În urma lor, doar flăcările…

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

Lui Gyuri, în speranţa că finalul e pe măsura aşteptărilor

… Vocea bătrânei se stinse într-un oftat şi ochii ei decoloraţi rămaseră aţintiţi asupra focului care pâlpâia rar. O adiere uşoară umfla perdelele albe, pătate de muşte, şi sunetele nopţii pătrundeau lin prin fereastra larg deschisă, împreună cu lumina lăptoasă a lunii pline.

Gyuri înălţă capul şi aruncă o privire rapidă spre Marius, care zăcea ghemuit într-un colţ, cu părul vâlvoi şi palid la faţă ca un cadavru. Doar el mai rămăsese din grupul celor patru căutători de comori. Ceilalţi trei intraseră în pământ sau se topiseră în văzduh, Marius nu ştia să spună. Părea că ochii săi văzuseră ceva mult prea groaznic pentru a putea fi exprimat în cuvinte şi, de câte ori Gyuri încercase să scoată ceva de la el, tânărul era apucat de un tremur nervos, ochii i se dilatau, părul i se ridica în vârful capului. Îngăima doar cuvinte fără şir, legănându-se înainte şi înapoi, gemând şi ferindu-se când era atins. Totuşi, era mai liniştit acum; calmantele pe care i le dăduse Gyuri îşi făcuseră efectul.

― Cam aşa ştiam şi eu povestea, tanti Salomeea, zise Gyuri. Cu ceva detalii în minus, ce-i drept… Deh. Aşa e cu poveştile astea, se mai pierd pe drum. Ai auzit, Marius?… Eu ce v-am spus vouă?…

Marius gemu ceva neînţeles şi îşi lăsă capul în mâini.

― O să-i dau copilului un ceai de ierburi şi o să-i descânt de sperietură, zise femeia, ridicându-se sprintenă de pe scăunel şi trebăluind în jurul cuptorului de pământ.

Se mişca extrem de repede pentru vârsta ei, avea picioare iuţi şi braţe harnice. Un acoperământ de cap, mare cât un turban, îi ascundea în întregime părul, ce părea foarte lung; doar câteva şuviţe cărunte îi fluturau pe la tâmple, ca fulgi de cenuşă. Avea o voce molatică, adormitoare, şi un chip blajin. Dar ochii ei migdalaţi, încadraţi de gene lungi, aruncau priviri reci, sfredelitoare pe sub sprâncenele groase.

Apăruse în sat cu puţină vreme în urmă; îşi înjghebase din nimic o gospodărie destul de mare şi toată ziua era văzută muncind cu sârguinţă, ba în grădina frumos aranjată, ba pe lângă animale, cărora le vorbea cu bunătate, ca unor copii. Spunea că era văduvă de multă vreme, că bărbatul îi murise în tinereţe. Dar nimeni nu ştia de unde venise şi nici ea nu părea dispusă să dea prea multe detalii. Vorbea o românească stranie, demodată, cu accent ciudat. Parcă oriental, hotărâse Gyuri; turcesc, cel mai probabil. Era pricepută la descântece şi leacuri, cunoştea toate plantele câmpului, stelele cerului şi vânturile din cele patru zări. Citea în fiecare seară din nişte cărţi groase, cu coperţi tari şi aurite, scrise în limbi necunoscute.

― I-am dat nişte calmante mai devreme, dar un ceai nu i-ar strica, îi spuse Gyuri, apropiindu-se şi el de oala aburindă. În ce priveşte descântecul, dumneata ştii mai bine, tanti Salomeea.

Bătrâna Salomeea ridică ochii decoloraţi şi îl cântări câteva clipe.

― Băiatul a văzut ielele, şopti ea. A trecut prin iad şi a privit dracii în faţă. E minune mare că trăieşte. Are minţile rătăcite, asta e firesc. Dar leacurile mele o să-l trezească şi o să-l lase curat ca pe un copil…

― Cum zici dumneata, tanti Salomeea. Ţi-l las pe mână. Eu ies puţin să fumez o ţigară şi să fac câţiva paşi, şi mă întorc.

― E lună plină, îl avertiză ea. Lumina ei albă arde în văpăi de raze şi orice creatură a nopţii care îşi părăseşte bârlogul capătă aură de rai, când ea e luminată doar de flăcările iadului spre care te cheamă…

Gyuri zâmbi reţinut.

