În pădure – partea a II-a

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 7 ( decembrie, 2010 )
Autor:

Asta chiar le întrecea pe toate. Petia se întrebă dacă relaţia cu părinţii săi fusese atât de minunată pe cât crezuse el că este. Sau mai degrabă băieţii, care nu se dăduseră în lături să-l invidieze pentru norocul de a avea părinţi destupaţi la cap şi cât se poate de moderni.

Nu, băiete, nu există nici un fel de fantome, nici în cabană, nici pe aiurea. Fantome există doar în imaginaţia scriitorilor care nu găsesc ceva mai bun despre care să scrie şi în capetele pline de băutură ale babelor care şi-aşa n-or să mai zăbovească prea mult timp pe lumea asta. Nu, n-ai văzut nimic. Probabil din cauza lunii ţi s-a părut, că altfel…

Dar văzuse. Văzuse ceva, doar nu era chior. Văzuse o fantomă.

Pe dracu’ fantomă, băiete. Cum să vezi ceva ce nu există?

Da, uite-aşa o ţineau pe-a lor mama şi tata, cum că nu există fantome. Poate că i-ar fi crezut, dacă nu ar fi văzut cu ochii lui. Ce anume văzuse, nici el nu ar fi putut s-o spună prea bine, dar văzuse ceva şi asta îi era de ajuns. Şi, în plus, dacă nu era o fantomă, atunci ce mama dracului era cu frigul ăla din bucătărie? Simţise că-i îngheaţă sufletul.

Hotărât lucru, părinţii lui aveau o problemă. Până acum nu remarcase cât erau de înguşti la minte şi de îndărătnici deoarece nu mai fusese pus în situaţia să discute cu ei în contradictoriu. Da, ştiuseră să-i manevreze viaţa în aşa fel încât între ei şi unica odraslă să nu existe nici un fel de contradicţii. Îl crescuseră în aşa fel încât să reacţioneze cum  doreau, indiferent de circumstanţe. Mai bine zis, îl dresaseră.

Da, şi când se iviseră conflictele adevărate, contradicţiile între păreri şi viziuni, părinţii se dovediseră incapabili să-i analizeze punctul de vedere. Facem aşa pentru că aşa am spus eu, nu pentru că e mai bine sau pentru că se poate şi altfel, ci pur şi simplu pentru că aşa am hotărât eu şi cu mama. Tu nu ai dreptul să gândeşti şi să te opui. Tocica[1]!

Mergi în pădure pentru că aşa vrem noi. Stai în pădure pentru că aşa vrem noi. La dracu’ cu Vera pentru că pe noi prea puţin ne interesează Vera. Eşti fiul nostru, bibeloul nostru de porţelan şi faci doar ce vrem noi. Şi dacă noi am declarat că nu există fantome, atunci nu există fantome. Şi mai avem de stat în pădure, mult şi bine.

Amărât, Petia se întrebă cum de reuşiseră părinţii să-l îndobitocească într-un asemenea hal.

Era singur în cabană. Mama şi tata plecaseră să caute ciuperci, cel puţin aşa declaraseră, deşi Petia era sigur că plecaseră să se asigure că misteriosul străin nu se mai afla prin zonă. Ce o mai fi fost şi cu ăla?

Refuzase să-i însoţească, deşi nu se simţea deloc în largul lui în cabană de când văzuse fantoma. Fantoma, căci ce altceva putea fi?

Nu insistaseră, dar îl atenţionaseră să nu plece de unul singur în pădure şi, mai ales, să nu lase uşile deschise. Dacă se întâmpla ceva, păstrau legătura prin telefonul mobil, că tot aveau şi aici acoperire.

—Am văzut o fantomă, rosti înciudat adolescentul, lovind cu pumnul în masa din bucătărie. Să fiu al dracului dacă nu era o fantomă.

O fantomă, dar, la o adică, ce să caute o fantomă în cabană? Din câte ştia el despre fantome, acestea nu rătăceau aşa, aiurea şi de florile mărului.

Da, bună întrebare. De ce o fantomă în casa lor?

Gândul îi zbură la unchiul Kolea, cel de la care familia lui moştenise cabana. Unchiul Kolea, cel care dispăruse în mod misterios. Da, cum dispăruse unchiul Kolea? Nici mama şi nici tata nu-i spuseseră vreodată ce anume se întâmplase cu unchiul.

Un fior de gheaţă îi străbătu coloana, oprindu-se chiar la baza craniului. Privi încă o dată, poate pentru a o mia oară începând de dimineaţă în direcţia chepengului de la pivniţă. Ce se ascundea, de fapt, acolo jos?

Nu coborâse niciodată în pivniţă. Părinţii insistaseră că nu are ce căuta acolo şi prin urmare nu căutase. În plus, de-abia de vreo doi ani descoperise intrarea în subsol dar tata şi mama reuşiseră să-l implice tot timpul în activităţi mult mai interesante decât explorarea unui subsol insalubru unde, nu-i aşa? nu era chiar nimic de văzut.

Da, poate că nu era nimic de văzut. Părinţii nu foloseau pivniţa nici măcar ca spaţiu de depozitare, aşa cum nu foloseau nici maşina de spălat. Da, bine că-şi adusese aminte de maşina de spălat, deşi, la drept vorbind, chiar nu-i mai păsa de cearşaf. Acum îl intriga pivniţa.

Era o fantomă în pivniţă? De ce nu?

Brusc, îi veni ideea să exploreze spaţiul de sub casă. Ce-ar fi să coboare în pivniţă şi să cerceteze?

Probabil că era muncă în zadar, fantomele nu-şi petrec ziua cuibărite în pântecele unui sicriu pentru a fi cât mai proaspete la miezul nopţii, dar merita să încerce.

—Ce spui, cobori în pivniţă? se pomeni strigând către pereţi.

De ce nu? Alta ar fi fost treaba dacă ceasul ar fi indicat miezul nopţii, dar aşa… era ziua, soarele strălucea sus pe cer, ora la care şi cea mai înverşunată dintre fantome nu-şi permite prea multe.

