În pădure – patrea I

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 6 ( noiembrie, 2010 )
Autor:

— Hai, Petia, mişcă-ţi fundul!

— Chiar trebuie?

Vocea adolescentului trăda plictiseală, dar şi speranţă. Saşa Petrovici rămase nemişcat câteva clipe, cu mâna dreaptă întinsă către portiera maşinii. Abia după aceea se întoarse cu faţa spre fiul său şi-l privi în ochi.

—Trebuie să mergem, Petia. Chiar trebuie. Ştii asta.

—Dar eu nu vreau să merg. Nu vreau să mă duc, se încăpăţână băiatul să-şi apere punctul de vedere. Adică…

—Ce e, ce s-a întâmplat? interveni şi Nadejda.

Tocmai ieşise pe verandă cu un coş de picnic cât toate zilele.

—Nimic, nu s-a întâmplat nimic, mormăi Saşa, încercând să arate mult mai bine dispus decât se simţea, în timp ce se juca cu ciotul degetului mic de la mâna stângă. Îşi pierduse degetul în copilărie, în împrejurări care de fiecare dată erau altele; numai bune să-l pună pe gânduri pe zbânţuitul de Petia atunci când inventa câte un joc considerat periculos. „Petia, ai grijă ce faci. Eu aşa mi-am pierdut degetul…”. Dar nu despre degetul tatei era vorba acum.

—Ba da, spuse Petia, accentuând fiecare sunet. S-a întâmplat. Nu vreau să merg cu voi şi pace.

—Pace?! Asta chiar că le întrece pe toate, chicoti femeia, lăsând jos coşul de picnic. Saşa, poate ridici tu chestia asta, mie mi-a terminat spatele.

—Păi de ce nu ai spus… comentă serviabil Saşa, repezindu-se după coş. Sper că ai luat tot ce trebuia, de data asta…

—Şi, mă rog, când s-a întâmplat să nu iau tot ce trebuie? chicoti Nadejda, dându-i un ghiont amical soţului.

—Eu ştiu?! replică bărbatul, întrând în joc. Nu mai ştiu sigur când, dar ştiu că, odată, ai comis-o, şi încă urât de tot. Pare-mi-se, era vorba despre condimentele pentru grătar, nu-i aşa?

—Ticălosule, făcu Nadejda, bosumflată. Acum chiar că m-ai scos din sărite.

Sări asupra lui Saşa, prefăcându-se că vrea să-i scoată ochii cu unghiile. Bărbatul, la rândul lui, adoptă o mină speriată.

—Vai, vai, vrăjitoarea cea rea din pădure şi-a pus în cap să mă desfigureze! Ajută-mă, Petia, să scap de urmaşa mamei Iura.

Cei doi începură să alerge prin iarba din jurul vilei, însoţindu-şi hârjoana cu chicote ascuţite.

—Hai, terminaţi, oftă Petia, chiar că nu aveţi nici un haz.

Abia după câteva minute mama se gândi să-i acorde atenţie.

—Nu, zău? Şi atunci, ce ţi se pare ţie demn de haz?

Pe faţa întunecată a adolescentului înflori un zâmbet palid.

—Nu ştiu. Nu ştiu ce să spun… Dar…

—Dar nu vrei să mergi la cabană, aşa-i? puse mama degetul pe rană.

—Nu.

—E din cauza Verei?

Petia tresări, ca şi cum ar fi încasat o lovitură neaşteptată. Obrajii i se îmbujorară.

—Vezi!? E îndrăgostit… râse Saşa. E îndrăgostit lulea.

—Ei, nici chiar aşa, încercă Petia să-şi salveze onoarea. Adică… Adică nu e chiar aşa de grav.

—Grav?! chicoti mama. Dragostea asta nu e nimic grav, numai că, uneori, ne face să luăm decizii greşite. Cum ar fi cea de acum… Nu poţi amâna excursia asta doar pentru că tu eşti îndrăgostit.

—Aşa-i, aşa-i, întări şi tata, dar mama îi făcu semn să nu se amestece într-o chestie pe care ea o gestiona mult mai bine.

—„Doar pentru”?! repetă Petia, scandalizat.

În general, avea o relaţie foarte bună cu părinţii săi, ba chiar excelentă, dacă era să se raporteze la relaţiile care existau între băieţii pe care-i cunoştea şi părinţii acestora. De pildă, nici unul dintre băieţii de vârsta lui nu îndrăznea să spună mamei sau tatei că au anumite sentimente pentru vreo fată; între copii şi părinţi se zidise de-a lungul timpului o barieră numită pompos şi cam fără acoperire „respectul datorat de copii părinţilor”. Despre Petia nu se putea spune că nu-şi respectă părinţii, dar discuţiile dintre adolescentul longilin şi părinţii săi pătrundeau adesea pe tărâmuri pe care alţi băieţi nici măcar nu le visau.

—Ştii, dragostea este oarbă, dragul meu, spuse Nadejda, apropiindu-se de Petia. Uneori ne înfierbântăm exact atunci când nu trebuie şi, mai ales, pentru cine nu trebuie. Chiar ţii la fata asta?

—Da, răspunse Petia fără să se codească. Îmi place.

—Să-ţi placă, doar, nu este suficient, chicoti Saşa. Dacă, de pildă, mie numai mi-ar fi plăcut de maică-ta, probabil acum ai fi avut alt tată…

—…sau altă mamă, mulţumesc, preluă Nadejda ideea din mers.

—Da, sunt întru totul de acord.

Petia oftă. Oamenii ăştia chiar nu voiau să-l înţeleagă? Oamenii ăştia, nu „tata şi mama”.

—Da, poate că aveţi dreptate, lansă Petia o ultimă încercare de rezolvare amiabilă a problemei. Dar…

Trase adânc aer în piept şi spuse dintr-o răsuflare.

—Luni Vera îşi serbează ziua de naştere şi organizează o petrecere la care sunt invitat. Nu pot să lipsesc.

Na, o spusese, de ce naiba îi venise aşa de greu? Dacă lui, care avea o relaţie bună cu părinţii îi venea atât de greu să atingă un astfel de subiect, oare cum se descurcau restul băieţilor? Probabil că mult mai greu sau nu se descurcau deloc. În fine, nu-l interesa problemele altor băieţi. Problemele lui erau cele mai importante. Mai importante decât problemele lumii întregi.

Privi încrâncenat către tatăl său, căutând orice gest dătător de speranţă. Saşa adoptase o mină meditativă, serioasă chiar.

—Ei bine? suspină adolescentul, nerăbdător şi timid, totodată.

—Ei bine, nu, oftă Saşa. Înţelege că nu se poate.

Cu paşi greoi, săltă coşul de picnic şi porni către spatele maşinii.

„Arată ca şi cum ar fi îmbătrânit cu zece ani” constată Petia, urmărind silueta gârbovită a părintelui său. Se supărase chiar aşa de tare? Cu coada ochiului îşi observă şi mama. Dintr-o dată, Nadejda devenise foarte sobră, ea, care era de obicei atât de veselă. Nu, n-or să-l lase să rămână acasă. Asta spuneau figurile părinţilor. N-ai să rămâi acasă, băieţaş, ci o să mergi cu noi, aşa cum se întâmplă de şaisprezece ani încoace. Drum bun şi cărare bătută, Vera nu are decât să-şi serbeze împlinirea celor şaisprezece ani cu cine s-o îndura să-i treacă pragul casei. Ce dacă o să-ţi facă o scenă şi o să-ţi spună că nu vrea să te vadă în viaţa ei, chiar de ar fi să trăiască încă o mie de ani de acum încolo? Ce dacă o frumoasă poveste de dragoste o să se termine chiar în clipa în care promitea să devină interesantă? La dracu’ cu toate, măi băiete, mergi cu noi în excursie şi cu asta basta.

—Dar vă rog! Vă rog mult de tot, suspină Petia, împreunându-şi palmele într-un gest pe care nu-şi amintea să-l fi făcut vreodată. Petrecerea este luni şi dacă lipsesc… Dacă lipsesc, viaţa mea nu mai are nici un sens.