― Stai liniştită, tanti Salomeea. Promit să nu mă iau după nimic care luceşte.

Ieşi pe prispă şi se sprijini de balustrada de lemn vopsită în verde, cu ţigara în mână. Noaptea era răcoroasă şi străvezie; câţiva lilieci zburau haotic pe sub streşini şi nişte fluturi mari, cu aripi moi, se repezeau orbeşte în becul chior atârnat de un stâlp de susţinere. Se auzeau greierii ţârâind în iarba înaltă şi cântec de broaşte venind dinspre mlaştină. Înăuntru, bătrâna vorbea cuvinte ritmate, cântate, cu voce nazală, tărăgănată; băiatul îngâna răspunsuri scurte şi înăbuşite, gemând uneori ca de durere…

 „ Şi cum l-au zărit

L-au şi secerat

Şi l-au săgetat

Sângele i-au băut

Bun de nimica l-au făcut

Carnea i-au mâncat

Puterea i-au luat

Ceasuri de moarte i-au dat…”

― A adormit.

Nu o auzise ieşind. Stătea lângă el cu chipul întunecat, cu ridurile estompate de lumina slabă şi cu privirile pierdute în gol. Părea mult mai tânără, aproape frumoasă, dar paloarea şi gura strânsă arătau oboseală.

― Răul care l-a stăpânit a fost puternic, murmură ea. A plecat, acum e curat. Dar nu va mai fi niciodată om întreg…

Gyuri se întoarse spre bătrână, mirat.

― Doar pentru că a văzut ielele, tanti Salomeea?

Femeia ridică ochii spre el, fulgerându-l.

― Loc rău, zise ea, apoi se lăsă, ostenită, pe banca de lemn negeluit.

*

Pornise spre pădure cu paşi întinşi, în vreme ce flăcările albastre mureau în depărtare, înghiţite de lumina începutului de zi. Cerul era oţelit, iar stelele se stingeau una câte una, topindu-se în înalt. Drumul era marcat de ierburi pârlite şi bălţi clocite, mlaştina părea mai adâncă decât de obicei. Pe Marius îl găsise pitit după un bolovan, se legăna domol înainte şi înapoi şi vorbea singur. Îl prinsese de umăr şi îl strigase pe nume, dar el era pierdut undeva în golul oglindit de privirile sale. Se lăsase luat de mână şi ridicat în picioare ca un copil adormit.

„Marius… Unde sunt ceilalţi?” îl întrebase Gyuri cu glas puternic, de repetate ori, dar Marius era surd şi mut, şi ochii săi bulbucaţi arătau o groază nesfârşită. Poiana îşi schimbase din nou înfăţişarea – îşi schimba mereu înfăţişarea; de fiecare dată când trecuse pe aici, locul arăta altfel, bolovanii erau răsturnaţi în alte poziţii şi mutaţi în locuri diferite, ca şi cum pământul ar fi fost o cocă moale ce se modela singură – şi iarba era uscată şi pârlită. Pe jos se vedeau urmele unor creaturi neştiute, urme prelungi cu gheare ascuţite, care veneau de niciunde şi dispăreau la fel de brusc. „Marius, vorbeşte! Ce s-a întâmplat aici?” insistase Gyuri, scuturându-l. Marius se ferea ca de lovituri, cu gâtul înfundat între umeri şi capul în jos. „Ele, dintre flăcări”, şoptise el, şi apoi se cufundase într-o tăcere sinistră…

*

― Unde sunt?… Ce s-a întâmplat?…

Tânărul se ridicase în capul oaselor şi privea sperios în jur, cu mâinile vinete încleştate în pătura de lână. Privi o clipă la geamul deschis, prin care intrau pieziş câteva raze de soare, cireşele de pe masă, cuptorul bătrânesc pe care bolborosea o oală mare cu miros îmbietor, apoi rămase cu gura căscată la tapiţeria de pe perete, ce înfăţişa un grup de fete înveşmântate în alb, dansând în lumina lunii. Chipul lui deveni alb ca hârtia şi ridică degetul pentru a-i arăta bătrânei Salomeea.

― Ele…, şopti Marius către bătrână. Ele…

Bătrâna veni lângă el cu o farfurie de supă de găină şi un ştergar alb.

― Ţi-am făcut o zeamă acră cu carne. E caldă, o să-ţi facă bine. Şi nişte pâine, acuma am scos-o din cuptor. După aia, îţi mai dau un ceai de ierburi.

