Gheţurile Marelui Nord

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 20 ( ianuarie, 2012 )
Autor:

Tresări violent şi ţipă, fără un motiv anume. Sau cel puţin fără să îşi amintească de vreunul. Se ridică încet, cu precauţie, să nu îşi mototolească rochia grea de catifea roşie. Auzi voci în jurul ei, dar nu le dădu nici o atenţie şi se repezi afară din încăpere. Pe coridor şi pe scări era agitaţie mare; o văzu pe fata în casă ghemuindu-se într-un colţ cu capul în mâini, bucătăreasa şi cele patru ajutoare ale ei ţipau ca din gură de şarpe, valetul şi intendentul păreau împietriţi.

— Ce s-a întâmplat?, o întrebă pe una din însoţitoarele ei, însă femeia nu părea să o fi auzit, privea albă de groază în sus pe scări.

Doamne de companie, servitori, valeţi, toţi treceau în fugă pe lângă ea, nimeni nu voia să îi răspundă la întrebări, să-i spună ce se întâmplase.

Plictisită de atâta zgomot, ieşi în grădină. În general o plictisea gălăgia, iar acum, când toată lumea era agitată şi nimeni nu îi spunea pentru ce, era şi mai plictisită. Auzi caii din grajd fornăind şi bătând din copite, iar câinele ei favorit urla undeva în pădure.

— Aici, Belle! strigă ea încetişor.

Nişte păsări de noapte ciripeau fantezist prin copacii şi tufele parcului, însă tăcură brusc la apropierea ei.

— Vino aici, fetiţo!

Câinele urla în continuare, şi, în loc să se apropie, se depărta din ce în ce.

— Câine idiot!, şopti ea, înfuriată. Văzu luna printre crengile copacilor, şi se opri să o privească. Lucea pal ca o perlă din colierul pe care îl purta la gât, şi avea raze delicate ce aşterneau culori roşietice pe zdrenţele norilor. În spatele ei, păsările de noapte reîncepură să cânte.

Noaptea era extrem de luminoasă, deşi nu era lună plină. Auzi şoapta molatică a vântului, susurul ierbii, foşnetul frunzelor şi al gâzelor şi începu să danseze printre copaci, fredonând încet o melodie. Poate că era din cauza corsetului care nu era atât de strâns acum, sau poate că din cauza superbei nopţi de vară, nu ştia, dar se simţea liberă. Râse sălbatic şi o luă la fugă, agăţându-se în joacă de câte un lăstar sau de câte o frunză, făcând piruete şi paşi de dans. Printr-un noroc chior, poalele lungi ale rochiei nu se agăţară de spini când se strecură printre tufele de trandafiri, nici ea nu se zgârie. Râse şi mai tare, fericită, şi o luă la fugă pe una din cărările pădurii.

*

Castelul se profila negru pe cerul înstelat. Înăuntru, într-una din camerele de la etaj, un pumnal plin de sânge odihnea în mâna domniţei. Părul ei castaniu era împrăştiat pe aşternuturi ca o cascadă întunecată în jurul chipului ei palid, iar ochii ei albaştri ca cerul şi adânci ca marea erau larg deschişi, îndreptaţi spre cer, sau poate spre pictura cu cai sălbatici de pe tavan. „Cum s-a putut întâmpla aşa ceva?” gemeau ei îndureraţi, mângâindu-i părul moale şi braţele reci. Cu părul ei întunecat, cu rochia-i grea de catifea roşie, chipul ei părea şi mai palid, ochii rămaşi deschişi erau şi mai sticloşi.

O ceaţă deasă învălui castelul şi pădurile ca o mantie de doliu, şi curând se lăsă o linişte mormântală.

*

Se opri, nehotărâtă. Ceaţa o împiedica să vadă pe unde merge, iar crengile goale îndreptate ameninţător spre ea o înfiorau. „Ar trebui să mă întorc”, îşi zise. Era răcoare, iar ea nu purta decât rochia de catifea roşie, nu îşi luase şalul cu ea. Încercă să se orienteze după lună, dar luna nu se vedea din cauza ceţii opace.

— M-am rătăcit, oftă ea.

Nu mai păţise aşa ceva niciodată. Merse în neştire, încercând să ignore frigul ce se făcea tot mai simţit. Observă că era desculţă. Unde şi când îşi pierduse pantofii?… Nu mai conta acum, trebuia să ajungă înapoi acasă, era prea răcoare să stea afară aşa, în rochia de bal şi cu braţele goale.

Ceaţa era lăptoasă şi rece, curând nu mai văzu nimic în jur. Distingea vag siluetele copacilor, dar nu vedea mărăcinii de care se tot împiedica şi care o zgâriau. „Pe unde am venit?” se întrebă ea, căutând în zadar poteca. Nu îşi vedea nici măcar mâinile din cauza ceţii, şi cu atât mai puţin ceea ce se afla mai departe.

