Hoţul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 9 ( februarie, 2011 )
Autor:

E vară. N-am mamă, dar am școală, iar tata, care e profesor, are  şi el școală, numai că orele lui sunt dimineața, pe când eu învăț după-amiaza. Așa că mă trezesc mai târziu și de fiecare dată găsesc pe covorul din hol câte un bilețel cu sarcini și interdicții. Du gunoiul, fă cutare exerciții la română până pleci (nu prea le fac), mănâncă lucrul cutare din frigider, nu mai juca tenis în casă (ce obicei prost, oare de unde-l căpătasem?), îmbrăcă-te cu pantalonii bleumarin, pune-ți cămașa albă, fă-ţi pantofii etc. etc.  De obicei nu citesc cu foarte mare atenție instrucțiunile, pentru că știu că peste o oră, cel mult două urmează să vină bunica și o să mi le reamintească ea, dacă nu chiar o să execute unele din ele, cum ar fi dusul gunoiului, pregătirea hainelor şi făcutul pantofilor. Doar că de data asta, pe bilet stă scris cu litere mari, BUNICA NU VINE AZI PENTRU CĂ SE DUCE LA DOCTOR. Sincer, nici variantă asta nu-mi displace. Bunica e OK, mă ajută, se implică, dar e bătrână și mă cam bate la cap. Sau dacă nu, mă dădăcește, lucru care îmi displace și mai mult. Mi-ar plăcea să vină mama şi să mă dădăcească, măcar așa din când în când, dar ea nu vine. Tata zice că mama are alte preocupări, că e mult prea ocupată ca să mai aibă timp şi pentru mine, dar eu ştiu că de fapt n-o lasă el. De când au divorţat, mai precis de când s-a mutat singură în alt apartament, adică de aproximativ un an, n-am văzut-o decât o singură dată, şi atunci pe fugă. Bunica zice că nu-i nevoie s-o văd, că are să fie ea mama mea. Dar ea e mama lui tata, nu poate să fie şi mama mea. Cum nici tata nu poate să fie mama mea. Mă rog. Nu mă gândesc în fiecare zi la lucrurile astea. Doar când sunt obosit, ca azi, de exemplu. M-am trezit mai devreme decât aş fi vrut pentru că a sunat telefonul, dar până am ajuns la el, se oprise. Mă gândesc că poate era mama. Nu ar fi prima oară când mă sună ca să vorbim, deşi după ce răspund parcă nu ştie ce să-mi zică. Ne bucurăm amândoi la început, după care discuţia lâncezeşte. Uneori vocea ei are un ton ciudat. Ca şi cum ar plânge, sau de-abia s-ar fi trezit din somn.  Totuşi nu cred că era ea la telefon, pentru că dacă era, ar fi sunat din nou până acum. Poate era tata, care îşi amintise să-mi mai traseze o sarcină, sau poate că era o greşeală. Sau poate era un prieten de-al lui. Sau o prietenă. Ce s-a mai supărat pe mine în seara aia când a sunat telefonul şi el era la veceu, iar eu i-am spus doamnei care-l căuta că nu poate să vobească, pentru că face două. Ce face? m-a întrebat doamna. Două, i-am răspuns eu senin. Unii copii am observat că zic doi-doi, alţii pur şi simplu caca. La noi în casă se spune două. N-am ştiut că nu se cade să spui că faci două când asta faci. De-acum înainte trebuie să spun că e la boxă.  Şi eu ar trebui să mă duc până la boxă să iau niște gogoșari pentru la prânz, dar mi se cam închid ochii de somn. Aşa că mai bine m-aş duce înapoi în pat, poate mai adorm un pic. Am învăţat să-mi pun ceasul să sune, aşa că nu mi-e frică c-aş putea întîrzia la ore. Pînă la 12 mai e. Ast-noapte am avut iar insomnii. Bunica aşa mi-a spus că se cheamă când nu poţi să adormi noaptea. Ceea ce înseamnă că ceea ce am eu acum e somnie. Adică îmi vine să adorm ziua. Înainte de a adormi îmi place să mă gândesc la un coşuleţ în care dorm trei pisicuţi. Nu ştiu de ce. Mă îmbie la somn. La linişte. Nu că astă-noapte a avut vreun efect. Astă-noapte, pisicuţii erau agitaţi. Nu voiau să stea în coşuleţ.  Se aude ceva.  S-a auzit un zgomot venind de la ușa de la intrare. Se aude din nou. E ca și cum cineva încearcă să vâre o cheie în broască și nu reușește. Sau cheia nu se potrivește.  Am să mă ridic din pat și foarte încet, şi în vârful picioarelor, am să mă îndrept spre hol. Da. Nu mi s-a părut. Cineva e la ușă și încearcă să o deschidă. Un hoț! Am auzit că s-au dat şi alte spargeri în cartier. Tata mi-a spus să nu deschid nimănui dacă sună la uşă. Dacă e un vecin o să revină seara, când e şi el acasă, dacă e vreun prieten de-al lui la fel, dacă e cineva din familie are cheie. Nu știu numărul la care trebuie să sun în astfel de cazuri, iar telefonul e tocmai în sufragerie.  Mai bine mă întorc în cameră. Mi-e frică. Dintr-odată mi s-a făcut foarte frică. Ce pot să fac? De sărit pe geam nu pot, pentru că stau tocmai la patru. De băgat sub pat nu e loc. Mă pot ascunde în şifonier, dar e riscant. Dacă hoțul e pus pe furat, va cotrobăi în toate dulapurile. Mai bine mă ascund după şifonier. E un spaţiu îngust între perete şi mobilier, care a rămas gol de când tata a vândut covorul. Oare pot să intru? Se pare că da. Şi-acum ce fac? Stau şi aştept să fiu jefuit? Ascult cu atenţie. Parcă nu se mai aude nimic. Poate că hoţul a văzut că nu reuşeşte şi s-a lăsat păgubaş. Dar nu. N-am eu norocul ăsta. O nouă cheie este vârâtă pe ţeava broaştei şi de data aceasta se aude clar zgomotul clasic al unei yale care este deschisă. Am încurcat-o. Inima îmi bate cu putere, doar bătăile ei şi este suficient zgomot pentru ca hoţul să mă poată repera. Deşi, cine ştie, poate mi se pare mie… Se aud zgomote venind din bucătărie: aşa cum mi-am imaginat, hoţul deschide dulapuri. Caută orice ar putea vinde. Acum umblă la oale. Ce-am să fac când va intra în cameră? Dacă mă aude respirând? Ce are să-mi facă mie? Mi-e groază la mine în casă. E în  baie acum, îl aud cum cotrobăie. Probabil că lasă sufrageria pentru la urmă.  Acolo am văzut că ţine tata banii. Băgaţi în cărţi. Oare-i va găsi? Şi dacă-i va găsi şi-i va lua, oare tata va da vina pe mine?  A intrat la mine în cameră. Aş face bine să-mi ţin răsuflarea. Ba nu, aud o voce care-mi vorbește din minte. N-ai nimic de pierdut. Sari de după şifonier şi trage un urlet, asta sigur o să-l sperie. Hai, ieşi brusc şi începe să strigi! Gândul îmi pare nebunesc. Chiar e nebunesc. Un copil de zece ani să sperie ditamai hoţul. E nebunesc, dar e şi amuzant. Am s-o fac. Aşa că ies de după şifonier şi-ncep să rag, ducându-mi mâinile cu palmele desfăcute în faţă, de parcă aş fi o felină pregătită să atace. În faţa mea stă bunica, dintr-odată împietrită de groază şi, pentru o secundă sau două, tot ce văd sunt ochii ei albaştri, larg deschişi, nevenindu-i să creadă. Apoi scoate un ţipăt scurt şi se prăbuşeşte la pământ.

