În numele lui Whitman

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 19 ( decembrie, 2011 )
Autor:

Iancu îşi aruncă sacoşa în turla prăfuită a bisericii Sf. Mihail, după care sigilă chepengul în urma sa. Era o dimineaţă târzie de primăvară şi tânărul avea din punctul său de observaţie o privire superbă asupra centrului Clujului: clădirile lui Banffy dispuse într-un dreptunghi în jurul catedralei şi a statuii lui Matei. Se vedea bine şi Universitatea, în care Iancu îşi pierduse patru ani din viaţă la Matematică, nereuşind să absolve. Mulţimea, ca de obicei la această oră, împânzea centrul, unii anticipând pauza de masă, alţii de-abia plecând la muncă, cei mai mulţi cu diverse comisioane sau pur şi simplu pierde-vară. Tânărul de 27 de ani, îmbrăcat complet în negru, cu o alură de ascet (chiar uşor emo), bărbierit şi cu o privire limpede, decisă, expresivă, în ciuda aerului misterios, se gândi că un matematician mai bun ar putea să prindă vânzoleala mulţimii într-un algoritm. Studiase mişcarea maselor din observatoare diferite, în momente şi clime diferite şi, din punct de vedere statistic, înţelese că momentul de vârf, momentul prielnic, kairos, va veni exact peste exact 40 de minute, la 12.33. Avea timp. Îşi legă iPod-ul la boxele mobile şi porni adagio-ul din Simfonia a şaptea de Bruckner; ezită între varianta lui Karajan şi cea a lui Celibidache, înainte de a se decide în favoarea ultimei. Era mai poetică şi se potrivea cu starea sa sacrificială. Se aşeză în genunchi şi deschise pe un stativ Precuvântarea lui Zarathustra, lângă care postă două lumânări.

Se concentră mai multe zeci de secunde pe flacăra lumânărilor şi pe respiraţia sa, apoi începu să citească şi să mediteze asupra acestei biblii pentru nebuni: „Eu, ca şi tine, trebuie să apun… (Trebuie să cad ca o bombă asupra omenirii)… Toate fiinţele de pînă acuma au creat ceva ce stă deasupra lor: vreţi voi să fiţi refluxul acestei uriaşe re­vărsări şi preferaţi să vă întoarceţi printre fiare, decît să-l depăşiţi pe om? (Prea mult Darwin aici, dar dacă te uiţi bine la «aproapele» tău, vezi fie o maimuţă, fie un şarpe… Îşi aminti versurile unui obscur poet clujean, care arată că poţi identifica maimuţa şi în tine: «Iar te-a scuipat oglinda, scârnăvie …»).” În acest moment, gândurile lui Iancu deviară puţin, exprimând matematic, ceea ce Nietzsche intuise: „Dacă nu adaugi un plus plusului tău, treci direct la minus, nu la zero … În momentul când îţi stopezi evoluţia, deja involuezi… Zeul care nu mai creşte ajunge direct maimuţă… Când am început să murim, ca civilizaţie? Poate pe vremea lui Nietzsche, căci războaiele mondiale sunt doar un giulgiu peste Europa horcăindă, poate înainte, când am început să ne ucidem regii şi am început să investim în paysans, proletari şi alte gunoaie… Dumnezeu a murit? Dar am murit cu toţii, şi din punct de vedere individual şi cultural… Oamenii («oamenii?» pufăi el ironic) se închină doar la televizoare şi bani…” Reveni la scriptura nietzscheană: „Voi aţi parcurs distanţa de la vierme pînă la om şi multe în voi sunt încă vierme… (Paraziţi intestinali, care scurmă prin viscerele planetei)… Sufletul vostru, oare nu-i el mi­zerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă?… (N-am alt suflet decât corpul, pe care îl dau să-l lapidaţi, asta dacă nu cumva cobor asupra voastră, ca o pasăre de pradă)… Ce-mi pasă mie de fericirea mea! Ea e mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă… (Chiar aşa, de mult am renunţat la fericire, chiar şi în forma ei modestă de plăcere repetată. Scuipă pe fericirea ta, dacă vrei puterea!)… Dar unde-i fulgerul — ca să vă lingă cu văpaia lui?”

Eu sunt fulgerul, Herr Nietzsche, eu sunt Baiazid, cel mai complet personaj din literatura română!

Iancu stopă lectura, prea se înfierbântase şi avea nevoie de concentrare absolută. Simfonia lui Bruckner ajunsese la fragmentul genial, care se spune că fusese inserat de Bruckner atunci când auzise de moartea lui Wagner. The end of music, the end of mankind. Dar ce urmează după sfârşit? Repetăm aceeaşi dramă sau punem bomba şi-n culise?