— Afurisită ceaţă! mârâi ea, şi porni orbecăind cu necaz printre copaci.

*

Au săpat un mormânt fără nume şi fără monument la poalele pădurii, nu prea departe de castel. Nu au bătut clopote, nu s-a adunat norodul să vadă pentru ultima dată chipul alb al domniţei, dar tăcerea a fost mai tristă decât jelaniile, mai grăitoare decât lacrimile neplânse.

Au hotărât să uite mormântul, şi nu au mai vorbit despre el. Doar vântul mai ştia povestea, şi el nu a şoptit-o decât cailor sălbatici pictaţi pe tavanul din camera domniţei, atunci când fata în casă a deschis geamul pentru a alunga mirosul de mort.

Se lăsă frig, iar ceaţa puse stăpânire deopotrivă pe cer şi pe pământ, fără să dea semne că s-ar putea împrăştia curând.

*

Nu mai găsea poteca, iar frigul crâncen o făcu să se ghemuiască lângă rădăcina unui copac. Încercă să îşi acopere braţele goale cu părul, însă fără nici un rezultat. Simţea muşcătura frigului atât de crunt, încât începu să plângă cu disperare.

— Nu plânge.

Vocea venise de undeva din spatele ei. Se întoarse. Nu văzu pe nimeni. Copacii, uriaşi şi goi, îşi întindeau crengile spre ea să o apuce. În jur, buruienile erau pline de o promoroacă groasă. Iar ceaţa era tot mai deasă.

— Nu plânge.

De data asta, Vocea era mai aproape.

— Cine eşti?, întrebă ea printre suspine.

— Doar eu, zise Vocea. Nu trebuie să plângi.

Îşi şterse lacrimile şi se ridică, privind atentă în jur. Nu vedea nimic, decât întuneric, ceaţă şi siluete de copaci despuiaţi.

— Unde eşti? Arată-te!

Drept răspuns, Vocea slobozi un râs drăcesc ce părea că vine din toate părţile. Ea ţipă şi o luă la fugă, urmărită de râsul acela oribil.

— Pleacă! urlă ea, însă Vocea era pretutindeni, urmărind-o pas cu pas.

— Nu plânge, nu trebuie să plângi! strigă Vocea râzând.

Se împiedică de nişte mărăcini şi căzu, dar se ridică imediat. Râsul se auzea clar lângă ea, în faţa ei, deasupra ei, peste tot.

— Pleacă! strigă ea, lovind cu mâinile în aer după duşmanul nevăzut. Apoi, căzând iar, rămase la pământ. Vreau să merg acasă! strigă ea printre gemete de plâns. Mi-e frig!

Vocea începu să râdă şi mai tare.

— Vrei acasă? întrebă Vocea, hohotind. Vrei o pătură? Ea ţipă de furie, de frică, de frig.

— Pleacă!

Vocea râse cu voioşie.

— Nici un fel de pătură nu îţi va putea ţine de cald!

Hohotind, Vocea se îndepărtă până se stinse.

— Vino înapoi, şopti ea, scuturată de plâns, apoi se ghemui iar la pământ, cu braţele în jurul genunchilor, încercând în zadar să se apere împotriva frigului ce izvora din interiorul ei.

*

Steagurile zdrenţuite din turnurile castelului fluturau în vântul rece. Cineva uitase poarta cea mare deschisă, iar vântul o făcea să se trântească de perete cu un zgomot sec. Grajdul era liniştit, caii nu mai băteau de mult cu copita în podeaua de lemn. Şi bucătăria era rece şi tăcută, nu mai gătea nimeni de mult acolo. Bucătăreasa cea bătrână murise, iar cele patru ajutoare ale ei se măritaseră si plecaseră în alt loc.

În odaia domniţei, o rochie veche de catifea roşie veghea pictura cu cai sălbatici de pe tavan, însă caii sălbatici părăsiseră pictura, poate pentru a alerga prin pădurea de lângă castel. Pereţii scorojiţi şi catifelele putrede mai păstrau o undă de parfum din părul domniţei, din tinereţea ei răpusă. Un pumnal ruginit zăcea aruncat într-un colţ.

În pădure, un mormânt fără nume şi fără monument dispărea încet-încet, acoperit de ninsoarea ce cădea sălbatică.

*

Se simţea urmărită de zeci de ochi. Sute de ochi. Auzea şoapte şi râsete înăbuşite în întuneric; o urmăreau, o arătau cu degetul şi râdeau de ea. Din când în când, o mână hidoasă cu gheare o apuca de rochie. Se smucea şi fugea ţipând până când cădea, epuizată. Apoi, îi auzea iar şoptind în preajma ei.