În ciuda minei crispate, Saşa pufni în râs.

—Nu, zău, viaţa ta nu mai are nici un sens? Din cauza unei petreceri banale?

—Nu e o petrecere banală, este vorba de ziua de naştere a Verei şi sunt invitatul principal. Chiar ea mi-a spus-o.

—Da?! Şi ce ţi-a mai spus?

—A spus că dacă nu vin eu, nu mai are rost să organizeze nici un fel de petrecere. Chiar aşa mi-a spus. Vă rog, ţin aşa de mult la fata asta încât…

Tata deveni dintr-o dată posomorât şi începu să-şi scarpine repede bărbia, gest pe care nu-l făcea decât dacă era foarte nervos. Mama începu să socotească pe degete, ca şi cum s-ar fi temut că simplul calcul mental ar fi putut da greş.

—Astăzi este vineri… Aşa, deci. Mâine, sâmbătă, o zi. Cu ziua de duminică sunt două zile iar luni ar fi de-abia a treia zi. Şi dacă mai punem la socoteală şi drumul de întoarcere…

Cei doi soţi schimbară priviri îngrijorate. Saşa clătină imperceptibil din cap.

—Nu, spuse mama. Pur şi simplu nu se poate…

Umerii drepţi ai adolescentului se prăbuşiră.

—De ce? De ce să nu se poată? Pentru chestia aia cretină pe care o facem de-atâţia ani? Ce, excursia asta de rahat nu mai poate aştepta? Nici măcar nu-mi place…

—Ia aminte, îl atenţionă mama, ridicând arătătorul mâinii drepte. Opreşte-te înainte să spui ceva care s-ar putea să regretăm cu toţii. Mergi cu noi. Orice discuţii sunt inutile.

Petia oftă, abătut. Era pentru prima dată, de când se ştia, când părinţii îi refuzau atât de categoric o dorinţă banală, la urma-urmei.

—Hei, Petia, nu mai sta aşa posomorât de parcă ţi s-au înecat toate corăbiile, chicoti Saşa, manevrând schimbătorul de viteze.

—N-am nici un chef, mârâi băiatul. Şi ştiţi bine de ce…

Se întinsese pe bancheta din spate a Opelului, încercând să găsească o poziţie cât mai comodă printre pachetele care nu încăpuseră în portbagajul supra aglomerat al maşinii de teren. Când părinţii lui îşi propuneau să plece undeva, se pregăteau, nu glumă.

—Hai, zâmbeşte, îşi încurajă Nadejda fiul, aruncându-i o privire binevoitoare peste tetieră. Nu poate fi aşa de rău.

—Dacă aţi fi auzit ce mi-a spus Vera la telefon când a aflat că voi lipsi de la petrecerea ei, mormăi Petia, n-aţi avea chef de râs.

—Dar în final a spus c-o să-ţi păstreze o felie de tort şi o să-ţi ofere o trataţie specială, nu? chicoti mama. Şi dacă o să-i duci un cadou bine ales, cred că un loc special în inima ei îţi este rezervat ţie.

—Da, da, spuse băiatul, nu prea convins. I-am promis c-o să merg la petrecerea ei încă de luna trecută şi uite cum am picat de fraier.

—Ar fi trebuit să ai în vedere excursia anuală, îi atrase atenţia Saşa, atent la trafic. Ştii doar că în prima săptămână din august mergem la cabană. Şi facem asta în fiecare an.

—Ştiu dar… Dar mă gândeam că, odată şi odată, o să se termine şi cu tâmpenia asta.

—Tâmpenie, Petia?! Ia seama, îi atrase mama atenţia pe un ton sever. Nu ştii ce înseamnă pentru noi excursia asta. E ritualul nostru de regăsire al familiei, ca să spun aşa. Facem asta de când ne ştim şi o să continuăm, sperăm, încă mulţi ani de acum încolo. O săptămână la cabana din taiga, departe de forfota oraşului, departe de afaceri şi stres. N-ai idee ce înseamnă pentru mine şi tatăl tău această escapadă. E cea mai minunată săptămână din tot anul, chiar tu ai spus asta. Ţii minte că adesea trebuia să facem eforturi considerabile pentru a te scoate din cabană la sfârşitul sejurului.

Petia preferă să nu răspundă imediat.

Da, era adevărat. Dintotdeauna considerase prima săptămână din august ca fiind cea mai minunată dintre cele cincizeci şi două de diviziuni ale anului. Aer curat, taigaua misterioasă, un râu doldora de peşte şi aventuri la care nici măcar nu puteai visa în inima sufocată de beton a Moscovei. În general, era invidiat de toţi băieţii din şcoală. Pentru situaţia materială a familiei, pentru felul în care părinţii lui aleseseră să gestioneze relaţia cu fiul lor (Petia nu-şi amintea să fi fost lovit vreodată de mama sau de tata), pentru faptul că avea mereu bani de buzunar. Existau multe motive pentru care era invidiat dar, dintre toate, cel mai important era cabana din taiga. Băieţii şi-ar fi vândut şi sufletul numai să poată petrece măcar o zi în cabana familiei Petrovici.

Şi Petia se simţise un privilegiat din cauza cabanei şi a săptămânii din august în care familia alegea să evadeze din Moscova. Până anul trecut, aşteptase cu sufletul la gură excursia la cabană şi mereu plânsese când, după trecerea săptămânii, părinţii începeau să împacheteze pentru plecare. Da, mereu dorise să prelungească săptămâna de vis, deşi nu reuşise niciodată. Părinţii invocau afacerile, toate acele chestii de care el habar nu avea dar despre care ştia că-i fac lui viaţa mai uşoară. Da, era de crezut, părinţii lui învârteau afaceri prospere şi era de la sine înţeles că erau foarte ocupaţi.

Numai că anul acesta intervenise problema Vera. Şi pentru Vera Petia se simţea în stare să facă orice, chiar şi să renunţe la săptămâna lui de paradis terestru. O săptămână pentru care alţii şi-ar fi vândut şi hainele de pe el. În ceea ce-l privea, el se simţea în stare să-şi dea viaţa pentru Vera.

—Sunt sigur că, după ce o să ajungem la cabană, o să judece lucrurile altfel, se simţi dator Saşa să spargă tăcerea din maşină. Ai văzut ce scule de pescuit am cumpărat?

Drept răspuns, primi doar un fornăit.

—Şi, dacă eşti băiat cuminte, te las şi anul acesta să tragi cu puşca. Ce spui, poate mai faci rost de un trofeu, continuă Saşa să-şi ispitească fiul.

—Să trag cu puşca?! deveni Petia interesat, ridicându-se brusc în şezut.

Da, să tragă cu puşca era o chestie pe cinste. Tata avea două puşti, Un Winchester cu două ţevi şi o puşcă semiautomată Beretta, arme la care ţinea ca la ochii din cap. Şi-o imagină pe Vera urmărindu-l de undeva, din profil, în timp ce el, marele Petia Petrovici, dobora un urs cât toate zilele. Păi ce fată nu şi-ar dori un asemenea prieten?

Saşa Petrovici tresări şi, brusc, Petia avu senzaţia că poate vedea indicatoarele de bord prin corpul tatălui său. Vitezometrul sărise de o sută douăzeci de kilometri iar turometrul intrase în zona roşie.

—Ce e, ce s-a întâmplat? bâigui nesigur Saşa, trăgând nesigur de volan.

Maşina se clătină aproape insesizabil, după care reveni la trasa ideală. Petia îşi întinse gâtul să poată vedea indicatoarele de bord. O sută de kilometri şi peste trei mii de ture.

„Mi s-a părut, doar. Ce senzaţie naşpa”.

—Şi chiar o să mă laşi să trag cu puşca?

—Mai încape discuţie? râse Nadejda. Din partea mea, poţi să tragi toate cutiile de muniţie pe care le-a pus taică-tău în portbagaj.

Părinţii râseră şi Petia se simţi mult mai bine. Să tragă cu puşca după pofta inimii. Băieţii ar muri să afle, numai.

