţă forma celui care l-a lovit. Deasupra lui s-a aplecat un corp alb fără cap şi cu dungi roşii ca tăieturi adânci pe lângă încheieturi. Cu mişcari inegale, de parcă membrele nu îi erau ataşate de corp decât printr-o peliculă subţire de sânge, creatura fără cap s-a apropiat de tânărul prăbuşit şi i-a înfipt o ţeavă greoaie adânc între ochi.

Apoi s-a făcut linişte.

Pic. Pic. Pic.

*

Ordinea naturală a lucrurilor dictează ca după iarnă să vină primăvara şi după noapte dimineaţa, aşa că păsările s-au trezit primele, oamenii şi-au luat servietele, plasele, poşetele şi au plecat la muncă, străzile s-au umplut de oameni şi de animale, viaţa curgea prin intersecţiile oraşului bătătorind oboseala şi coşmarurile ultimelei nopţi. Era o nouă zi în care totul părea să fie exact ceea ce era şi bătrâna nu făcea excepţie. Călca cu grabă piatra cubică a pietonalei, ocolind cu grijă mulţimile de oameni adunate ici-colo în faţa tarabelor din spatele cărora negustori şi negustorese ridicau câte o mână, ori zâmbeau blând, poate din simpatie, poate din milă, către bătrâna atât de fidelă străzii lor, care, în acea zi – întâmplarea făcea -, căra nu numai un geamantan, ci două. Şi lumea se uita în urma ei şi îi zâmbea, ba unii o salutau cu voce tare:

Ziua bună, mamaie.

Şi atunci bătrâna răspundea grăbită şi fără să ridice ochii din pământ:

Bună, maică.

Bună, maică.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

7 comentarii »

  • “Geamantanul” în revista Suspans | A.R. Deleanu said:

    […] Citiţi mai departe aici. […]

  • Aurelia Chircu said:

    O poveste surprinzatoare. Felicitari!

  • A.R. Deleanu (author) said:

    Mulţumesc!

  • bogdan said:

    haha, maica lor de zombie! 🙂 foarte fain, felicitări!

  • A.R. Deleanu (author) said:

    Mulţumesc frumos, Bogdan!

  • Despre “Geamantanul” în Gazeta SF | A. R. Deleanu said:

    […] întregul articol aici. Povestirea se poate citi, dacă nu aţi făcut-o deja, aici. Rate this: Like this:LikeBe the first to like this post. This entry was posted in Veşti and […]

  • Oglindă, oglinjoară… | A. R. Deleanu said:

    […] cu votul, mi-am hrănit o curiozitate. Sânul, Geamantanul şi Kilimanjaro au ieşit la egalitate, fiecare primind câte 3 voturi. Vis cu furnici şi Iepurele […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.