Sări de pe scaun şi porni către chepeng.

Şovăi puţin în faţa capacului de lemn. Poate că era mai bine să-i aştepte pe mama şi pe tata.

O, nu… Nu era cazul. Asta ar însemna să le confirme, încă o dată, după ce o făcuse de mii de ori, că nu era decât micul lor cobai docil, roboţelul pe care-l dresaseră utilizându-şi din plin talentele paterne.

Categoric, fără mama şi fără tata pe sub casă.

Îndepărtă zăvorul de bronz şi smunci capacul. Un miros de stătut şi mucegai invadă cabana. Asta n-o să le placă deloc părinţilor… Şi ce dacă?

Îşi aduse aminte la timp că avea nevoie de o lanternă. Nu era nicio  afacere să coboare în pivniţă fără să ştie pe unde calcă.

Aveau o lanternă mare, cu acumulator în bucătărie. O lanternă numai bună pentru genul acesta de explorări. O găsi exact acolo unde-şi amintea că o văzuse ultima oară. Inspiră adânc, o ultimă gură de aer proaspăt înainte de a se afunda în măruntaiele pivniţei.

Scara de piatră, în spirală, îi provocă o impresie grozavă.

—Parcă am fi în temniţele KGB-ului, îşi spuse, măturând cu raza lanternei colonii întregi de păianjeni.

Temniţă comunistă, nu alta. Nu se spunea despre unchiul Kolea că fusese un comunist de marcă?

La capătul scării descoperi o încăpere largă, cu tavanul boltit, numai bună pentru depozitat butoaiele cu vin ale ţarului sau, mai potrivit, ale unui important lider comunist. Din păcate, pivniţa era cât se poate de pustie. Nici măcar o doagă de butoi.

—Mda!…

Dezamăgitor. Chiar foarte dezamăgitor.

Ce s-ar fi aşteptat să găsească? O pivniţă burduşită cu vechituri numai bune de cercetat? Sau să nimerească într-un plin sobor al fantomelor?

Mătură de câteva ori pereţii cu raza lanternei. În afara câtorva pete de umezeală, nimic care să merite atenţie. Nu pierduse nimic în anii cât nu coborâse la subsol.

Tocmai se pregătea să urce înapoi în bucătărie, să se ocupe de cearşaful murdar, când lumina lanternei căzu pe maldărul de pânze de păianjen din spatele scării. Nestingheriţi de nimeni ani de zile, păianjenii desfăşuraseră adevărate valuri de pânză deşi, după câte ştia Petia despre ei, munca bietelor insecte fusese cam în zadar. Cu ce să se hrănească în beciul ăsta umed şi pustiu?

Ceva, se zărea ceva sub nenumăratele strate de pânză. Petia începu să respire din ce în ce mai repede şi mai zgomotos, aşa cum făcea de fiecare dată când îi era frică. Era sau nu ceva sub scară?

Îşi adună tot curajul şi lovi cu piciorul pânzele de păianjen. Imediat se auzi un trosnet şi, ca împins de un resort, un schelet uman ţâşni din ascunzişul de pânze şi se prăbuşi pe podea, lângă adolescentul care înlemnise de groază.

Petia ţipă şi, ca şi cum s-ar fi dorit răspuns la urletul său, dintre pânze se rostogoli cel de-al doilea schelet, ceva mai mic decât primul.

—Nu poate fi adevărat, scânci îngrozit băiatul. Nu…

Ce să caute două schelete în subsolul cabanei lor? Şi cum de zăcuseră acolo atâta timp fără ca tata şi mama să intervină cumva? Nu-şi doreşte nimeni o pivniţă garnisită cu schelete.

Mai urlă de câteva ori apoi, văzând că scheletele nu reacţionează în nici un fel, ci se mulţumesc să şadă pe podea, cu dinţii descărnaţi rânjind în lumina lanternei, Petia începu să se retragă cu spatele către scări. Ce nenorocire! Ce nenorocire!

—Ţi-a cam luat ceva timp, fiule, auzi, deodată, vocea tatălui.

Petia se întoarse, gata să scape lanterna. Pe cea de-a treia treaptă a scării de piatră, umăr la umăr şi mult mai palizi decât de obicei aşteptau mama şi tata. Mama avea o mină gravă în timp ce mama îi zâmbi, cald şi prietenos.

—Aici sunt două schelete, rosti Petia cu greutate, simţind că-şi smulge cuvintele de undeva din dreptul stomacului. Se speriase îngrozitor. Putea să facă şi infarct…

—Ştim, fiule, spuse Nadejda, foarte liniştită. Ştim.

—Dar…

Se opri, nevenindu-i să creadă. Cum adică părinţii ştiau de existenţa scheletelor? Păi atunci de ce nu sunaseră la miliţie? De ce tratau problema asta, atât de gravă, cu atâta nepăsare de parcă ar fi fost vorba despre o colonie de şoareci roz? Ce era cu ei? O luaseră razna? De bună seamă. Mama şi tata, aşa cum îi ştia el, n-ar fi acceptat niciodată ca nişte schelete să zacă în beci sau oriunde altundeva în casă. Numai dacă…

Brusc, o idee îngrozitoare îi pătrunse în minte. Şi Petia urlă.

—Nu!…

Nu se putea aşa ceva. Nu era decât un nesuferit de coşmar din care oricum avea să se trezească. Da, trebuia să se trezească, deoarece mama şi tata… Mama şi tata nu ar fi făcut niciodată aşa ceva. Nici măcar cu gândul. Mama şi tata erau cei mai buni oameni de pe pământ şi nici prin cap nu le trecuse vreodată aşa ceva. Nu mama şi tata… Nu mama! Nu tata! Nu părinţii mei.

Dar cele două schelete descărnate continuau să zacă în continuare pe pardoseala cenuşie, trântite unul peste celălalt, contopite într-o oribilă îmbrăţişare. Şi Petia nu se trezea leoarcă de sudoare în patul lui din camera de la mansardă, urlând îngrozit dar totuşi fericit, deoarece nu fusese vorba decât despre un vis îngrozitor.