― Ele…

― Iele, îl corectă ea. Ielele frumoasele, mândrele, vântoasele. Lasă-le cu noaptea, acum ia şi mănâncă.

― Erau acolo, bolborosi el. Erau acolo, şi veneau mereu, tot altele, tot mai multe. Aveau chipuri zâmbitoare şi flori în pletele de aur, iar vălurile lor argintii, străvezii ca pânza de păianjen, lăsau să se vadă trupurile lor goale, prelungi, cu sâni rotunzi şi şolduri arcuite… Dansau în cercuri, ţinându-se de mijloc, săltau şi chiuiau, râdeau şi cântau…

Paşi grei răsunară afară, pe alee, apropiindu-se tot mai mult.

― Ei, a înviat mortul? se auzi glasul vesel al lui Gyuri, şi silueta înaltă şi spătoasă a bărbatului se arătă în cadrul uşii. Cum te simţi, băiatule?

Bătrâna Salomeea ridică o mână, făcându-i semn să tacă. Marius privea în continuare tapiţeria, vorbind încet.

― … În mijlocul poienii dansa una cu părul albastru, şi trupul ei gol şi vânăt părea că se înălţase din ape. Toate aveau ochii adânci şi întunecaţi, surâsuri viclene şi degete cu gheare. Veneau spre noi îmbietoare, privindu-ne tulburător şi învăluindu-ne în parfumul lor fierbinte. Şi atunci, am văzut că pământul pe care călcau rămânea ars în urma lor. Iarba, pârlită. Florile, moarte. Dar ei vedeau doar trupurile lor goale, care li se ofereau deschise şi aprinse de dorinţă. Nu vedeau cum ochii lor se fac roşii. Cum de sub buzele pline răsar colţi lungi şi albi, ca de lup. Cum chipurile lor frumoase se schimonosesc drăceşte, rânjind…

Se cutremură. Împinse la o parte farfuria cu mâncare şi ridică privirile spre Gyuri.

― Ar fi trebuit să te asculte, murmură el.

Se lăsă în aşternut obosit, greoi, ca apăsat de o greutate imensă. Oftă adânc.

― Flăcări, şopti. Flăcări albastre ardeau din toate părţile, aprinzând scântei în părul lor lung şi unduios, în ochii lor roşii poftitori de sânge. Şi lumina era albastră, fumurie, îngheţată. Se simţea miros de sânge şi de moarte, de pucioasă. Iar ei…

― Ei?… Unde sunt ei? întrebă Gyuri, nerăbdător, dar buzele uscate şi strânse ale bătrânei Salomeea îi cerură tăcere.

― Ei?… Râse nervos. Priveau înmărmuriţi la doamnele în alb, în vreme ce carnea lor lichefiată se scurgea de pe ei ca ceara topită de pe lumânare. Stăteau acolo muţi de uimire, iar ele se apropiau încet, sorbindu-le viaţa cu ochii lor cei însângeraţi. Apoi, pământul s-a mişcat precum spinarea unui animal mare ce respiră în somn, s-a cutremurat din adânc şi s-a căscat asemeni unei guri flămânde. Flăcări uriaşe au izbucnit spre cer, dezlănţuite, şi hohote sălbatice de râs răsunau din toate părţile…

Bătrâna Salomeea îi aşeză palma pe fruntea înfierbântată, privind spre Gyuri. Bărbatul merse la fereastră, încruntat, cu mâinile la spate.

Le-am spus să nu plece, mârâi el cu ciudă.

― Blestemul Yasminei, îl lămuri bătrâna Salomeea. „Să zacă aurul blestemat în fundul pământului!… Şi ochi de om să nu-l ştie, nici gheară de fiară să nu-l ajungă!… Păzit să fie de iazmele nopţii, de ştimele apelor, de demonii din ceaţă!…  Umbra neagră a Codrilor de Piatră să ascundă altarul stropit de atâta sânge nevinovat, adus ca jertfă Întunericului…”

Gyuri clătină din cap, neîncrezător.