Vântul sufla cu putere, spulberând zăpada îngheţată şi rupând crengile goale ale copacilor. Undeva nu prea departe se auzeau lupi, erau o haită întreagă. O urmăreau; simţea foamea din glasul lor când urlau, auzea clănţănitul sec al colţilor ascuţiţi. Voiau să o prindă, să o sfâşie, să se adape cu sângele ei.

Viscolul cânta adânc, purtând ninsoarea deasă prin aer cu o violenţă de neînchipuit. Fulgii de zăpadă erau grei şi o loveau ca nişte pietre. Nu găsea nici o potecă, nici un drum. Stratul gros de zăpadă acoperise totul. Pădurea de copaci uscaţi nu se mai sfârşea. Ninsoarea nu se mai sfârşea. Lupii urlau tot mai aproape, le auzea paşii, răsuflarea grea.

Încercă să se sprijine de trunchiul unui copac, dar era atât de rece, atât de aspru, încât se dădu înapoi, tremurând. Mâna ei sângera de la atingerea scoarţei, braţele îi erau vinete de frig. Nu îndrăznea să îşi ridice poalele rochiei pentru a-şi privi picioarele. Era destul că îşi vedea mâinile, braţele. Încercă să şi le frece pentru a le încălzi, dar simţi frigul şi mai crâncen şi renunţă. Lacrimile îi îngheţaseră pe obraji, şi oricum nu mai avea putere să plângă. Nu mai avea putere nici să alerge, dar o lua la fugă de câte ori auzea şoaptele lor în întuneric, şi de câte ori vedea o labă cu gheare ce încerca să o apuce.

*

Ruinele erau acoperite de zăpadă. Cerul întunecat încremenise deasupra adunăturii de ziduri dărâmate, deasupra unui mormânt fără nume şi fără monument, pierdut pentru totdeauna la fel ca pădurea care îl adăpostea.

Nimic… Liniştea fu întreruptă pentru un moment de un zid care se dărâmă, apoi se aşternu şi mai adâncă peste pustiul de zăpadă.

*

Pustiu…

Era înconjurată de o linişte mai înfiorătoare decât şoaptele şi râsetele Nevăzuţilor, de o lumină mai întunecată decât întunericul. Pe cerul negru era un soare mic, fără raze, care nu lumina şi nu încălzea. Nici o prezenţă, nici un suflet. Doar zăpada, gheaţa şi gerul.

— Unde sunteţi? îi întrebă ea pe Nevăzuţi, dar nu răspunse nici măcar ecoul. Vino înapoi! imploră ea Vocea, dar nu se auzea decât scârţâitul zăpezii sub picioarele ei sângerânde.

Nu mai ştia să plângă. Multe dintre lacrimi i-au îngheţat, iar cele care îi mai rămăseseră au îngheţat undeva în ea, acolo de unde izvora tot frigul. Acolo era acum un lac îngheţat, fără fund şi fără margini, un sloi de gheaţă care nu se va topi niciodată.

Şi ochii ei erau îngheţaţi şi goi ca două hăuri. În spatele lor nu se afla nimic.

*

Cândva, aici a fost un castel. Da, acolo unde se văd acele stânci, puţin mai la dreapta. Şi dincoace era domeniul castelului, şi o pădure care se întindea până departe peste munţi. În castel era o cameră, a domniţei, cu vedere spre pădure şi cu o pictură cu nişte cai sălbatici pe tavan. Caii sălbatici au fugit de pe tavanul camerei domniţei, s-au dus în pădure să caute mormântul fără nume şi fără monument. Apoi, pădurea a plecat să caute mormântul fără nume şi fără monument.

Cândva, o rochie roşie de catifea plină de parfumul tinereţii făcea piruete graţioase printre zidurile bătrâne ale castelului. Rochia s-a învechit, catifeaua a putrezit, zidurile s-au dărâmat, zăpada a acoperit totul.

Acum, a rămas doar un loc gol, unde cândva a fost un castel…

*

În sfârşit, a ajuns. Era în faţa ei, cu porţile larg deschise. Înăuntru era lumină şi muzică; doamne în rochii vaporoase şi cavaleri mândri dansau, servitorii cărau tăvi încărcate cu bunătăţi şi vinuri alese.

— Te iubesc! şopti însufleţită. Doamnele de companie se înclinară în faţa ei, apoi o urmară în interiorul castelului.

Cineva o invită la dans. Nu îl cunoştea, dar acceptă cu un zâmbet şi se lăsă condusă spre centrul sălii de bal. Ca de obicei, nu era atentă la cavalerul ei; îşi studia propriile mişcări. Îi plăcea la nebunie să danseze, dansa şi când mergea. Iar la un bal domina toată sala de dans. Aşa şi acum. Celelalte perechi se retraseră spre perete pentru a o privi, iar ea se lăsă purtată de ritmul muzicii.