Şi lucrurile se puneau cap la cap, toate se legau. De-asta nu doreau părinţii să discute despre unchiul Kolea. Unchiul Kolea care dispăruse împreună cu prietena sa şi despre care nu se mai aflase nimic, niciodată. Da, unchiul dispăruse şi nimeni nu se mai interesase de soarta lui. Doar că unchiul nu plecase prea departe. Nici măcar nu plecase undeva, ci se mulţumea să-şi doarmă somnul de veci în pivniţa cabanei pe care o îndrăgise atât de mult şi pe care n-avea s-o părăsească niciodată. Îmbrăţişându-şi iubita moartă, unchiul Kolea putrezise de-a lungul timpului în beciul propriei cabane iar ucigaşii nici măcar nu se sinchisiseră să-i sape o groapă în pământ. Câtă lipsă de prevedere, lăsaseră cadavrul aruncat sub scară, ca pe o pereche de cizme pe care nu le mai foloseşte nimeni, acolo unde putea fi descoperit de primul intrus. Câtă cruzime… Numai nişte oameni nebuni ar fi putut face una ca asta. Iar oamenii nebuni se uitau la el şi-i zâmbeau cu indulgenţă, ca şi cum ar fi catacdisit să-i fie părtaşi la o poznă pe care până atunci nu o permiseseră.

—Cine sunteţi voi? Ce sunteţi voi?

Mama oftă şi privi în partea opusă, pe perete, ca şi cum ar fi avut ceva interesant de văzut în timp ce tata îşi drese glasul tuşind în pumn, gest pe care-l făcea de fiecare dată atunci când considera că urmează să spună ceva foarte important.

—Vezi, tu, Petia, lucrurile sunt un pic cam greu de explicat.

Un pic cam greu? Probabil nu vor fi niciodată în stare să ofere o explicaţie pertinentă pentru crima pe care o ascunseseră mai bine de şaisprezece ani şi pe care el o descoperise atât de lesne. Ar fi putut s-o facă oricând, să descopere cel mai teribil secret al familiei, în decursul oricăruia dintre anii pe care-i petrecuse însoţindu-i la cabană. Numai să fi avut curiozitatea să coboare în pivniţă. Ar fi fost atât de simplu să descopere totul, la fel cum şi lor le-ar fi fost atât de simplu să ascundă urmele crimei. Dar nu o făcuseră. Şi asta-l intriga cel mai tare. De ce?

—Ce sunteţi voi?

Erau nişte criminali ordinari, asta erau, ce dacă erau mama şi tata? Nişte criminali care uciseseră cu sânge rece. Şi, mai mult decât atât, îl uciseseră pe unchiul Kolea, fratele tatei.

—Hei, Petia, linişteşte-te, fiule, oftă mama, făcând un pas către el. Linişteşte-te şi apoi vom sta de vorbă.

—Da, vom sta de vorbă, spuse şi tata, neclintit. Trebuie să stăm de vorbă şi, să ştii, avem multe de vorbit.

—Trebuia să se întâmple, odată şi odată, oftă mama, ştergându-şi fruntea cu dosul palmei drepte. Dar, indiferent când s-ar fi întâmplat, tot nu putem spune că suntem pregătiţi.

Ce tot îndrugau acolo? Ce erau vorbele astea? Nu încercau decât să-l aburească, să-l prostească. Deja le putea auzi justificarea ipocrită. „Am făcut totul doar pentru binele tău. Doar pentru binele tău. Să nu-ţi lipsească ţie nimic, să ai parte de tot ceea ce este mai bun. Pentru tine muncim, doar pentru tine ne spetim şi suntem în stare să facem orice, chiar şi să ucidem”. Da, chiar şi să ucidă. Părinţii erau în stare de orice pentru copii lor iar ai lui făcuseră chiar totul pentru el. Numai că el nu avea nevoie de astfel de sacrificii din partea părinţilor.

—Sunteţi nişte netrebnici, şuieră adolescentul printre dinţi. Nişte netrebnici de mare clasă.

Furios, se repezi în spaţiul liber dintre părinţii lui şi fugă pe scări, sărind câte două trepte. La un moment dat se poticni şi abia atunci îşi dădu seama că scăpase lanterna undeva, pe jos. Din fericire, până sus nu mai era mult, putea să vadă lumina slabă ce pătrundea prin gaura din podea.

—Nişte criminali descreieraţi!

Fusese crescut în respect pentru viaţă şi tot ceea ce însemna ea, dar iată cine-i insuflase asta, nişte demenţi lipsiţi de orice sentimente umane. Nişte ipocriţi care reuşiseră să păcălească pe toată lumea, chiar şi pe propriul fiu. Da, îi atrăseseră atenţia că nu avea voie să spună cuiva că-l omoară sau să se jure că să moară el dacă nu este adevărat. Tocmai cine se găsise să aibă astfel de pudori, tata şi mama care-i masacraseră pe unchiul Leonid şi pe prietena lui şi apoi le aruncaseră cadavrele în pivniţă.

Să fugă. O să fugă. Trebuia să plece cât mai departe de părinţi. De cei pe care-i considerase întotdeauna cei mai minunaţi părinţi din lume. Unde să fugă? Până la cea mai apropiată aşezare omenească pe care o cunoştea era serios de mers şi tata şi mama puteau oricând să-l ajungă din urmă cu maşina şi să-l oblige să revină la cabană, unde să le asculte justificările ipocrite.

Se târî pe pardoseala bucătăriei. Poate că era mai bine să-i încuie pe cei doi monştri în pivniţă şi să-i lase să aştepte acolo sosirea miliţiei. Da, căci va anunţa miliţia. Chiar dacă era vorba despre mama şi despre tata, tot criminali se cheamă că erau şi trebuiau pedepsiţi ca atare.

Trânti capacul de lemn şi fixă zăvorul. Fără unelte potrivite, cine era închis în pivniţă nu putea sparge capacul masiv şi, din câte îşi dăduse seama, la subsol nu existau niciun fel de unelte care să faciliteze evadarea. Nu aveau decât să stea acolo jos, alături de scheletele celor pe care-i uciseseră sperând într-un viitor mai bun.