—Ei, şi ce mai face directoarea de la liceul vostru? lansă Saşa un nou subiect de discuţie.

Ca orice părinţi responsabili şi cu disponibilităţi financiare, soţii Petrovici se străduiseră să asigure unicului lor fiu cele mai bune condiţii de viaţă şi, în mod firesc, o atenţie deosebită o acordaseră educaţiei. Astfel Petia frecventase cea mai bună grădiniţă din cartier, cea mai bună şcoală din Moscova şi fusese înscris la cel mai bun liceu din capitala Rusiei. Numai că, după primul an de liceu, începuseră necazurile. Nu din partea lui Petia, ci din partea conducerii şcolii. În vârtejul schimbărilor care urmaseră prăbuşirii regimului comunist, liceul lui Petia se alesese cu o directoare care se pricepea la orice altceva, numai la a administra o şcoală nu. Saşa Petrovici îşi exprimase părerea cu glas tare şi chiar încercase să determine o schimbare în bine a situaţiei, fără rezultatele dorite însă. Prin urmare, între el şi conducerea liceului se crease o stare de tensiune. Şi, dacă nu reuşise s-o schimbe din funcţie pe directoarea fiului său, Saşa Petrovici găsise un alt mod prin care să-şi răcorească nemulţumirea.

—Ce să facă, pufni Petia, aparent dezinteresat. Se îngraşă pe zi ce trece…

—Chiar aşa? făcu Saşa, oripilat.

—Da, râse adolescentul. O auzi îngrăşându-se.

—O auzi îngrăşându-se, râse Saşa. Bună, bună asta cu „o auzi îngrăşându-se”.

—Da, îşi susţinu Petia, cu seriozitate, punctul de vedere. Atunci când e linişte deplină în liceu, din biroul ei se aude un fel de fâşâit, unul dizgraţios.

—Hei, interveni Nadejda, potoliţi-vă. Nu e frumos să vorbiţi astfel despre o femeie, mai ales în prezenţa altei femei.

—Directoarea aia nu e femeie, rosti cu convingere deplină Petia. Nu e decât o scroafă parvenită.

—Discursul acesta de la mine l-a învăţat, observă Saşa. Cuvânt cu cuvânt. Şi e cât se poate de adevărat. Madama aia nu e decât o nesimţită proastă.

—Ştiţi care e ultima chestie pe care a făcut-o directoarea? rosti deodată Petia, pe un ton intrigant.

—Care?

—Păi săptămâna trecută la noi la liceu a venit o delegaţie de francezi…

—Francezi în vizită la un liceu din Moscova, pufni Saşa, lovind cu podul palmei în volanul îmbrăcat în piele. În ce lume am ajuns să trăim.

—Da, şi directoarea susţine sus şi tare că a încercat să discute cu ei dar nu a reuşit. Cică profesorii ăia vorbesc un dialect ciudat, de prin sudul Franţei. Pur şi simplu, n-a reuşit să schimbe două vorbe cu ei.

—Şi ce e cu asta? făcu Saşa pe neştiutorul. Nu e nici o ruşine să nu te pricepi la limbi străine.

—Vai, cum am uitat? spuse Petia, cu ipocrizie. Cum am putut uita aşa ceva? Aşa e că nu v-am spus că madam directoarea a terminat Facultatea de Lingvistică, secţia Franceză? Şi încă a fost şefă de promoţie.

Pufniră toţi trei în râs. Cel mai tare râdea Saşa, care îşi însoţea hohotele de râs cu lovituri puternice în volan.

—Bună, bună de tot asta cu profesorii de franceză. Bună!…

—Dar chiar aşa s-a întâmplat, rosti, printre hohote de râs, Petia. Ne-a spus nouă la oră că ea nu a mai pomenit francezi aşa de inculţi, să nu poată discuta cu ei în limba lor.

—Pe bune?! se interesă Nadejda, cu lacrimi în ochi. Pe bune, chiar aşa a făcut?

—Să mor io dacă n-a fost aşa, spuse adolescentul. Să mor eu…

Brusc, râsetele părinţilor încetară. Petia mai hohoti odată şi amuţi şi el. Îşi dăduse seama că, fără să vrea, îşi supărase părinţii.

„Ce-am făcut?! Nu, zău, ce-am făcut?”.

În semiîntuneric, mama şi tata îl priviră încruntaţi, cu capetele răsucite pe deasupra tetierelor. Petia se foi stingherit. În faţă, pe şosea, mare cât toate zilele, un camion Kamaz, încărcat cu buşteni, răsări în lumina farurilor. Petia îngheţă. Camionul venea pe contrasens şi se apropia cu viteza unei ghiulele.

Camionul!

Camionul!

Camionul!

Adolescentul încercă să strige dar cuvintele îi muriră în gât. Şi tata, care se uita la el, în loc să fie atent la primejdiile drumului. Camionul tati, camionul! O să dea peste noi.

Mastodontul de oţel se apropia din ce în ce mai tare. Petia îşi simţi rigidizându-se toţi muşchii, în aşteptarea impactului mortal. O stare asemănătoare cu paralizia. Ah, dacă măcar mama ar privi în faţă, poate că l-ar face atent pe tata…

Tati… Mami… Vă iubesc!

În ultima clipă, când botul impunătorului Kamaz părea să ocupe tot orizontul, Saşa trase brusc de volan şi reuşi să strecoare Opelul pe lângă monstrul pe roţi. Preţ de câteva clipe interminabile, Petia avu impresia că aleargă de-a lungul unui tunel cu pereţii acoperiţi de buşteni necojiţi.

—Mamă!…

În sfârşit, i se dezlegase limba. Dar, dacă salvarea lor ar fi depins doar de strigătele lor de avertizare, cu siguranţă că acum automobilul lor ar fi fost transformat într-o grămadă de fiare contorsionate. Cât despre ocupanţii maşinii… Petia era prea înspăimântat pentru a se gândi la ce s-ar fi întâmplat dacă…

Glasul calm al mamei îi răsună deodată în urechi. Calm, ferm, autoritar. Exact aşa cum era de fiecare dată când mama avea ceva de spus. Ceva foarte important şi care, desigur, nu admitea nici o replică.

—Petia. Să nu mai spui niciodată, dar niciodată, aşa ceva. Ai înţeles?

—Da, mamă…

Îşi simţi inima bătându-i nebuneşte, mai-mai să-i spargă pieptul. Trecuse atât de aproape de moarte… Nu-şi amintea să se fi speriat vreodată atât de tare. Totul se desfăşurase atât de repede, atât de… nebunesc. Da, nebunesc era cuvântul potrivit.

Încă nu reuşea să priceapă cum de scăpaseră cu viaţă. Camionul uriaş se năpustise, practic, asupra lor, gata să-i zdrobească şi, cumva, în ultima clipă, tata reuşise să aplice singura soluţie salvatoare. Erau în viaţă dar, ciudat, părea a fi singurul care conştientiza adevărata dimensiune a dezastrului de la care tocmai scăpaseră. Nici tata, nici mama nu păreau să acorde o însemnătate deosebită întâmplării care ar fi putut transforma familia Petrovici într-un subiect despre tragediile ce se petrec pe şoselele Rusiei. Nici o înjurătură, nici o reacţie agresivă la adresa inconştientului şofer de camion.

Se întrebă dacă, cumva, ai lui băgaseră de seamă ce anume se întâmplase. Cu câteva clipe înainte de apariţia camionului scăpat de sub control, mama îşi întorsese privirile către el. Se răsucise de-a dreptul de pe scaunul ei, „locul mortului”, aşa cum era numit scaunul de lângă şofer în jargonul automobiliştilor. Probabil nici nu apucase să vadă camionul şi să realizeze dimensiunile primejdiei care-i ameninţase cu doar câteva clipe mai devreme. Dar tata? Tata, ale cărui reflexe rapide şi judecată limpede le salvase viaţa.