Ne-am amintit, eu cu bunica, multă vreme de acest episod.  Nu mai leșinasem niciodată până atunci, tot spunea ea, ani buni după aceea. Nici în război, când am aflat că mama a murit în adăpost, după ce o bombă a căzut chiar pe el, nici la Revoluție, când stăteam cu Emil în fața televizorului și nu ne venea să credem. Apoi, nu și-a mai amintit. Baierele memoriei i-au slăbit, până ce, într-o zi, s-au rupt de tot. Mai ții minte când ai intrat la noi în casă, bunica, și eu am crezut că-i un hoț pentru că n-ai băgat de la început cheia care trebuia în ușă și când ai venit la mine în cameră am sărit de după șifonier să te sperii? Nu. Eram mic și tata îmi scrisese un bilet că te duci la doctor și n-ai să mai treci pe la mine în ziua aia, numai că a confundat zilele și tu ai venit bine-mersi, ai intrat în casă și ai crezut că dormeam, și când acolo te-ai trezit cu mine scuipând ca o pisică speriată de moarte, căci nu știam ce se va întâmpla după asta.  Acum îți amintești? Nu. La momentul acela deja o vizitam la azil. Ironia face ca tot o sperietură să-i fi accelerat ceea ce părea să fie un proces lung de degradare. Venise o prietenă de-a ei din București în vizită și, peste noapte, bunica s-a trezit să se ducă la baie. Doar că la baie lumina era aprinsă și dincolo de ușa vitrată se distingea prezența unui intrus. Singurul gând care i-a trecut prin minte a fost că în casă i-a intrat un hoț. În momente de genul acesta, banica înlocuiește complet logica. Ce să caute un hoț tocmai la baie și de ce ar vrea să facă și mai mult zgomot trăgând apa la veceu? Când doamna care venise în vizită, și de care în mod bizar, bunica uitase complet,  a ieșit din baie, bunica a făcut același lucru pe care îl făcusem eu cu vreo douăzeci de ani mai devreme. A speriat-o. Doar că, de frică, tot ea a leșinat.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

15 comentarii »

  • Raluca Zaharia said:

    „puneți cămașa albă”.
    Irimio, vezi si tu.