—Da, pentru tine am făcut-o, Petia, mormăi, în timp ce se ridica în picioare.

Prin geamul de la uşa din spate observă o siluetă ce se apropia de casă. Şi o recunoscu pe dată. Era vânătorul de ieri, cu faţa lui blajină şi mustaţa fioroasă, acum chiar îi recunoştea şi trăncănitul metalic pe care-l auzise încă înainte să-l vadă. Avea pălăria împinsă pe spate şi acum putea să-i desluşească mai bine liniile feţei, care-l intrigaseră atât de mult. Da, nu-l mai întâlnise niciodată, dar faţa lui aducea cu cineva cunoscut. Mult prea cunoscut.

Se apropie de uşă şi privi mai bine. Străinul se apropia din ce în ce mai mult, cu paşi apăsaţi,  cu tolba goală bălăngănindu-se în dreptul burţii. Şi faţa nu-i mai arăta atât de prietenoasă şi blajină ca ieri, ci acum era descompusă de furie, astfel încât mustaţa războinică nu mai era un accesoriu inutil, ci se găsea la locul potrivit. Şi brusc, Petia simţi că i se face frică. Foarte frică. Se temea de străin.

Străinul deja urca pe treptele din faţa uşii, tropăind din bocancii lui uriaşi. Gura i se deschisese într-un rânjet drăcesc, care lăsa să i se vadă dinţii laţi, ca de cal.

—Treci sus, Petia, răsună deodată glasul autoritar al mamei.

Băiatul se întoarse şi-şi văzu stupefiat părinţii, ţinându-se de mână, chiar deasupra chepengului. Asta le întrecea pe toate. Fie visa, fie o luase razna, fie — varianta cea mai plauzibilă — mai exista o ieşire din pivniţă. Şi, prin urmare, efortul lui de a zăvorî intrarea, se dovedise total inutil.

Sau poate că nu era chiar inutil. Înainte de a ajunge la cea mai apropiată secţie de miliţie unde să-şi denunţe părinţii, Petia trebuia să mai treacă un obstacol cât se poate de serios. Poate cel mai serios. Străinul din faţa uşii nu părea deloc amabil, ba dimpotrivă.

Brusc, tata se mişcă spre uşă, aproape fără să atingă pământul, i se păru lui Petia. Tăticule, este periculos, omul ăla rău are o puşcă şi tu eşti cu mâinile goale, ba mai ai şi un deget lipsă.

Dar tatei se pare că nu-i păsa de nimic. se propti în uşă, exact în clipa în care străinul punea mâna pe clanţă.

—Pleacă, rosti Saşa cu voce metalică. Pleacă şi nu te mai întoarce. Nu eşti bine venit aici.

Străinul începu să scuture uşa şi, la început, lui Petia i se păru că se cutremură întreaga construcţie.

—Pleacă, Petia, îi ordonă mama. Ce se petrece aici nu te priveşte pe tine.

Petia încuviinţă din cap, dar se simţi atras, ca hipnotizat, de ceea ce se întâmpla în dreptul uşii. Poate că era bine să-l ajute pe tata. Chiar dacă greşise atât de mult, tatăl lui nu trebuia să sfârşească din cauza unui individ oarecare, un nebun înarmat cu o puşcă ruginită şi care găsea mai distractiv să vâneze oameni decât animale. Dar nu se  simţea în stare să se deplaseze până la uşă. Picioarele-i erau moi şi le simţea ca şi cum ar fi fost bătute cu cuie în podea. Dintr-o dată realiză că se sufocă. De spaimă uitase şi să mai respire. Trase aer în piept şi descoperi că-şi poate mişca mâinile. Se repezi spre uşă; tatei îi era necesar o mână de ajutor. Însă mama îl apucă de antebraţul drept cu atâta fermitate încât băiatul tresări.

—Nu, Petia. Nu te priveşte pe tine. Este doar între noi şi el.

Prinsoarea mamei era dură şi puternică, la fel ca o menghină. Şi mama avea mâna atât de rece, ca şi cum şi-ar fi scufundat-o recent în apă îngheţată.

Străinul continua să scuture uşa, în timp ce tata se opunea, încordându-şi muşchii cât putea de tare. Un pocnet asurzitor şi geamurile se transformară în ţăndări, care căzură peste Saşa. Petia ţipă de spaimă iar strânsoarea mamei se întări. Străinul săltă peste marginea geamului şi se prăbuşi în încăpere.

—Nu, Petia, nu este treaba ta.

Nu era treaba lui? Dar individul care intrase peste ei era decis să-i sugrume tată. Braţele durdulii căutau gâtul tatei. Din fericire, nici tata nu stătea degeaba. Mâinile lui deja strângeau grumazul intrusului.

—Pleacă nenorocitule! Nu ai făcut deja desule aici?

Drept răspuns, intrusul scoase un sunet care aducea mai degrabă cu grohăitul unui mistreţ.

Începură să se rostogolească pe podea, lovindu-se reciproc cu capul şi picioarele. Puşca ruginită se desprinse de curea şi se rostogoli până la intrarea în pivniţă.

Petia avu o revelaţie. De ce să stea ca prostul şi să aştepte ca unul dintre cei doi combatanţi să-l sugrume pe celălalt? Mai ales că, după cum se desfăşurau ostilităţile, sorţii nu păreau să-i surâdă tatei. Ştia unde sunt armele de foc. Chiar şi cel mai înverşunat individ începe să vadă lucrurile într-o altă lumină atunci când sub nas i se strecoară ţeava unei puşti încărcate.

Mai aproape era puşca străinului, dar Petia consideră că era un risc pe care nu era bine să şi-l asume. În primul rând nu mai avusese de-a face cu genul ăsta de armă şi era posibil să nu se descurce cu manevratul. Nici nu era sigur dacă este încărcată sau nu şi, dacă era încărcată şi era pus în situaţia de a trage, oare ruginitura nu-i putea exploda în mână?