Ei bine, în ceea ce-l privea pe tata, Petia nu mai era deloc sigur. I se păruse că şi tata îşi întorsese capul să-l privească, cu la fel de mult reproş ca şi mama, de parcă din gura lui ar fi ieşit un lucru extraordinar de urât şi nu o mică remarcă ce devenise de-a dreptul banală în Rusia. Una, două, orice puşti şi chiar orice fată, „Să mor io…”, „Să mor io dacă te mint…”, „Să mor eu dacă nu e adevărat…”. Şi?! O spusese şi el şi deja scandalul gata.

Cel puţin aşa i se păruse, da, desigur, doar aşa i se păruse. Parcă tata manevrase volanul fără să privească în faţă, către primejdia apărută sub forma unui camion scăpat de sub control. Sau se speriase atât de tare încât memoria lui surescitată nu reuşise să reţină decât nişte imagini distorsionate.

—Ţi-e bine, Petia? întrebă mama, încercând să străpungă cu privirea obscuritatea din spatele maşinii.

—Da, mi-e bine, răspunse adolescentul.

Nu se simţea prea bine, dar nici nu credea că există vreo primejdie imediată pentru sănătatea lui, aşa că nu avea rost să-şi alarmeze părinţii degeaba. După spaima prin care trecuse, era cât se poate de firesc să nu se simtă în apele sale.

—Să nu mai spui niciodată expresia aia, reluă mama. Niciodată! Nici măcar în glumă.

—Da, oftă Petia.

Dacă şi-ar fi închipuit măcar vreme de o secundă cât caz se va face din cauza unei expresii idioate, şi-ar fi ţinut limba în frâu. Îşi propuse să nu mai vorbească aiurea deşi, la drept vorbind, nu pricepea de unde atâta iritare. În casa lor se vorbea cam fără perdea, acesta era adevărul, şi niciodată nu i se reproşase utilizarea unui cuvânt sau a unei expresii considerate deocheate în cămine cu mai puţine pretenţii decât al lor.

—Hai, lasă-l, interveni tata. E băiat mare şi sunt sigur că ştie să-şi ţină limba în frâu.

—Da, sunt sigură, spuse mama, cu o duritate evidentă în glas. E băiat mare de acum.

Saşa oftă şi se aşeză mai bine în scaunul şoferului. Condusese fără întrerupere mai bine de zece ore şi încă mai aveau drum lung până la cabană.

—Băiat mare…

—Cred că ar fi timpul să dormi un pic, Petia.

—Da…

Da, ar fi fost timpul să doarmă. Se simţea ostenit. Spaima începea să se risipească făcând loc unei oboseli cumplite. Abia îşi mai simţea mâinile şi picioarele iar capul îi devenise groaznic de greu, ca şi cum şapca i-ar fi fost căptuşită cu plumb. Încercă să se întindă printre pachete şi la scurt timp adormi. Nu înainte de a-l auzi pe tatăl său spunând:

—Ai văzut? Cât pe ce… Pe drumurile astea circulă o mulţime de nebuni.

—Hopa sus, băiete, cred că ai dormit destul.

Glasul tatălui trăda o vigoare şi o bună dispoziţie pe care acesta n-ar fi trebuit să le aibă, având în vedere că şofase mai bine de douăzeci de ore. Dar tatăl lui dădea adesea impresia că este inepuizabil.

Petia deschise ochii mari şi se întinse să-şi dezmorţească oasele. Fu surprins să constate că toate pachetele care-l jenaseră în timpul somnului dispăruseră. Părinţii lui reuşiseră să descarce bagajele din maşină fără să-l trezească.

—Ar fi trebuit să mă treziţi şi pe mine, le reproşă băiatul, ruşinat de faptul că nu-şi ajutase părinţii la descărcatul maşinii. Fuseseră atât de multe bagaje; mama şi tata munciseră serios până să le descarce iar el, bărbat numai bun de muncă, dormise bine-mersi.

—Nu face nimic, îl asigură tata, zâmbind.

—Dormeai atât de bine încât ne-a fost milă să-ţi tulburăm somnul, se simţi mama datoare să vină cu completări. Şi nici nu a fost mare lucru.

Ba tocmai că a fost mare lucru, îşi spuse Petia, cu gândul la muntele de bagaje care de-abia încăpuse în portbagaj, başca surplusul îngrămădit pe bancheta din spate.

Ieşi din maşină. Încă îşi simţea spatele amorţit, probabil din pricina vreunul pachet pe care dormise. Contrar afirmaţiei mamei, că ar fi dormit bine, Petia putea să-şi caracterizeze somnul ca fiind prost. Se trezise de câteva ori din cauza unui coşmar în care un camion imens, de fiecare dată altul, se năpustea asupra maşinii lor. Şi în vis tată lui nu mai dovedise atâta virtuozitate la volan pe cât demonstrase în realitate.

—Hai, domnule, şi-ţi pune sângele în mişcare, îl îndemnă tata cu un ghiont prietenesc în spate.

Petia răspunse cu un mormăit morocănos. Nu pentru că n-ar fi iubit mişcarea, dar mai avea nevoie de câteva clipe să-şi revină.

În faţa lor, cocoţată pe o mică ridicătură de pământ, se înălţa cabana. O bijuterie din lemn lucrat manual, cu acoperiş de olane roşii.

Petia îşi amintea despre cabană ca fiind a lor dintotdeauna, dar de fapt cabana aparţinuse unchiului Kolea, fratele tatei. Tata moştenise cabana. De fapt, nu existase un testament anume, deoarece unchiul Kolea dispăruse în circumstanţe cât se poate de misterioase. Conform celor spuse de părinţi, unchiul Kolea dispăruse, împreună cu fata cu care ar fi trebuit să se căsătorească, cu trei săptămâni înainte de nuntă. Pur şi simplu dispăruse. Nimeni nu mai aflase ceva despre el sau despre logodnica lui.

Din fericire pentru restul familiei, unchiul Kolea profitase din plin de funcţia deţinută în cadrul partidului comunist şi adunase o avere de care s-ar fi simţit ruşinat orice comunist cu bun simţ.

Petia auzise de multe ori vorbindu-se de unchiul Kolea. Se pare că fusese, într-adevăr, cineva. Însă cele mai multe lucruri legate de persoana unchiului Kolea Petia le auzise de la persoane care nu făceau parte din familie. Acasă, nici mama şi nici tata nu pomeneau despre unchiul Kolea, aspect pe care Petia îl considera cel puţin ciudat, având în vedere faptul că, totuşi, moşteniseră cabana.

Şi cabană ca a lor, chiar că mai rar.

Avea două nivele, mansardă, pivniţă construită din piatră masivă, garaj pentru trei maşini, o sufragerie cât trei apartamente comuniste şi douăsprezece dormitoare. În ciuda austerităţii şi egalităţii propovăduite de comunişti, se pare că unii dintre ei se descurcaseră mult mai bine decât alţii.

—Hai, facem o mică întrecere? propuse Saşa, încălzindu-şi articulaţiile în vederea unei reprize de cros.

—Mai târziu, interveni Nadejda. Ai răbdare cu băiatul, omule. Nici măcar nu a luat micul dejun.

—A, da, uitasem. Aşa e, băiete, trebuie să te alimentezi cu proteine şi vitamine.

Încă adormit, Petia pătrunse în cabană pe uşa de serviciu, aflată mai aproape de locul unde tata reuşise să parcheze maşina. Nu se schimbase nimic de la ultima lor vizită. Aceiaşi pereţi lipsiţi de ornamente, aceeaşi bucătărie cu dulapuri din lemn de pin şi soba metalică din mijlocul încăperii.

Mama deja trecuse pe la bucătărie. Pe un colţ al plitei încinse îl aştepta un dejun îmbelşugat şi uşor de pregătit: ouă cu şuncă, plus felii groase de pâine de secară, bine prăjite pe tuciul plitei.

—Mâncarea mea preferată, chiui Petia, bucuros.

Cât timp locuiau la Moscova, părinţii se fereau să-i ofere acest deliciu culinar; mama avea mereu ceva de spus despre colesterol şi un regim alimentar sănătos şi echilibrat, însă în pădure regulile stricte existente în bucătărie sufereau modificări dramatice. Mama uita brusc şi de excesul de lipide, şi de cel de proteine, de colesterolul bun şi cel rău.