― Blestem azvârlit la mânie, continuă bătrâna Salomeea. Yasmina a fost vrăjitoare puternică, dar Lambru era jurat iadului şi n-a mai avut ce-i face. A greşit Yasmina, că l-a iubit pe nelegiuit şi a uitat cu cine are de-a face. Când a văzut, în sfârşit – când l-a găsit aplecat asupra trupului neînsufleţit al domniţei Ruxanda, pe care el a ucis-o cu mâna lui – a fost prea târziu. Aşa că a chemat dracii şi i-a supus voinţei ei într-o ultimă poruncă cumplită. A lucrat cu puterile întunericului şi a rostit cuvinte de nerostit, ca să-l lase pe Lambru gol şi fără apărare, să vadă el singur cine i-a fost stăpân atâta amar de vreme…

― Dar ea?…

― Ea?… N-a mai văzut-o nimeni. A plecat de pe meleagurile astea, sau a pierit atunci când s-a deschis pământul pentru a înghiţi aurul însângerat.

Bătrâna îl îmbie din nou pe Marius cu mâncare; de data aceasta, tânărul primi farfuria şi mâncă repede, mestecând cu poftă.

― Va fi lună plină şi în seara asta, vorbi din nou bătrâna Salomeea ca pentru sine.

Luă farfuria goală din mâna lui Marius, apoi se repezi afară să vadă de gospodărie.

*

Seara se lăsa grea, umedă. Din când în când, un fulger strălucitor sfâşia poala norilor întunecaţi, arătând spre pădurea ce se frământa în jocul sălbatic al vântului. Gyuri înălţă capul şi privi în zare, mirosind furtuna. Venea în rafale puternice, neagră şi ameninţătoare, ca o herghelie de cai sălbatici ce aleargă dezlănţuiţi, aleargă scuturându-şi coamele lungi, pufnind pe nări, rupând zăgazurile cerului…

 „Nu e foarte târziu”, îşi zise. „Mai e timp să trec pe la tanti Salomeea, să văd cum se mai simte băiatul…”

Îşi petrecuse tot restul zilei în poiana blestemată, căutând nici el nu ştia ce. Urmele de paşi nu se mai vedeau, nici iarba pârlită. Dar era ceva în aer care îi dădea fiori. Avea mereu impresia că e pândit, că cineva sau ceva îl priveşte. Distingea mişcare cu coada ochiului, auzea paşi şi gâfâieli – abur sau fum, siluete fantomatice cu chipuri negre – dar, când întorcea capul, nu vedea nimic. Lumina se cernea tulbure dintr-un văzduh de culoare incertă şi pământul răsuna găunos sub picioarele lui. „Le-am spus… le-am spus să nu plece!” îşi repeta la nesfârşit, pipăind stâncile rostogolite şi solul dur cu vârful bocancului. „Locul ăsta e înfiorător şi ziua. Pământul e fierbinte, lumina cade într-un mod de-a dreptul imposibil şi sunt sigur că, în momentul ăsta, e cineva în spatele meu care îmi suflă în ceafă… Iar nenorociţii ăştia au venit aici noaptea. Loc rău, cum spunea tanti Salomeea…”

Văzuse mai demult câteva fotografii făcute în poiană, fotografii care îi rămăseseră în memorie cu o claritate chinuitoare. Nişte siluete albicioase, cu chipuri schimonosite, prinse în mişcare printre bolovani, printre copaci. „Îţi spun, nu era nimeni acolo!” insistase fotograful, cu vocea întretăiată de groază.  Intenţionase să le arate respectivele fotografii celor patru cutezători, însă aceştia dispăruseră în timpul nopţii, alergând după himere… Iar Marius, singurul rămas, singurul pe care îl găsise şi pe care îl adusese înapoi relativ întreg, era mult prea zdruncinat pentru a mai fi tulburat cu asemenea imagini. Trecuse prin destule pentru o viaţă întreagă…

Casa bătrânei Salomeea era învăluită în linişte şi întuneric. Gyuri se opri o clipă, descumpănit. „Doar nu s-a culcat deja?!”, se miră el. Bătrâna Salomeea stătea trează până la ore târzii, citind din cărţile ei vechi, tolănită într-un jilţ lung şi comod. Bătu în uşă, ca niciodată – uşa bătrânei era mereu deschisă – dar nu răspunse nimeni.