Armele tatei erau în perfectă stare de funcţionare şi ştia cum să le manevreze. Se repezi pe scări, la etaj, acolo unde văzuse ultima dată puştile, surd la strigătele mamei, care-l îndemna să-şi vadă de treabă deoarece era o problemă care nu-l privea.

Reuşi să scape Beretta pe podea. Puşca zornăi, dar o ridică repede. În mod reflex îi cercetă magazia de gloanţe. Era plină. Asta era bine, deoarece nu se simţea în stare să caute şi gloanţele şi să le îndese, unul câte unul, în încărcător.

Coborî scările în viteză. Se izbi de peretele bucătăriei dar reuşi să-şi recapete echilibrul la timp.

Armă cu zgomot şi urlă cât îl ţineau plămânii.

—Dă-te jos de pe tatăl meu, ticălosule!

Pe podeaua bucătăriei se desfăşura un spectacol diferit faţă de cel pe care-l abandonase cu câteva clipe mai devreme. Străinul reuşise să-l ţintuiască pe tata de podea, strivindu-l cu greutatea sa şi fixându-i braţele sub genunchii butucănoşi. Îl privi nedumerit pe Petia. Mustaţa îi era foarte răvăşită dar băiatul nu găsi nimic de râs.

—Ridică-te, javră. Lasă-l în pace pe tata!

Trăsăturile nedumerite ale intrusului se destinseră şi acesta izbucni într-un hohot de râs care, însă, nu avea nimic omenesc în el. Un croncănit ca venit din altă lume.

—Tu, vierme mic, tu?

Dintr-o dată, Saşa păru să nu-l mai intereseze, deşi acesta se zbătea să scape din capcană.

—Tu, vierme mic, dacă ai şti de când te caut, continuă străinul.

Mai vru să adauge ceva dar, ca apărută de nicăieri, Nadejda ridică puşca ruginită pe care străinul o pierduse în timpul încăierării.

—Dă-i pace fiului meu!

Bubuitura răsună asurzitor în întreaga casă, ca şi cum ar fi explodat o bombă. Petia îşi simţi timpanele strivite dureros şi scăpă puşca din mâini.

—Au, mă doare…

Îl văzu pe străin tresărind sub impactul glonţului.

Ceea ce se petrecu apoi fu de-a dreptul incredibil.

Trupul intrusului, în loc să se prăbuşească pe podea însângerat, cum ar fi fost firesc după o porţie zdravănă de plumbi servită pe ţeava unei flinte, fie ea şi ruginită, începu să se dezintegreze, ca şi cum ar fi fost format din milioane de furnici care, dintr-un motiv cunoscut doar de ele, se grăbeau să strice ordinea care le ţinuse laolaltă mai devreme. Doar că particulele ce se desprindeau de corp nu cădeau pe podea, ci se topeau undeva, în aer.

În câteva clipe, din intrus nu mai rămase nimic. Dispăruse cu desăvârşire.

—Ce… Ce s-a întâmplat? gemu Petia, privind îngrozit spre locul unde ar fi trebuit să zacă străinul proaspăt împuşcat.

Urechile îi ţiuiau îngrozitor şi simţea că o ia razna în curând dacă nu se grăbeşte nimeni să-i ofere o explicaţie. Schelete în pivniţă, un nebun care intrase în casă doar pentru a se dezintegra fără urmă câteva minute mai târziu.

—Eşti bine, fiule?

Privirea încordată a mamei trăda o îngrijorare acută şi Petia se simţi mai bine. Părinţii lui erau cu el şi, indiferent ce făcuseră, ţineau la el şi ar fi fost în stare să-şi dea viaţa pentru el.

Tata se apropie şi el, masându-şi gâtul pe care deja se zăreau pete vineţii.

—A fost cât pe ce, spuse pe un ton liniştit. Dar de acum încolo n-are să ne mai deranjeze niciodată.

—Sper să fie aşa, oftă mama.

—Nu mai are cum. Nu mai are putere şi nici n-o să-şi mai revină vreodată.

—Ce-a fost asta? scânci Petia.

Timpanele nu-i mai ţiuiau şi putea să audă foarte bine ce spuneau mama şi tata. Dar gheara fricii îi scormonea parşivă prin măruntaie.

—Cred că a sosit momentul să afli adevărul, spuse tata. Am ştiut din prima clipă că va veni şi momentul acesta, dar tot am amânat.

—Nu, îl contrazise mama. Nu am amânat. Pur şi simplu nu a fost momentul potrivit. Asta s-a întâmplat. Dar acum Petia este băiat mare şi poate privi adevărul în faţă. Nu-i aşa, Petia?

Petia încuviinţă din cap. Era băiat mare, sigur că da.

—Ia loc, Petia, ai nevoie.

Se aşeză pe scaunul pe care i-l indicase mama. De-abia acum realiză cât de obosit era. Se simţea ca şi cum i s-ar fi ridicat de pe umeri un munte.

Îşi privi părinţii şi din nou îl încercă senzaţia aia tâmpită din maşină. Putea să vadă obiectele din cameră prin trupurile părinţilor. Nu erau transparente ca sticla, dar pur şi simplu putea să vadă ornamentele de pe perete prin pieptul vânjos al tatei şi o bucată de dulap prin umărul drept al mamei. Şi de data asta senzaţia nu i se mai păru deloc nasoală. Tata şi mama aveau să-i spună adevărul, asta dacă nu cumva era vorba despre un adevăr fabricat, atâta cât putea el să înghită.

—Ştii, fiule, începu tata, în viaţa fiecărui om intervine un moment neplăcut de care fiecare vrea să se lipsească sau măcar să-l amâne cât mai mult timp. Nu este uşor să-ţi pierzi părinţii, dar există nenorociri mult mai mari.

Acum cincisprezece ani aici, în cabana asta, (mâna tatei descrise un cerc larg, cât să cuprindă toată cabana) s-a petrecut o nenorocire.