Începu să înfulece. Orele de nemişcare şi somnul prost îi creaseră o poftă de mâncare deosebită.

—Voi nu mâncaţi? întrebă, în timp ce înghiţea aproape pe nemestecate o bucată enormă de şuncă.

—Nu ne este foame, îl asigură mama. Am mâncat mai devreme, se grăbi să adauge, văzând privirea mirată a băiatului.

„Au descărcat singuri maşina, au avut timp să şi despacheteze, ba şi să facă mâncare şi să şi mănânce. Iar în tot acest timp eu am dormit în maşină ca un nesimţit” îşi spuse băiatul, contemplând mormanul de hârtie de ambalaj înghesuit într-un colţ al bucătăriei, lângă coşul de plastic care se dovedise neîncăpător pentru avalanşa de deşeuri.

Tocmai trecuse la cea de-a doua porţie de ouă cu şuncă când liniştea cabanei fu spartă de un ţârâit ascuţit.

—Ce naiba e? spuse mama, tresărind.

—Mobilul meu, se grăbi Petia s-o liniştească.

—Mobilul tău?! se miră Saşa, care tocmai verifica scaunele din bucătărie. Anul trecut nu aveam semnal la telefoanele mobile aici.

—Probabil au instalat un releu, presupuse Petia, încă cercetându-şi nenumăratele buzunare ale canadienei în căutarea telefonului mobil.

—Da, se înveseli Saşa. Reţeaua se extinde şi nimeni nu-i poate sta în cale, recită dintr-o reclamă la telefonia mobilă, foarte în vogă de la începutul verii.

În sfârşit, Petia reuşi să-şi găsească telefonul. Pe display era afişat numele Verei.

—Alo?!…

—Petia!… Petia!…

Glasul mamei trăda o îngrijorare acută, dar Petia nu se simţi deloc dator să-i răspundă. N-aveau decât să-l strige până nu mai puteau. Dacă n-ar fi fost ei, cu chestia asta tâmpită de la începutul lunii august, acum n-ar mai fi avut probleme.

Crezuse că Vera o să înţeleagă. Că o să aibă suficient tact şi destulă răbdare să-l aştepte până se va întoarce din excursia familială. Şi mama, şi tata îl asiguraseră că aşa va fi. Că nu vor fi nici un fel de probleme, că doar fata era destul de matură să înţeleagă aşa o chestie. Şi chiar aşa se şi întâmplase, pentru început. Vera nu comentase şi-i spusese că-l va aştepta, că nu e nici un fel de problemă. O să-l aştepte, dacă el avea ceva de rezolvat în familie, sigur că era în stare să înţeleagă. Absolut nici o problemă, Petia.

Da, şi uite cum se întorsese roata. Nici bine nu ajunseseră la cabană, că Vera sunase şi-l făcuse cu ou şi cu oţet. Un prieten nerecunoscător şi un om de nimic. Un egoist ce nu se gândea decât cum să facă pe plac babacilor, care nici ei nu erau mai de treabă decât imorala lor odraslă. Un laş care preferase să fugă cu familia pe nişte coclauri unde nici dracu’ nu îndrăznea să se aventureze de unul singur, în loc să participe la petrecerea de ziua ei. Şi dacă ar şti cât de mult aşteptase petrecerea, că de câte ori împlineşte ea şaisprezece ani. Da, aşa stând lucrurile, nu avea decât să se ducă dracului cu familia lui cu tot, ea n-are să-i mai vorbească nici măcar o dată în următorii o mie şi o sută de ani şi încă de două ori pe atât. Pe scurt, relaţia lor se dusese dracului încă înainte să reprezinte ceva mai serios şi asta, bineînţeles, numai din cauza lui, care era un papă-lapte ce încă se ţinea de fusta mamei şi brăcinarul tatei. Pa, adio şi nu am cuvinte.

Mda, cam astea i le turnase Vera, în cele câteva minute de discuţie. De fapt, era prea mult spus discuţie, intervenţiile lui personale se mărginiseră doar la câteva exclamaţii greu de reprodus în cuvinte, vreo doi de „da”, trei de „nu” şi nenumăraţi „te rog”. Restul fusese umplut de interminabilul monolog al Verei, care îi turuise tot discursul dintr-o răsuflare.

—Părea că nu se mai opreşte, mormăi înciudat băiatul. Moară stricată, ducă-se la naiba!

Regretă imediat ieşirea. Nu, cum să se ducă Vera la naiba? El ţinea la Vera. Ţinea atât de mult încât… Încât ar fi răsturnat munţii să poată ajunge la ea. Ţinea atât de mult încât se certase cu mama şi tata din pricina ei. De fapt, mama şi tata meritaseră asta. Dacă ei n-ar fi insistat aiurea cu tâmpenia asta de excursie, el ar fi fost acum alături de Vera, nu în mijlocul codrului. Şi Vera ar fi apreciat asta.

—Lasă-l în pace, auzi, ceva mai potolit, glasul tatălui. O să se întoarcă, fii fără grijă. O să-şi lingă rănile vreo oră-două, după care o să revină la cabană.

—Dar ai văzut cât era de furios, se auzi şi glasul mamei, încă marcat de îngrijorare. Mă tem să nu se rătăcească.

—Nu cred că a ajuns prea departe, replică tata, pe un ton cunoscător. Nici nu avea cum şi îţi spun eu, ţine prea mult la fătuca aia ca să facă vreo prostie. Îţi spun eu, Petia e prea interesat să se bucure de dragostea fetei. Când o să i se facă foame, o să apară.

—Sper să fie cum spui tu…

—Ştiu eu ce spun. O să revină acasă şi o să ceară de mâncare. Vezi să aibă masa plină. Şi are să-i treacă. Tinerii sunt impulsivi, reacţionează înainte să gândească şi se ceartă şi se împacă mai des decât poţi schimba canalele de la televizor cu ajutorul telecomenzii.

Glasurile se îndepărtară. Cuibărit între tufele de afine, Petia încercă să-i localizeze dar se lăsă păgubaş în scurt timp. Pădurea era deasă ca o perie, indiferent în ce parte îşi întorcea privirea dădea doar de un perete de trunchiuri încremenite. Dacă nu i-ar fi auzit vorbind, nici măcar nu şi-ar fi dat seama că părinţii lui se află atât de aproape.

Simţi în stomac junghiul foamei. Trecuseră vreo şase ore de când fugise din cabană şi în taiga foamea atacă organismul mult mai repede decât în oraş. Tata avusese dreptate. Ţinea prea mult la Vera să încerce să facă vreun lucru disperat, cum ar fi să tragă o fugă la Moscova pentru a se întâlni cu ea sau altă aberaţie de genul acesta. Existau o mulţime de primejdii şi — câtă dreptate avea tata — nu-şi dorea deloc să sfârşească în ghearele unui urs. Dar nici nu era foarte convins că Vera îl va înţelege şi-l va ierta. Nu era sigur deloc. Dar dacă putea ajunge la petrecerea de ziua ei, probabil că fata va uita că i-a vorbit urât şi supărarea i se va risipi ca ceaţa lovită de uragan.

Ursuz, se ridică în picioare. O să meargă la cabană şi o să le spună părinţilor că, indiferent ce părere aveau ei despre excursie, el dorea să se întoarcă la Moscova. Vera avusese dreptate. Dacă ar fi ţinut la ea, atunci ar fi găsit cum să-şi înduplece părinţii. Dar el acceptase prea uşor că trebuie să meargă în pădure. Nici măcar nu insistase ca lumea. Pur şi simplu, se lăsase dus de nas, mai ales după ce-i aruncaseră momeala cu puşca de vânătoare. La dracu’ cu puşca de vânătoare şi tot vânatul din taiga. La dracu’ cu toate armele de vânătoare din lume. Se pare că pe Vera nu o impresiona deloc imaginea lui trăgând cu puşca după veveriţe sau căprioare ori alte dihănii.

—Am fost un prost, scânci băiatul, lovind cu pumnul în muşchiul de pe trunchiul unui pin. Trebuia să rămân la Moscova.