  • Mircea Pricăjan said:

    Am îndreptat. A fost scăparea mea la corectură.

  • polimedia.us/fain/ said:

    Hotul – proza – Suspans-ro…

    „Nu mai leșinasem niciodată până atunci, tot spunea ea, ani buni după aceea. Nici în război, când am aflat că mama a murit în adăpost, după ce o bombă a căzut chiar pe el, nici la Revoluție, când stăteam cu Emil în fața televizorului și nu ne venea să…

  • Raluca Zaharia said:

    Multumesc frumos.

  • Laris said:

    eh, ar mai fi:

    „… dacă nu chiar o execute…”
    „… nici variantă asta…”
    „… adică cam de un an…”
    „… un prieten de-a lui.”
    „… să vobească…”
    „Unii copii am observat…”
    „… bunica că…”
    „… dom trei pisicuţi.”

    … ca sa nu mai vorbim de virgule… 🙂

  • Mircea Pricăjan said:

    Ups, am încurcat borcanele; am pus documentul necorectat. Mi se părea mie ceva ciudat. 🙂

  • Florin Irimia (author) said:

    Mircea, important e ca se citeste! 🙂

  • Mircea Pricăjan said:

    Şi încă foarte atent, ceea ce-i excelent.

  • Laris said:

    Oare asa sa fie? Important e ca se citeste, nu si ce se citeste?

    Oricat de frumos sau interesant ar scrie cineva, daca e cu greseli (parca) nu-l mai poti lua (prea) in serios. Probabil ca dureaza, dar, dupa ce ai scris un text, il mai citesti o data, de doua ori, il finisezi, il cizelezi, il corectezi. Se cheama profesionalism, parca. La urma urmei, probabil ca cititorii nu vin din randurile analfabetilor. Sunt oameni (mai mult sau si mai mult) educati si probabil ca-i irita sau pur si simplu fiecare greseala le abate atentia de la firul lecturii.

    Acest „important e ca se citeste” mi se pare lipsit de respect. Si nu numai fata de cititor. 🙁 Probabil ca perechea lui, dupa comentariul asta, va fi „cui nu-i place, nu mananca”. 🙂 Decat ca asta e corect.

  • Mircea Pricăjan said:

    Pentru pocinogul acesta îmi asum întreaga vină (şi eu ca Băsexu’). Trebuia să verific de două ori înainte să apăs „publicare”. Scuze din nou pentru inconvenientul creat. 🙁

  • Florin Irimia (author) said:

    „Important e ca se citeste” era spus pe jumatate in gluma (felul meu de a trece peste ceea ce pina la urma este un pic embarassing) pe jumatate foarte in serios. Nu poti observa niste greseli decit daca citesti textul respectiv (bun, mai exista si cititori care de fapt nu sint cititori ci simpli vinatori de greseli dar banuiesc ca ei nu se regasesc aici.) Mircea a uitat sa verifice textul, eu l-am verificat de mai multe ori dar fiind concentrat mai mult pe continut, mi-au scapat alte aspecte. E bine daca sint oameni care sa ne atraga atentia asupra acestor scapari dar de aici la iritarea, ca sa te citez, Laris, din spatele unui asemenea mesaj e cale lunga. Nu sunt luat total prin surprindere insa. Romanii au un apetit urias pentru a arata cu degetul, alte natii sunt mai finute, indica doar din cap, si o fac prieteneste, colegial, nu-ti tin o predica despre cum trebuie sa ai profesionalism. Tonul asta didactic pe mine ma omoara.

  • Balin Feri said:

    Consideră-te norocos, Florine! 🙂
    În comparaţie cu unele comentarii de cândva de pe Nautilus, de pe vremea când încă nu se moderau comentariile, ce se întâmplă pe aici e parfum. Acolo mi s-a întâmplat să fiu trimis la sapă, să fiu comparat cu criminalii care plâng în instanţă şi să mi se spună că în literatură nu se acordă prezumţia de nevinovăţie, de parcă autorul ar fi clar vinovat din clipa in care a pus mâna pe taste, iar cititorul ar trebui să-i dea o condamnare de câţiva ani.

  • Dua said:

    Nu imi dau seama de ce, dar nu mai percep aceeasi candoare ca in „Misterul masinutelor chinezesti” si in „Balconul”. Mi se pare ceva fortat, poticnit si-mi pare rau fiindca e vorba de bunica.

  • Florin Irimia (author) said:

    da, ce sa zic, poate s-a irosit candoarea pe balconul si misterul. poate nu-i nevoie de candoare. poate trebuie schimbat finalul.

  • Laris said:

    Ham. Reactionati ca si cum as fi pus la zid un elev la seral pentru ca mancat o litera, cand, de fapt, am atras atentia unui asistent doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi asupra unor cacofonii si dezacorduri. 🙁

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.