—Nu e ceea ce crezi, interveni mama, parcă şi mai translucidă, provocându-i tatei un gest de retragere. Dar nici nu este ceva cu care să ne mândrim, dar, de vreme ce trebuie să-ţi spunem adevărul, nu trebuie să trecem sub tăcere nimic, fie că ne place, fie că nu. Şi eu o să încep povestea mai devreme. Eşti băiat mare şi ştii destule despre viaţă ca să nu ne mai ascundem după deget. Trebuie să afle totul, Saşa, este dreptul lui.

—Da, da, răspunse tata în doi peri. Da, sigur…

—Adevărul este că nu am fost nici pe departe părinţii perfecţi, şi nici oamenii perfecţi. Am avut şi noi părţile noastre bune şi rele.

—Bune şi rele, îngână vocea tatei ca un ecou. Bune şi rele…

—Da. Nimic nu este total bun sau numai rău. Nu sperăm să ne înţelegi, dar sper măcar să ne ierţi. Acum douăzeci de ani eram studentă la Moscova, o biată fată de provincie care credea că lumea este exact aşa cum o vedea ea prin ochii ei de ţărancă nevinovată. Am fost prea naivă, dar poate că a fost mai mult vina mea. L-am cunoscut pe unchiul Kolea, care era, printre altele, responsabil cu propaganda în cadrul universităţii noastre. Da, unchiul Kolea, fratele tatălui tău. Era în culmea gloriei, avea o carieră deosebită în cadrul partidului şi-l aşteptau lucruri şi mai măreţe. Nu pot spune că nu mi-a plăcut de el; orice fată de la ţară, dacă este băgată în seamă de cineva, mai ales de cineva de talia unchiului Kolea, i se pare că a devenit buricul pământului. Nu, aş minţi să spun că nu mi-a plăcut de el, dar, în ceea ce-l privea, unchiul Kolea a făcut pentru mine o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă. Pur şi simplu înnebunise. Şi nu mai era tânăr, ca să poată da vina pe sângele fierbinte. Începuse să mă curteze cu o asemenea vigoare încât m-am speriat. Era nebun de-a binelea. Da, nu s-a dat de la nimic în lături. A început să mă ameninţe, să facă tot felul de presiuni asupra mea.

Mama făcu o pauză şi-şi scărpină nasul în timp ce tata respira din ce în ce mai zgomotos.

—Termină, Saşa, n-are nici un haz.

Tata pufni ca un cal, dar începu să respire normal , astfel că mama reluă firul destăinuirilor.

—În acele timpuri să fii în partid îţi conferea o putere incredibilă. Cu un cuvânt sau un raport puteai băga un om în închisoare sau îi puteai distruge viitorul. Şi o ţărăncuţă ca mine, care-şi pierduse bunicii în război şi tata într-un lagăr din Siberia, puterea unui sus-pus în Partid era ceva mai mult decât copleşitor. Am cedat. Da, mi-e ruşine că am făcut-o dar nu-mi este ruşine s-o recunosc. Aşa s-a întâmplat. Am crezut că asta o să-l îmbuneze, o să-l facă să mă lase în pace. Erau atâtea alte fete, multe mai frumoase decât mine, eram sigur că la un moment dat se va plictisi de mine şi-şi va îndrepta atenţia către altcineva. Dar n-a fost aşa. Şi eu nu-l mai puteam suferi. Din admiraţia pe care o resimţisem faţă de el la început s-a ales praful şi am început să-l urăsc. Începusem să mă tem pentru viaţa mea şi să-mi fac tot felul de planuri tâmpite.

Din fericire, unchiul Kolea a primit o misiune în China. O misiune diplomatică, cât se poate de importantă, pe care nici un comunist cu capul pe umeri nu-şi permitea s-o rateze. A plecat în China, să-i ajute pe comuniştii de acolo să atingă perfecţiunea în materie de doctrină, iar eu am răsuflat uşurată. Apoi am cunoscut un băiat cu bun simţ, care m-a iubit pentru mine însumi şi nu şi-a ieşit niciodată din pepeni.

—Da, oftă tata. Aşa este. Te-am iubit cu tot sufletul meu dar niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să insist dacă ai fi spus nu. Şi sunt fericit că nu m-ai respins niciodată.

—Erai atât de pur, de inocent şi de iubitor, cum aş fi putut să fac una ca asta?

—Da…

—Din păcate, nici măcar o clipă nu mi-a trecut prin cap că tatăl tău ar putea fi fratele  marelui activist Kolea.

—De unde să-ţi treacă? Nici măcar nu aveam acelaşi nume de familie. O chestie legată de acte, într-o perioadă mai puţin favorabilă a istoriei. Nu aveai de unde să ştii…

—Iar tu nu mi-ai vorbit niciodată despre fratele tău care era mare şi tare în partid.

—N-am adus vorba pentru că mă săturasem ca în liceu să tot fiu arătat cu degetul de colegi. „N-ai tu nota cinci[2] pentru că ai învăţat, ci pentru că fratele tău este mare şi tare. El te ţine în spate şi tu nu eşti decât un dobitoc cu două picioare care în curând va avea şi diplomă”. Pur şi simplu mă săturasem să tot trăiesc în umbra fratelui, care era făcut responsabil pentru toate succesele mele, oricât de neînsemnate ar fi fost acestea. Şi m-am simţit atât de bine când a plecat în China.

—Nu mai bine decât mine, îl asigură mama. Pot spune cu mâna pe inimă că nu m-ai dezamăgit. Unchiul Kolea a fost blocat în China suficient de mult cât eu şi tatăl tău să terminăm facultatea. Ne-am şi căsătorit.

—O nuntă mică, între prieteni, că pe atunci nu era bine să dai la ochi.

—Da, minunată nuntă am avut.

—Apoi ai venit tu pe lume şi eram cei mai fericiţi oameni din univers…

—Dar acum cincisprezece ani a revenit unchiul Kolea din China. Între timp, prin diferite pile şi intervenţii, reuşise să-şi construiască vila. El încă nu văzuse construcţia, aşa cum nu ne văzuse nici pe noi.