― Tanti Salomeea! strigă el, însă liniştea era adâncă, neagră, apăsătoare. Ce naiba…

Împinse uşa şi se opri încremenit în prag. Toată mobila, atâta câtă era – o masă, câteva scăunele şi patul cel îngust în care fusese aşezat bolnavul – era dată de perete, lăsând gol în centru. Aici, bătrâna aşezase o saltea de paie, pe care Marius dormea ca mort, acoperit cu o pătură de lână nevopsită. La capul tânărului, la picioare şi de-o parte şi de alta, ardeau patru lumânări înfipte în tăviţe cu nisip, iar de jur-împrejur, un cerc dintr-o substanţă albă lucea palid în lumina gălbuie. Gyuri intră încet, cu precauţie, privind încordat în toate părţile. Bătrâna Salomeea, însă, nu se afla nicăieri. Şi, ciudat, un sentiment de pace puse stăpânire pe el, în momentul în care pătrunse în cerc. Se aplecă asupra lui Marius. Tânărul răsufla lin, regulat, cu chipul destins şi, oarecum, mai liniştit. „Se pricepe baba”, comentă Gyuri. „Nu ştiu ce a făcut, dar funcţionează, şi e de bine.”

Afară se întunecase de-a binelea şi furtuna lovea cu o violenţă de nedescris, zgâlţâind geamurile şi uşile, smulgând ramuri din copaci. „A început… Şi eu umblu pe la vecini, în loc să fiu acasă. Iar tanti Salomeea, cine ştie pe unde o fi la ora asta…” Pe fereastră nu se vedea nimic; doar fulgerele despicau, pentru o clipă, întunericul cel greu al nopţii.

„Va fi lună plină şi în seara asta…”

Cuvintele bătrânei îi veniră în minte dintr-odată. Da, dacă ar fi fost senin, ar fi văzut luna plină aruncând văpăi argintii şi oglindindu-se în fiecare bob de rouă, şi fiecare bob de rouă ar fi strălucit asemeni unui diamant… „Lumina ei albă arde în văpăi de raze, şi orice creatură a nopţii care îşi părăseşte bârlogul capătă aură de rai, când ea e luminată doar de flăcările iadului spre care te cheamă…”, mai spusese bătrâna Salomeea. „S-a dus în poiană”, realiză Gyuri brusc. „A făcut aici un nu-ştiu-ce ca să-l protejeze pe băiat, iar ea s-a dus în poiană.”

Ieşi încet, pentru a nu tulbura liniştea vrăjită a încăperii scunde, închise uşa cu grijă, apoi îşi trase haina pe cap şi o luă la fugă prin ploaie.

*

Furtuna se mai domolise, dar nu de tot. Fulgerele dansau în jur, expunând pentru o clipă peisajul într-o lumină nudă, rece. Printre norii zdrenţuiţi, se arăta chipul palid al lunii pline; regină a nopţii cu puterile slăbite, ce cădea, muribundă, în aşternuturi de catifea neagră.

 „Am înnebunit de tot”, mârâi Gyuri, necăjindu-se cu pelerina de ploaie care flutura în toate părţile, orbindu-l, şi cu lanterna a cărei lumină pâlpâia tot mai tare. Se opri pentru a schimba bateria. „Perfect, de ce să meargă ceva bine, când poate să meargă prost. Ce mai urmează?…”

Ploaia încetă de tot, dar tunetele încă se auzeau înăbuşite, rostogolite. Bărbatul înainta cu precauţie prin iarba înaltă, prin mlaştina cufundătoare. „Fac şi eu exact ce le-am zis ălora să nu facă. Mă duc noaptea la plimbare prin pădure. Parcă aş fi într-un film de groază, din ăla prost, în care personajul se bagă cu capul înainte în tot felul de buclucuri, deşi e clar ce va păţi. Aştept să aud huiduieli şi fluierături, şi să fiu bombardat cu floricele de porumb. Asta ar fi haios.” Se pomeni zâmbind pe sub mustaţă, amuzat, deşi simţea fiori reci pe spinare.

Urma dâra de lumină lăsată de lanternă fără să privească în stânga sau în dreapta. „Cine ştie ce văd, ce descopăr. Mai bine să nu văd nimic. Şi ar fi bine ca baba să fie acolo, într-adevăr. La naiba cu locurile astea!” Flăcăruile albastre tremurau în depărtare, slabe, pipernicite, ca nişte steluţe pierdute în noaptea pădurii. Gyuri se opri un moment, răsuflă adânc, apoi porni mai departe. „Fie ce-o fi. Dacă intru singur în gura lupului, prostia mea…”

Pătrunse în poiană cu precauţie, hotărât să dea piept cu orice creatură i-ar fi ieşit în cale. Însă nu era pregătit pentru bătrâna Salomeea. O găsi acolo, şezând liniştită între doi bolovani. Stătea ghemuită, cu capul în jos şi cu ochii închişi, ca şi cum s-ar fi rugat. Turbanul care îi strângea părul lung îi făcea capul să pară imens, ca al unei păpuşi diforme. În jurul ei izbucneau, din când în când, flăcări mărunte, albastre, care se stingeau imediat.