În mod sigur se va găsi cineva care să-i sufle prietena. Ştia el de la băieţi că, dacă o fată era dezamăgită de un prieten, se grăbea să-l înlocuiască cu ceva mai bun. Fetele nu mai erau nişte animale de casă, ca în evul mediu, ci nişte cetăţi care trebuiau cucerite, chiar aşa le spusese diriginta la clasă, citind atentă de pe un petic de hârtie pe care îl strecurase cu stângăcie în catalog. Şi le mai adăugase, încurcându-se printre rânduri, că o astfel de cetate, odată cucerită, trebuie respectată aşa cum numai un vasal îşi respectă seniorul. Atunci făcuse haz de încurcăturile dirigintei; fată bătrână care visa cai verzi pe pereţi şi vedea bărbatul vieţii sale în orice mascul care ateriza mai mult sau mai puţin întâmplător pe la şcoală. Ei, se pare că diriginta cea stafidită avusese într-o oarecare măsură dreptate. Dacă vrei să-ţi păstrezi cetatea, odată cucerită, trebuie să te porţi ca un supus şi nu ca un stăpân autocrat.

Numai gândul că ar putea s-o vadă pe Vera împreună cu alt băiat îl făcu să urle de iritare. Se simţea în stare să-şi provoace rivalul la duel, la luptă pe viaţă şi pe moarte.

Cu coada ochiului observă o mişcare fulgerătoare printre copaci. Îşi întoarse privirea dar nu descoperi nimic suspect. Doar trunchiuri de copaci. Însă senzaţia că ceva trecuse prin apropiere continua să persiste. Vreun animal? Tot ce era posibil, se afla în taiga şi, ştia asta de la excursiile anterioare, zona era bine populată cu speciile după care se dădeau în vânt vânătorii. Existau chiar şi urşi iar tata îi povestise că, odată, demult, văzuse chiar şi un tigru siberian. Frica îl atinse cu gheara ei ascuţită. În pădure erau atât de multe primejdii şi el era atât de singur.

Poate că era mai bine să se retragă către cabană. În oraş, în faţa Verei, nu ar fi recunoscut în ruptul capului că se teme de ceva. Însă în pădure, şi de unul singur, situaţia se schimba radical.

În cabană îl aştepta hrană şi adăpost. Şi părinţii, vinovaţi de situaţia în care se afla el acum.

Porni către cabană. În ciuda faptului că fusese orb de furie atunci când fugise în pădure, îşi luase măsuri de prevedere pentru a se întoarce înapoi în deplină siguranţă. Petia nu era deloc prost şi avea pretenţia că se poate descurc, dacă nu în cele mai dificile condiţii, cel puţin reuşea să descurce iţele unei situaţii suportabile.

Da, pas cu pas, va reuşi să se întoarcă la cabană, şi încă mult mai devreme de lăsarea întunericului. Recunoscu primul punct de reper.

Oare cum de părinţii lui — cel puţin tata — nu se arătaseră foarte îngrijoraţi de faptul că fugise în pădure? Nu-l mai iubeau? Ei nu, asta chiar că era o idee tâmpită. Cum să nu-l iubească mama şi tata? Erau cei mai iubitori părinţi din lume chiar dacă, uneori, erau dificil de înţeles şi se încăpăţânau să facă altfel decât ar fi vrut el. E drept, gândeau în contradicţie cu el numai pentru că doreau ca lui să-i fie bine şi foarte bine. „De la foarte bine în sus” cum spunea mereu tata. Şi de cele mai multe ori părinţii aveau dreptate. ca atunci când îi interziseseră să meargă la box. Boxul arată spectaculos, mai ales prin filmele americane cu tipu’ ăla musculos, cu gura strâmbă, care mai juca şi în filme de acţiune, cu mitraliere şi explozii. Dar în realitate lucrurile stau groaznic. Loviturile la cap îşi spun cuvântul odată şi odată. Marii boxeri aveau noroc dacă nu ajungeau în scaun cu rotile înainte de cincizeci de ani. Da, părinţii avuseseră dreptate.

Şi acum aveau, ca de obicei, dreptate. Nu fusese atât de prost încât să fugă orbeşte prin pădure. Furios, furios, dar ştiuse să-şi ia măsuri de prevedere.

Reuşi să descopere foarte uşor şi cel de-al doilea reper. Mai avea mai puţin de jumătate de kilometru până la cabană. Mare chestie. Începu să-i fie ruşine pentru că, ceva mai devreme, îi trecuse prin cap că s-ar putea rătăci şi, mai ales, îi fusese atât de frică din cauza asta.

Aproape că se poticni în clipa când ajunse pe cărare. Pentru o clipă, inima îi încetă să-i mai bată iar pielea i se acoperi cu broboane de gheaţă. Ce era cu poteca asta? Nu-şi amintea ca, în timpul fugii sale furioase, să fi trecut peste vreo cărare. Nu, nu, paşii săi nu se intersectaseră cu nici o cărare, era cât se poate de sigur de asta.

Privi îngrijorat în jur. Vag, foarte vag, locul în care se afla i se părea cunoscut. Ba chiar avea impresia că trecuse pe acolo cu câteva ore mai devreme, înjurând furios excursiile făcute de-aiurea la începutul lunii august, când cea mai dorită fată din Moscova se pregătea să-şi serbeze ziua de naştere. Mai avea câteva sute de metri până la râu şi de acolo o nimic toată până la cabană. Putea chiar să audă susurul apei. Dar nu-şi amintea să fi trecut peste cărare.

—Ei drăcie!…

Încă nu-şi putea da seama cine croise poteca aceea prin pădure. Să fi fost de vină animalele? Posibil, dar nu se zărea nicăieri impresiunea vreunei copite sau a unei tălpi.

Îmboldit de curiozitate, Petia începu să cerceteze cărarea. Nici prin cap nu-i trecea că s-ar putea rătăci. Doar câţiva paşi, să vadă încotro duce…

Tata îl avertizase să se ţină departe de asemenea cărări, mai ales dacă descoperea urme proaspete de sălbăticiune. Dar cu tata se certase dis de dimineaţă şi, în plus, aici nu se vedeau nici un fel de urme.

Parcurse mai bine de o sută de paşi când urechea sa prinse un zgomot care numai taigalei nu-i aparţinea. Era trăncănitul făcut două bucăţi de metal lovite ritmic una de alta.

—Ei drăcie! scrâşni cineva pe care încă nu putea să-l vadă.

Instinctiv, Petia sări de pe cărare în spatele unui molid uriaş.

Prin aceste locuri oamenii erau greu de întâlnit şi era de aşteptat ca rarii vizitatori să nu fie tocmai oameni de treabă. Tata îi spusese că trebuie să se teamă mai tare de eventualii indivizi întâlniţi în pădure decât de un vagabond moscovit.

Zgomotul se intensifică, ba chiar Petia auzi şi un şuierat slab. În câteva clipe, va putea să-l vadă pe cel care tulbura tihna pădurii.

Brusc, ceva îi fulgeră prin faţa ochilor. O umbră se mişcă rapid pe cărare, stârnind frunzele căzute în toamna trecută. Şuieratul se înteţi cu rapiditate, până deveni un ţiuit insuportabil şi Petia trebui să-şi astupe urechile cu palmele.

—Ce se petrece? se întrebă îngrijorat, cuibărindu-se la baza trunchiului.

Primul gând îi zbură la părinţi. Unde sunt mama şi tata când ai nevoie de ei?

Cu coada ochiului, îl zări pe presupusul intrus, cel care zăngănea fiarele cu atâta lipsă de respect faţă de atotputernicia naturii.

Era un bărbat înalt, voinic, îmbrăcat în haine de vânător. Purta o pălărie tip cow-boy, probabil văzuse prea multe filme cu văcari americani. Păi dacă individu’ îşi dorea să vâneze ceva, atunci erau prea puţine şanse să tragă fie şi-ntr-o vrabie, având în vedere cât zgomot făcea.