Dansă până ameţi; într-un târziu, se retrase. Era înfierbântată de la efort, dar veselă. Ochii îi ardeau. Simţea nevoia de aer, şi ieşi în grădină.

Cum ajunse afară, ceva ca un fior rece o tăie în piept. În faţa ei se întindea un lac îngheţat şi pustiul de zăpadă, cerul întunecat şi soarele care nu dădea nici lumină, nici căldură. Se întoarse spre castel. Era tot acolo, dar muzica nu mai cânta, iar doamnele şi cavalerii o priveau tăcuţi şi îndureraţi. Întinse spre ei braţele goale şi vinete de frig, însă ei îi întoarseră spatele şi intrară, iar uşa cea mare se închise. Frigul o cuprinse mai crunt ca până atunci. Vru să înainteze spre castel, să intre la căldură, dar picioarele refuzau să o asculte.

— Te iubesc! gemu ea, dar lumina ireală începu să pălească, iar pereţii se topiră în umbră. Ştiam că nu eşti real, zise ea cu un zâmbet amar, şi întoarse spatele iluziei. Nu era real… Doar gheţurile Marelui Nord erau reale, şi singurătatea ei.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

11 comentarii »

  • Ralenne said:

    Vai de mine, Cat, dar ce descrieri geniale ai!

    Te felicit din suflet si sa stii ca ai o noua fana. 😀

  • Cat said:

    Multumesc frumos, Ralenne 🙂 Si eu pot spune la fel, referitor la povestile tale!

  • Alexandra Niculae said:

    Pura poezie gotica!

  • Cat said:

    Multumesc 🙂

  • Aurelia Chircu said:

    Foarte tare. 🙂 Felicitari!

  • Cat said:

    Multumesc, Aurelia 😀

  • Haidamac Florin said:

    Minunata povestire, Catalina. Ai toata admiratia mea.

  • Cat said:

    Multumesc, domnule doctor 🙂

  • Luna februarie | Gazeta SF said:

    […]  “Gheţurile Marelui Nord”, de Cătălina Fometici, se aseamănă întrucâtva cu povestirea Luna sângerie semnată de Ioana-Cătălina Dorojan şi apărută în numărul 13 (decembrie 2011) al revistei Gazeta SF. Astfel, în ambele texte întâlnim un stil în care sunt întrebuinţate preponderent frazele scurte, de efect, care, asemenea peliculelor cinematografice, despart acţiunea în mici părţi statice, împietrite în timp (de parcă, în locul clasicelor 25 de fps, în cazurile de faţă am avea de-a face cu un număr mult mai mic, de 3-10 fps, nimic negativ, ba dimpotrivă, îi oferă textului originalitatea şi un aer inefabil de stranietate), precum şi cu decoruri şi acţiuni asemănătoare: ambele petrecându-se în preajma pădurii şi ambele alternând momente din două realităţi distincte, dar care se întrepătrund (prezentul şi un trecut uitat în cazul prozei Ioanei Dorojan, respectiv prezentul şi un viitor ce, treptat, treptat, se concretizează în cazul prozei Cătălinei Fometici). Acum, dacă m-aţi întreba care dintre cele două texte mi se pare mai reuşit, mi-ar fi foarte greu să vă răspund pentru că fiecare dintre ele are plusurile sale. Şi, lăsând similitudinile deoparte, plusul textului de faţă este, în opinia mea, stilul cu ajutorul căruia autoarea reuşeşte să-şi valorifice povestea şi modul în care o încastrează într-un viitor ce devine, pe nesimţite, prezent, izbutind în acest fel să redea cel mai bine singurătatea personajului său. Un text bun, care are pe alocuri aerul unui basm. […]

  • Cele mai bine proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Folosită drept bilet de trecere” de Andra Pavel 41. “Gheţurile Marelui Nord” de Cătălina […]

  • Adrian Trica said:

    Felicitări Cătălina! Dacă stau bine să mă gândesc, filosofia, atunci când ea a apărut, s-a dorit a fi o modalitate prin care oamenii să găsească o exlicație lumii și vieții, dar și problemelor cu care aceștia se confruntau…Un ”pic” mai târziu, peste câteva mii de ani, psihologia, împreună cu sora ei mai mică psihoterapia, își propune același lucru…
    Scriind, oamenii vorbesc de fapt, despre ei. Despre fricile și nevoile lor, despre moarte și viață…
    Sincer, mi-a plăcut producția ta, Cătălina. Te-am descoperit cu uimire, dar și cu satisfacție.

    Toate cele bune!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.