― Tanti Salomeea!…

Femeia sări în picioare ca muşcată de şarpe.

― Ce cauţi aici? ţipă ea. De ce ai venit?

Gyuri deschise gura să răspundă, dar nu găsi nimic de zis. Pentru că şi el îşi pusese aceeaşi întrebare, de mai multe ori, pe parcursul drumului. Venise până aici. Acum, ce?…

― Nu e bine să fii aici, tanti Salomeea, zise el în sfârşit. Vino, să mergem acasă.

Bătrâna ridică ochii şi privi cu atenţie în beznă.

Tu ar trebui să mergi acasă, răspunse ea, mai calmă. Dar nu mai este timp. Începe.

― Ce?…

Veni spre el incredibil de repede şi deşertă în jur conţinutul unui săculeţ, desenând conturul aproximativ al unui cerc.

― Să stai aici! şuieră ea.

Norii coborâseră jos de tot şi o ceaţă deasă se aşternu dintr-odată, umedă şi rece, învăluind întregul munte. Liniştea era apăsătoare; tunetele se stinseseră în depărtări, fulgerele conteniseră. Pământul era cald şi se mişca uşor, legănat, ca puntea unui vas pe mare.

― Nu uita, şopti bătrâna Salomeea. Aici, în cerc, suntem în siguranţă. Orice s-ar întâmpla, nimic nu ne va atinge.

Gyuri clătină din cap, dar nu răspunse. Ceva se mişca în stânga şi mişcarea îi atrase atenţia. O siluetă înaltă, cu forme feminine şi păr lung, spumos, se materializă din ceaţă, cu trup de abur şi paşi neauziţi. Apoi apăru alta. Şi alta.

― Nu te uita la ele! strigă bătrâna Salomeea. Acoperă-ţi ochii, nu privi. Chipurile lor frumoase sunt doar nişte iluzii născocite de noapte. Cine le priveşte, piere…

Se apropiau domol, în paşi de dans. Înconjurară cercul, tăcute ca nişte umbre albe, şi se întinseră spre cei doi oameni, ca să îi apuce. Aveau degete lungi, cu gheare ascuţite, şi de sub buzele lor frumoase ieşeau la iveală colţi ca de fiară. Dar cercul le opri ca un zid şi chipurile lor prinseră să se schimonosească oribil.

Atunci, bătrâna Salomeea se ridică în picioare, incredibil de înaltă şi de subţire. Îşi smulse turbanul cel roşu care îi acoperea capul şi părul îi căzu pe spate, bogat, lung până în pământ şi negru ca pana corbului. Ochii ei aruncau fulgere verzi; chipul ei, brusc întinerit, ardea ca o torţă.

― Înapoi, demoni! strigă ea cu glas puternic, de se cutremurară văile şi crestele. Înapoi să mergeţi, să vă topiţi în ceţuri şi în umbre, în faţa oamenilor să nu vă arătaţi, în lumina lunii să nu ieşiţi!…

Flăcări puternice izbucniră în jur. Pământul se mişcă din adânc, vuind surd, iar umbrele albe se feriră în lături, ca lovite de bici.

― Plecaţi din aceste locuri!… Să mergeţi pe pustii, unde chip de om nu ajunge, unde urmă de fiară nu pătrunde, unde rază de soare nu luminează, unde cântec de pasăre nu răsună!…

Creaturile prinseră să se vaite şi să urle pe zeci de voci, hohotind ascuţit, chiţăind şi grohăind în cor. Ceaţa se împrăştie treptat, iar luna, plină şi albă, îşi arătă chipul argintat deasupra poienii, prin spărturile norilor.