—Da, pur şi simplu a fost blocat în China. Comuniştii nu se joacă atunci când este vorba despre ideologie.

Părinţii râseră. Ce glumă bună.

—Ştia că mă căsătorisem, dar nu ştia cu cine, spuse tata, obidit. Nici măcar nu-i trimesesem poze de la nuntă. Nu pentru că m-aş fi certat cu el sau că nu aş fi dorit, ci pentru că nu prea era cum. Nu ştiu dacă-ţi poţi imagina cu adevărat ce vremuri am trăit.

Petia încuviinţă din cap. Desigur, nu putea să-şi imagineze. Aşa cum nu putea să-şi imagineze multe alte lucruri.

—De-abia venit din China, s-a dus să-şi viziteze cabana. Riscase enorm s-o construiască; în ciuda faptului că erau puternicii zilei, liderii comunişti erau la fel de vulnerabili ca oamenii de rând când aveau loc schimbări la Kremlin. Şi m-a invitat şi pe mine, împreună cu mama ta.

—Dacă aş fi ştiu, oftă mama. Dar de unde să ştiu? Tatăl tău a vrut să-mi facă o surpriză şi nu vorbise niciodată despre unchiul Kolea, cel plecat în China. Când am ajuns la cabană, unchiul Kolea a luat-o razna de tot.

—Da, mi-a adresat cuvinte grele pe care nu le meritam. Habar nu avusesem despre ce se întâmplase între el şi mama ta.

—Am nimerit într-o chestie foarte urâtă. Şi nu era vorba numai despre sentimentul de jenă. Nu, jena ar fi putut fi suportată. Eram tineri, ne iubeam şi te aveam şi pe tine. Tatăl tău ar fi înţeles.

—Da, aş fi înţeles…

—Numai că unchiul Kolea nu putea să înţeleagă. Ţi-am spus, era pe jumătate nebun atunci când plecase în China şi în tot acest timp se gândise doar la mine, ceea ce a dus la înrăutăţirea stării lui mentale. Astfel, atunci când s-a întors în ţară, era nebun de-a binelea. A început să ne reproşeze tot felul de chestii. Nu-mi închipuiam că un om poate fi atât de furios.

—Da, apoi a pus mâna pe puşcă şi ne-a împuşcat pe amândoi, chiar aici, în bucătărie. Unchiul Kolea avea relaţii, astfel că deţinea o armă de vânătoare fără să aibă permis pentru ea. Chestii de oligarhie.

Tata chicoti şi imediat îl imită şi mama. Ce fusese mai greu trecuse.

—Da, ne-a împuşcat pe amândoi. A fost o crimă executată într-un moment de furie. Poc! Poc! Fratele meu a tras în mine şi în mama fiului meu. Nu-mi venea să cred şi totuşi era cât se poate de adevărat. Întotdeauna îl socotisem un exemplu demn de urmat. Întotdeauna dorisem să fiu ca el, sau măcar pe jumătate cât el. Din cauza asta am avut şi accidentul în care mi-am pierdut degetul, dar aceasta este o altă poveste…

—Atunci s-a petrecut ceva ciudat. Ceva ce nu cred că se poate descrie în cuvinte. Cumva, eram morţi şi nu eram. Îl vedeam pe tatăl tău şezând lângă mine, dar totodată mă vedeam pe mine şi pe tatăl tău prăbuşiţi pe podea, plini de sânge.

—Murisem. Cred că ăsta este cuvântul cel mai potrivit. Eram morţi, tu şi maică-ta. Eram morţi şi totuşi ne puteam vedea, puteam simţi. L-am privit pe unchiul Koleam cum căra bietele noastre trupuri lipsite de viaţă în pivniţă. Eram atât de aproape de el şi nu puteam face nimic.

—În clipa în care unchiul Kolea a ridicat puşca şi era cât se poate de evident ce urmează să facă, primul nostru gând a fost la tine. Nu ne temeam de moarte, ci ne gândeam ce se va alege de tine, care rămăseseşi în grija unei vecine. Nici măcar nu mai aveam şansa să te vedem.

—Probabil asta ne-a salvat, ca să spun aşa, dragostea noastră pentru tine. Am fi făcut orice pentru tine. Chiar orice.

—Da, şi am făcut imposibilul. Ne-am reîntors la viaţă pentru tine, Petia. Am hotărât că nu trebuie să ajungi în vreun orfelinat, unde să-şi bată joc de tine toţi nebunii. Nu mai aveai alte rude şi nici nu exista nimeni dispus să-ţi ofere dragoste ca a noastră.

—Erai odorul nostru cel mai de preţ. Nu-ţi putem spune cum, dar am găsit puterea de a reveni.

—După o săptămână am ieşit din cabană şi am pornit spre tine. Nimeni nu s-a mirat să ne vadă, să ne audă sau să stea de vorbă cu noi…

—… la început ne simţeam jenaţi. Eram conştienţi că nu mai aparţinem acestei lumi…

—… dar a trecut. Ne-am obişnuit şi te-ai obişnuit şi tu…

—…vorbeşti tu sau vorbesc eu?

Părinţii pufniră simultan în râs, deşi corpurile se estompau pe măsură ce trecea timpul.

—Hai, că-i bună, spuse tata. Spune-i tu. Ştii, doar, femeile au întotdeauna ultimul cuvânt.

—Mulţumesc. Spasiba balşoi[3]. Astfel, deşi eram morţi, am continuat să fim alături de tine, şi nu numai cu spiritul, ci şi cu trupul. Te-am crescut cum ne-am priceput mai bine, fiule, dar iată că a venit momentul să afli adevărul.

—Ne temeam de asta de fiecare dată când veneam aici. Dar asta era situaţia. Nu-ţi putem spune cum, dar am înţeles că, în fiecare an, la începutul lunii august, trebuia să revenim aici, unde s-a întâmplat nenorocirea.

—Era prima zi din august când am ajuns aici…

—Da, prima zi a lunii, şi era o zi minunată, dar care s-a terminat atât de prost.