Pe umăr intrusul purta o puşcă veche, aproape ruginită, iar la brâu i se spânzura o tolbă mare, vânătorească, goală, judecând după mişcările pe care le făcea.

„Dacă acesta este vânător, atunci pot spune cu mâna pe inimă că e cel mai ciudat vânător pe care mi-a fost dat să-l văd”.

Vânătorul înainta alene, probabil fără să-i pese că, din spatele unui copac, o pereche de ochi îl urmărea intrigată şi curioasă.

„Dacă-i ies brusc în faţă? Pun pariu c-o să facă pe el de frică”

Probabil era mai bine să-l lase în pace pe voinicul purtător de puşcă. Nu se ştie ce era de capul lui şi, mai ales, ce anume căuta prin pădure. În mod sigur, nu umbla după vânat. Un vânător sadea nu-şi permite să facă atâta gălăgie în pădure, indiferent că are sau nu puşca în spate. Pădurea e sacră şi un vânător ştie s-o respecte întotdeauna, chiar dacă, în particular, se dedă şi la un pic de braconaj.

Necunoscutul ajunse chiar în dreptul copacului din spatele căruia Petia îi urmărea orice mişcare. În ciuda faptului că nu se afla la mai mult de cinci metri distanţă, Petia nu reuşise să-i vadă trăsăturile feţei, bine acoperite de borurile largi ale pălăriei.

„Cumplit s-a mai îmbrobodit ăsta, nici dacă aş fi căutat de poliţie nu m-aş deghiza în halul acesta”.

Ca şi cum l-ar fi auzit, străinul întoarse capul şi privi în direcţia lui Petia. Băiatul tresări.

M-a văzut!

Îi trecu prin cap s-o ia la fugă, probabil cea mai proastă idee când era vorba despre un vânător neexperimentat. Auzise multe poveşti în care personaje principale erau tot felul de nefericiţi care fuseseră confundaţi de vânători cu vânatul la care jinduiau. Mai bine să stea liniştit şi, dacă-l vede că pune mâna pe puşca ruginită (niciodată nu-i mai fusese dat să vadă o armă atât de prost întreţinută), să-i strige să nu tragă deoarece nu era decât el, Petia, şi în nici un caz vreo arătare de urs, cu blana numai bună de întins în faţa şemineului.

Necunoscutul avea o faţă blajină, plină, specifică mai degrabă unui funcţionar înmormântat de viu într-un birou decât unui împătimit colindător al pădurilor. Şi, la urma urmei, ce anume denota că ar fi fost altceva decât un orăşean lipsit de respect pentru taiga?

Avea trăsături blânde şi molatice. Ochi îngropaţi în grăsime şi obraji dolofani. Deasupra gurii pline, necunoscutul lăsase să-i crească o mustaţă agresivă, ca de morsă, mult prea războinică pentru a se armoniza cumva cu restul trăsăturilor. Dacă ar fi fost ca bărbatul să ţină cont de părerea lui, Petia i-ar fi recomandat să-şi radă acel adaos atât de nepotrivit.

Necunoscutul se opri, privi câteva clipe, îşi drese glasul icnind moale în pumn, apoi plecă mai departe.

Petia îl urmări cu privirea, întrebându-se de ce i se păruseră trăsăturile străinului atât de familiare. Avea sentimentul că-l mai văzuse undeva, deşi aşa ceva era puţin probabil; o mustaţă atât de ciudată ca a respectivului nu vedeai în fiecare zi, nici măcar la etnicii tătari din Moscova, renumiţi pentru podoabele de păr care le creşteau sub nas. Cu siguranţă că ar fi reţinut circumstanţele în care îi fusese dat să vadă o asemenea mustaţă.

Ieşi pe potecă. Străinul dispăruse, deşi zgomotul metalic încă se mai auzea.

Ce-a fost asta? se întrebă Petia, încă nehotărât. Să se ducă la cabană sau să meargă pe urmele străinului? Cumva, acesta reuşise să-l intrige. Prin felul lui de a se purta, prin felul în care era îmbrăcat, prin mustaţa aia mare şi agresivă, atât de nepotrivită pe un chip mult prea blajin.

N-ar fi fost nicio nenorocire să-i atragă atenţia străinului că mai era şi el prin zonă şi să încerce să schimbe două vorbe. Să se prezinte unul altuia, nimic mai mult.

Însă instinctul de conservare îl îndemnă să se retragă spre cabană şi să le povestească părinţilor despre întâlnirea din pădure, deşi „întâlnire” era prea mult spus. Individul era înarmat şi, chiar dacă dădea impresia că habar nu avea să se servească de o puşcă, putea să-şi mânuiască flinta în mod cu totul inconştient, bunăoară să tragă în adolescentul care-l urmărea pe cărare şi apoi să jure că a văzut un fel de iepure mare şi cu ochii violeţi.

Dintr-o dată, memoria îşi revărsă sacul plin cu amintiri despre tot felul de crime petrecute pe coclauri la fel de neumblate ca acestea, unde-şi aveau ei cabana. Şi lui Petia i se făcu frică.

Foarte frică. Reuşi să şi-o scoată din cap până şi pe Vera. Putea fi vorba despre o chestiune de viaţă şi de moarte.

Începu să fugă spre cabană, încercând din răsputeri să-şi păstreze capul limpede şi să nu rătăcească drumul. În taiga, să te rătăceşti era floare la ureche. Să te descurci era mai greu. Învăţase de la tata să se descurce în pădure, să se orienteze după stele, după muşchiul de pe copaci şi multe altele, dar nu-şi dorea deloc să pună în practică aceste cunoştinţe. Şi fără tata alături, va fi în stare să se orienteze?

Depăşi şi al treilea punct de reper, un trunchi uriaş, prăbuşit de ceva ani, acoperit cu muşchi verde şi atât de des încât lemnul abia se mai zărea, în două-trei locuri.

—Mai repede, mai repede! încercă să se zorească singur, deşi alerga cât îl ţineau picioarele.

De câteva ori i se păru că aude iar zăngănitul care-l însoţea pe necunoscut dar nu erau decât nervii lui care, întinşi la maxim, începeau să-i joace feste.

În cele din urmă zări printre spărturile zidului de verdeaţă ţiglele roşii de pe cabană.

—În sfârşit, am ajuns…

Pătrunse vijelios în cabană, nu înainte de a privi în urmă. Nu se vedea ţipenie de om, dar nu strica să fie prudent.

Mama şi tata se aflau în bucătărie, aşa cum se aşteptase, luptându-se cu un coş uriaş, plin cu ciuperci.

—Sunt proaspete, acum le-am cules, spuse tata vesel, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

—Da, dacă sunt gătite cum trebuie, sunt cea mai bună mâncare de pe faţa pământului, adăugă mama. Vino să ne dai şi tu o mână de ajutor.

Ciuperci… Iar unul dintre felurile de mâncare după care se dădea în vânt. Ar fi fost în stare să mănânce ciuperci de dimineaţa până seara, o viaţă întreagă. Poate că ar fi adăugat, din când în când, câte o omletă cu şuncă, nimic altceva, şi nu prea des.

—Am văzut pe cineva în pădure, spuse băiatul. Un bărbat cu o puşcă…

—Un bărbat cu o puşcă?! ridică tata din umeri, nepăsător. Mare chestie, prin pădurea asta se mai plimbă şi oameni cu puşti. Ghinionul vrăbiilor.

—Unde l-ai văzut? întrebă mama, oprindu-se din mânuitul cuţitului.

—Ceva mai încolo, pe potecă. Era un tip voinic, mare cât casa şi cu o pălărie de-aia de camuflaj. Avea şi o puşcă veche şi o mustaţă fioroasă.

Mama şi tata făcură rapid un schimb de priviri, fapt care nu scăpă neobservat de Petia.

—Nu părea agresiv, dar cred că e mai bine să ştiţi…

—Era gras şi avea o mustaţă mare? se interesă tata, cu un aer aparent dezinteresat.

—Da, desigur… Îl cunoşti?