12.17 Iancu începu să asambleze puşca semiautomată cu lunetă. 12.25. Schimbă muzica: puse uvertura Rienzi de Wagner şi pe next Rapsodia maghiară, varianta pentru pian, de Liszt. 12.32 Stinse lumânările şi începu să ţintească… În raza vizuală a lui Iancu (la fereastra care dădea spre statuie şi librăria Diverta), erau câteva zeci de oameni. Câteva ţinte erau în mers,  dar cei mai mulţi se relaxau în cel mai pur stil românesc (fără job şi fără stres), pe băncile din piaţa betonată. „Ce-ar fi să încep cu burtoşii ăştia? De câte ori am vrut să stau pe o bancă şi să citesc, umflaţii lipsiţi de ocupaţie nici nu se sinchiseau să-şi mişte curu’.” Primele victime au fost un pensionar, care încremenise într-o expresie antipatică şi un homeless ţigan, care a purces în eternitate cu mâna întinsă, aşa cum şi trăise. Până ca oamenii să-şi dea seama de pericolul efectiv şi să intre în panică (asimilând exemplul semenilor seceraţi, pentru că puşca era silenţioasă), numărul victimelor ajunse la 17. „Poate îl egalez pe Whitman: Score to beat 48.” Asta-i plăcea cel mai mult lui Iancu: momentul de incertitudine dinaintea furtunii. Pentru asta trăia: pentru sentimentul invitaţiei fulgerului, care poate să te cruţe, dar şi să te izbească. Ochi o mamă cu un copil, care alerga disperată în zigzag cu căruciorul. Intenţiona să trimită un glonţ şi în cărucior, dar se răzgândi: „Trebuie să-i las o şansă să se răzbune. Oricum trăieşte cu un cv infernal.” Pe la al 30-lea clujean masacrat, piaţa începu să se golească. Un instinct haotic, un fel de înţelepciune inconştientă îi ghida pe puţinii trecători rămaşi în viaţă să alerge la adăpost. Nu ştiau încă ce i-a lovit, dar, presimţindu-şi moartea, găseau resurse nebănuite pentru a se salva. Din fericire pentru Iancu, mai veneau din alte părţi pietoni, care habar n-aveau că moartea le dăduse întâlnire, nu în Bagdad, ci în banalul Cluj. Un poliţist, care ceru oprirea circulaţiei, identificând locaţia trăgătorului şi anunţând masacrul prin staţie, fu numărul 44. Glonţul lui Iancu îl lovi drept în ochi, dar la fel ca mesagerul de la Maraton, moartea lui avea o utilitate sau un sens. „Ceea ce nu se poate spune de ceilalţi 43 de fraieri …” Cu un instinct de pelican, care eradică gena proastă, cu cinismul lui Amon din Lista lui Schindler, Iancu îi mai secera pe cei care mişcau sau erau doar uşor răniţi şi încercau disperat să se retragă.

Trupele antitero, odată ce aflară poziţia trăgătorului (şi o identificară cu exactitate, pentru că tânărul nu făcea economie de gloanţe), găsiră că cel mai nimerit este să-l anihileze prin nişte lovituri precise, executate de lunetişti. Maiorul Stanciu se ocupa de operaţiune. Era dificil să se intervină prin biserică, poate teroristul avea complici. În plus, părea că nu se poate negocia cu el, altfel nu ar fi tras în continuu. Problema era că militarii aveau o vizibilitate proastă: soarele bătea în direcţia lor, mai mult, teroristul părea antrenat şi se ascundea bine după fiecare foc. Trebuiau să se apropie şi să tragă perfect! Nu doreau să distrugă biserica, e din secolul 13 sau aşa ceva! În timp ce maiorul analiza situaţia, trei dintre cei mai buni lunetişti ai săi luaseră poziţii de tragere, de pe nişte blocuri apropiate de universitate. Erau cam la jumătate de kilometru de poziţia teroristului. La ordin, cei trei traseră de 4-5 ori. O perioadă de linişte urmă şi maiorul simţi că ziua aceea mizerabilă se apropie de sfârşit. Îşi spuse: „Ce mă-sa? A omorât mai mulţi ca la revoluţie!” Deodată, trei focuri consecutive, din direcţia turlei bisericii. Pierduse legătura cu cei trei lunetişti antitero. „Asta-i magie neagră, nu altceva…” Surâsul mefient al lui Iancu răspunse din astral: tero – antitero 47-0. Maiorul urlă în staţie: „Mergeţi mai aproape cu elicopterele, să vedeţi în cine trageţi! Ciuruiţi-l pe măgar.” Două elicoptere survolară spaţiul din jurul turlei, cu soldaţi pregătiţi să-şi descarce carabinele în capul teroristului malefic. Pilotul primului elicopter fu o victimă sigură (48-0), aeronava prăbuşindu-se direct în capul restaurat al regelui Matias, spre satisfacţia ulterioară a lui Dan Diaconescu. Soldaţii din al doilea elicopter îşi goliră cartuşele în fereastra deschisă de unde veneau gloanţele ostile. Ceea ce văzu pilotul celui de-al doilea elicopter îl făcu să înlemnească: „Dom’ maior, puşca trage singură …”

Al doilea pilot reuşi să-şi salveze aparatul, alunecând într-un unghi mort pentru terorist sau pentru puşca lui. Maiorul urla în staţie: „Nu-mi pasă de clădire – nici dacă s-a legat de armă cu un dispozitiv, sau dacă e robot, fantomă sau extraterestru … Loviţi-l cu rachete!” Doar aşa au putut trupele antitero opri scorul la 1-49 (căci unul din pasagerii elicopterului fusese împuşcat mortal), cu preţul jertfei turlei catedralei Sf. Mihail, care arăta ca sora ei din Dresda, dar parcă totuşi puţin mai prezentabil.

*

După trei zile, o slujbă se ţinu în piaţa Matei în memoria celor 49 de victime. Organizatorii aleseră ironic a şaptea de Bruckner, dar în versiunea lui Karajan. Nu se aflară prea multe despre trăgător, dar faptul că omorâse mai mulţi oameni în Cluj ca la revoluţie îl făcu celebru în lumea întreagă. O celebritate întunecată şi mai mult de videoclipul de pe youtube, filmat din elicopter, al unei puşti semiautomate care trage singură direct în cameră.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Oana Verdes said:

    mi-a placut, Stefan este autorul meu preferat in poezie ma bucur ca s-a difersificat

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.