—Ne temeam mereu să nu descoperi secretul. Ştii, noi nu ne puteam atinge de propriile noastre cadavre, deşi am încercat. Trupurile noastre au rămas să putrezească la subsol, acolo unde le-a aruncat unchiul Kolea. Din fericire, nu ai avut curiozitatea să cobori acolo, jos.

—Dar iată că totul s-a sfârşit. Trebuia să vină şi clipa asta, odată şi odată. Şi a venit, nu-i aşa? După cincisprezece ani. Dar parcă tot a venit prea repede, deşi nici măcar o clipă nu ne-am imaginat că vom prinde cea de-a şaisprezecea aniversare a ta.

Petia plângea, copleşit. Niciodată nu bănuise… Cine ar fi putut bănui? Şi-i era atât de ruşine. Atât de ruşine pentru atât de multe lucruri. Pentru că-şi bănuise părinţii de crimă. Pentru că lovise cu piciorul în scheletul tatălui său. Pentru că o pusese pe Vera mai presus de părinţii lui.

—Ce se va întâmpla acum cu mine?

Părinţii — sau mai degrabă ce mai rămăsese din ei, deoarece acum arătau  ca nişte fuioare de ceaţă în care vag le putea ghici trăsăturile — suspinară adânc şi priviră unul către celălalt.

—Ce să se întâmple? Noi va trebui să plecăm din viaţa ta. Şi aşa ni s-a oferit un răgaz întins, răgaz pe care nu cred că-l au prea mulţi părinţi nefericiţi. Te-ai făcut băiat mare, Petia. Şi o să te descurci, suntem siguri de asta…

—După ce a căzut comunismul, ne-am lansat în afaceri. Am strâns câţi bani am putut, aşa că, dacă eşti chibzuit, nu o să duci grija zilei de mâine.

—O să fiu cât de chibzuit se poate. O să vedeţi…

—Suntem siguri de asta. Gândeşte-te numai cât de greu ne-a venit să-i strângem.

—Şi să te transferi de la liceul ăla nenorocit. Am lăsat dispoziţii că, dacă mi se întâmplă ceva, să fii transferat la un liceu din Anglia sau America. Domnul Glasov, avocatul nostru, se va ocupa de toate formalităţile.

—Am fi făcut noi asta, dar nu puteam părăsi ţara şi nici nu ne lăsa inima să ne despărţim de tine. Şi să nu-ţi faci grijă din cauza unchiului Kolea. Acum s-a dus şi el, pentru totdeauna.

—După ce a comis crima, unchiul Kolea a încercat să ascundă urmele. Poate că i-ar fi mers, avea relaţii mari şi putea să scape, chiar dacă-şi ucisese fratele şi cumnata. În comunism era la fel de rău ca în capitalismul de acum. Dar, după ce a revenit din pivniţă, a început să-şi dea seama ce făcuse.

—Şi-a dat seama că viaţa lui nu mai avea niciun rost. Femeia pe care o iubise zăcea în pivniţă fără viaţă, alături de fratele lui. Şi el îi ucisese pe amândoi.

—Nu era o povară cu care să-ţi doreşti să trăieşti.

—A ieşit din cabană şi a fugit în pădure.

—Abia mai târziu am aflat că şi-a tras un glonţ în cap, nu departe de aici.

—Nici el nu a putut părăsi pe deplin această lume. Un spirit tulburat, pe jumătate nebun. Şi considera că totul s-a întâmplat din cauza noastră.

—Dar acum s-a terminat. Când ne-ai spus că te-ai întâlnit cu el în pădure ne-am dat seama că spiritul lui era departe de a se fi liniştit. Căuta răzbunare. Am încercat să discutăm cu el, dar nu aveai cu cine. Şi şi-a pus în gând să…

—… să-ţi facă rău. Foarte mult rău. Aşa credea c-o să ne facă rău şi nouă.

—Şi nu era departe de adevăr.

Părinţii abia se mai vedeau. Două pete de ceaţă.

—O să vă mai văd vreodată?

—O, nu, din păcate n-o să ne mai poţi vedea niciodată. Dar să ştii că mereu vom fi alături de tine.

—Da, te iubim, fiule. Şi vom fi alături de tine mereu, chiar dacă nu o să ne poţi vedea sau simţi.

Petia se ridică de pe scaun şi, hohotind de plâns, se repezi să-şi îmbrăţişeze părinţii. De-abia le simţi pe umeri atingerea braţelor, care deveniseră uşoare, uşoare ca nişte fulgi.

—Te iubim, fiule.

Petia aruncă o ultimă privire cabanei. Cabana lui. Totul părea a fi în regulă deşi Petia ştia că nu era aşa. Şi niciodată nu avea să fie în regulă. Nu după ce mama şi tata dispăruseră din viaţa sa. Înghiţi cu greu nodul din gât şi-şi şterse lacrimile. Mama şi tata dispăruseră. De data aceasta definitiv.

Petia nu mai avea ce face la cabană, dar jurase să vină în anul următor, în prima săptămână din august. O să vină în fiecare an. Indiferent cât de greu o să-i fie.

Cu o oră în urmă terminase de înmormântat cele două schelete; tot ce mai rămăsese din tata şi mama. Contemplase îndelung degetul lipsă de la scheletul tatălui. Dar nu mai avea nicio îndoială. Erau osemintele părinţilor. În jurul mamei presărase din belşug flori sălbatice.

Pe o mică lespede le cioplise numele, folosindu-se de sculele din trusa maşinii. De-acum totul era gata.

—La revedere mama! La revedere, tata!

Urcă la volanul maşinii. Din fericire, printre multe altele, tata îl învăţase să conducă maşina. Răsuci cheia în contact şi motorul începu să toarcă. Petia era gata să revină în sânul lumii civilizate.

(Sfârşit)

Miercuri, 6 octombrie 2010, Mileanca


[1] Punct (lb rusă)

[2] În sistemul de notare şcolară sovietic, nota cinci era nota cea mai mare

[3] Mulţumesc mult (rusă)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.