—Nu…

Adulţii au pretenţia să nu fie minţiţi de copii. Poate că pentru că ei înşişi nu se prea pricep la minciuni. Petia sesiză schimbarea din glasul tatălui. De ce minţi, tati?

Poate că era mai bine să păstreze observaţia pentru dânsul. Dacă tata minţea, avea motivele lui. Dar de ce să mintă? Foarte probabil, după modul cum negase, îl cunoştea pe vânătorul cel lipsit de talent.

—Petia, spuse mama pe un ton apăsat, să ştii că ai făcut foarte bine că ne-ai anunţat de prezenţa individului. Nu se ştie niciodată cu cine ai de-a face şi puţină prevedere nu strică. Până lămurim despre ce este vorba, nu ieşi din cabană decât însoţit de tata sau de mine. Ai înţeles?

—Da, răspunse Petia cu jumătate de gură.

Nu-i convenea deloc. Nu-i convenea că tata minţise. În mod sigur minţise. Când negase că l-ar cunoaşte pe individul cu mustaţă şi puşcă îşi plecase privirea şi fusese cât pe ce să se taie cu cuţitul folosit la curăţarea ciupercilor. Şi nu-i convenea că mama îi interzisese să mai iasă din cabană fără să-i explice, de fapt, care erau motivele pentru care trebuia să facă acest lucru. Ar fi trebuit să îi spună, era băiat mare.

Dar nu era nici momentul şi nici locul să discute în contradictoriu.

—Vrei să ne ajuţi cu ciupercile?

—Nu… Cred că o să mă culc.

Dintr-o dată, se simţi stors de vlagă şi chestia cu dormitul nici măcar nu i se păru minciună. Dorea să doarmă.

Fugi pe scări, către dormitorul de la mansardă şi în câteva clipe sforăitul lui subţirel se putea auzi din bucătărie. Auzindu-l, Saşa înălţă capul spre scară.

—A adormit!

—Da, din fericire, răspunse Nadejda, dusă pe gânduri. N-ar fi trebuit să se întâmple asta…

—Cine ar fi putut să prevadă aşa ceva? oftă Saşa. Sunt sigur că e vorba despre ştim noi cine.

—Păi cine altcineva ar putea fi?

—Într-adevăr, cine?

—Nu, nu are rost să ne amăgim. Nu putea fi altcineva. Sunt sigur că există coincidenţe, dar nu când este vorba despre o probabilitate atât de mică.

Câteva minute, în bucătărie nu se mai auzi decât zgomotul făcut de ciupercile aruncate în coş. În cele din urmă, Saşa vorbi din nou:

—Crezi că e timpul?

—Nu, răspunse categoric Nadejda. Nu.

Când se trezi, Petia avu senzaţia că a aţipit doar câteva clipe. Observă însă că afară se întunecase de-a binelea.

—Se pare că am devenit un leneş şi jumătate, îşi spuse.

Abia acum descoperi că se culcase încălţat, cu adidaşii în picioare, ca ultimul beţivan. Din cauza asta murdărise zdravăn cearşaful. Iată o chestie pentru care mama o să-i facă un tărăboi grozav. Să te culci încălţat, iată o dovadă zdravănă de nesimţire, una care cerea o morală pe măsură.

Poate că mama n-o să se mai supere aşa de tare dacă nu o să afle ce s-a întâmplat.

Lângă bucătărie era o mică anexă în care se afla maşina de spălat. Aceasta zăcea nefolosită de ani de zile; tot ceea ce se murdărea în timpul excursiei era ambalat în saci uriaşi de plastic şi spălat de îndată ce ajungeau la Moscova.

Petia ştia de existenţa maşinii şi spera ca aceasta să funcţioneze, în ciuda faptului că nu mai fusese pusă în funcţiune de zeci de ani. Dacă avea norocul să funcţioneze, va găsi mâine un motiv să-şi expedieze părinţii în pădure şi el să spele cearşaful. Cel puţin să-l aducă într-o stare acceptabilă. De uscat, o să-l usuce în pod, acolo unde tata şi mama nu urcaseră niciodată.

Coborî încet scara, atent la orice scârţâit. Părinţii dormeau living. De obicei, dormea împreună cu ei, dar se pare că anul acesta regulile jocului suferiseră modificări. Poate că era şi timpul. Era băiat mare, nu mai trebuia să doarmă cu mama şi cu tata. La Moscova avea camera lui încă de la vârsta de trei ani.

Deschise uşa bucătăriei. Bine întreţinute, balamalele nu făcură nici un zgomot. O mică lampă de supraveghere răspândea o lumină palidă şi tremurătoare, suficientă cât să înainteze fără să se lovească de pereţi şi să se poticnească de mobile. O să arunce cearşaful în cuva maşinii de spălat şi mâine o să se ocupe restul amănuntelor. Şi dacă nu era prins, îşi promise să nu se mai culce niciodată încălţat.

Frigul din bucătărie îl luă prin surprindere şi-i făcu pielea de găină. Ce naiba era aşa de ger?

Privirea îi fugi către ferestre. Părinţii uitaseră vreuna dintre ele deschisă. Nici pomeneală, dar asta nu-l încălzi câtuşi de puţin. Era rece ca într-o zi de iarnă, îşi văzu aburii propriei respiraţii.

Trebuia să se grăbească, să pună cearşaful unde-i era locul şi să revină la mansardă.

Reuşi să deschidă din prima încercare, fără zgomot, uşa micii anexe. Cu puţin noroc, părinţii nici măcar n-or să bănuiască ce anume s-a întâmplat cu cearşaful.

Maşina de spălat era acolo unde-şi amintea că o văzuse ultima dată. O hardughie emailată, cu capacul prins doar într-o balama. O maşinărie zdravănă, ale cărei vremuri bune apuseseră de mult, dar despre care tata spunea că nu se stricase niciodată.

Ridică capacul şi aruncă în interiorul maşinii cearşaful. Bun… Cel puţin, acum cearşaful era la adăpost de ochii părinţilor. dacă îi vor observa lipsa, era puţin probabil să-l caute chiar în maşina de spălat.

Neatent, împinse uşa anexei şi aceasta se închise cu un zgomot de-a dreptul asurzitor. Adolescentul tresări şi înjură în şoaptă. Totul mersese bine până acum, iată că avea ocazia s-o sfeclească chiar la mal. Ascultă cu urechea încordată. Nici un zgomot din living.

Porni spre cameră, atent la fiecare amănunt. Se întrebă de ce se simţea atât de încordat, la urma-urmei, nu făcuse cine ştie ce boacănă. Pur şi simplu, din lene şi neatenţie, se culcase încălţat şi murdărise cearşaful. N-ar fi ieşit un capăt de ţară din toată chestia asta. Dintr-o dată, gândul îi zbură iar la individul din pădure. Ce căuta acolo şi de ce tata îl minţise cu privire la identitatea misteriosului străin. Probabil din cauza asta se simţea aşa stresat.

Un scârţâit uşor îl făcu să tresară. Scârţâise podeaua, dar nu din cauza lui, era sigur de asta. Şi zgomotul nici măcar nu venea dinspre camera părinţilor ci de undeva, din spatele bucătăriei. Se întoarse în direcţia din care i se păruse că s-a auzit zgomotul, mai îngheţat decât oricând.

—Cerule!…

O formă nedefinită, formată mai degrabă din ceaţă, traversa bucătăria, plutind la un metru deasupra pardoselii. Petia gemu de frig şi spaimă. Nu era necesar să-i spună cineva cu ce are de-a face. Cabana era bântuită, dovada clară în acest sens tocmai se plimba prin bucătărie.

Înspăimântat, se retrase un pas, în timp ce silueta de ceaţă se îndrepta spre chepengul de la pivniţă.

Fantoma ceţoasă se învârti de două ori în jurul capacului bine fixat din podea, apoi se prelinse în pivniţă, străbătând scândurile groase de stejar.

Petia scânci şi-şi ridică braţele deasupra capului, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie atacat. Ce-i fusese dat să vadă…

Părinţii îl descoperiră în mijlocul bucătăriei, urlând cât îl ţinea gura.

(Va urma.)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.