― Să rămână aceste locuri curate, luminate, doar de picior de om călcate…

Pământul se cutremură iar, făcând valuri ca marea pe timp de furtună. Un tunet puternic se auzi în străfunduri, undeva departe, departe de tot, şi pieri, estompându-se treptat. Apoi, scoarţa se netezi, flăcările albastre se stinseră. Trupurile demonilor se risipiră în noapte, cu ultimele urme de ceaţă.

― S-a terminat, zise ea cu glas potolit.

Gyuri se ridică în picioare şi privi buimac în jur. Nu recunoştea locurile, poiana îşi schimbase iar – pentru a câta oară? – înfăţişarea. Dar era convins, fără să ştie exact de ce, că de data asta va rămâne aşa pentru multă vreme. Se întoarse către femeie. Bătrâna Salomeea nu mai era bătrână. Radia de o frumuseţe neobişnuită şi de puteri nebănuite; zâmbea calmă şi ochii ei verzi străluceau ca smaraldul în lumina lunii.

― Yasmina, o recunoscu el.

Ea înclină uşor capul, cu o graţie de regină.

― Eu, admise ea. Aveam de reparat o greşeală pe care am făcut-o demult, în tinereţile mele cele zbuciumate…

Râse.

― A fost uşor. Trebuia să fi făcut asta mai demult.

― Trebuia, zise Gyuri, zâmbind amar. Bine că s-a terminat.

Îşi scoase pelerina de ploaie, şiroind de apă, şi o scutură bine.

― Dar comoara? mai întrebă el. Va putea fi luată acum?

― Poţi să încerci, murmură Yasmina, privind în gol. Dar nu te-aş sfătui…

O flacără albastră luci scurt, puternic în noapte, şi se stinse, murind într-o crăpătură de stâncă.

― În legătură cu asta nu pot face nimic, mai zise ea. Aurul aparţine iadului şi trebuie să rămână acolo. E scăldat în sânge. Nu e bun de luat şi folosit.

― Am înţeles, râse Gyuri. Aşa e cel mai bine.

Yasmina zâmbi din nou, apoi făcu un gest de salut şi se depărtă încet, plutind. Silueta ei se subţie din ce în ce, până când se topi în văzduhul negru. Gyuri privi în urma ei o vreme; în cele din urmă, îşi aminti că Marius era singur într-o casă mare şi goală, şi era foarte posibil să se sperie la trezire şi că poarta propriei case rămăsese descuiată. Se înfăşură în pelerină şi o apucă grăbit spre sat, luminându-şi calea cu lanterna.

În urma lor, doar flăcările se înălţau albastre, parcă speriate de întunericul şi de liniştea care învăluia din nou muntele, după atâtea veacuri…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

14 comentarii »

  • Alin Dărângă said:

    Felicitări!Superb finalul, mi-au plăcut la nebunie mai ales descântecele 🙂

  • Cat said:

    Multumesc!
    Primul descantec este din folclor, „descantec pentru zane”. Era ceva lung de tot, si m-am gandit ca bucata aia e cea mai potrivita pentru a descrie starea personajului.
    La final, partea cu exorcizarea locului, am inventat eu, am combinat diferite chestii auzite ici si colo si a iesit aia 🙂

  • Din Suspans, nr. 25 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] În urma lor doar flăcările… de Cătălina Fometici. […]

  • Paul said:

    Imi place cum a iesit! Foarte inventiva partea cu descantecul, iar fraza de final este absolut dementiala! Felicitari!

  • George Sauciuc said:

    Pur şi simplu demenţial :)!

  • aurelia chircu said:

    „E lună plină. Lumina ei albă arde în văpăi de raze şi orice creatură a nopţii care îşi părăseşte bârlogul capătă aură de rai, când ea e luminată doar de flăcările iadului spre care te cheamă…” Wow, ai niste citate marfa de tot. Felicitari! Foarte buna povestirea. La cat mai multe! 😉

  • Cat said:

    Va multumesc frumos de tot!!!

  • Ioana-Catalina Dorojan said:

    Felicitari, Cata, intreaga trilogie a iesit intr-un mare fel! 🙂

  • Cat said:

    Multumesc mult, Ioana >:D<
    Astept sa citesc si eu urmatoarele tale povesti 😀

  • bogdan said:

    foarte fain. felicitări.

  • Scriptorium iulie | Gazeta SF said:

    […] Fometici este prezentă în numărul acesta al revistei Suspans cu povestirea “În urma lor, doar flăcările…”, povestire ce vine în continuarea celor două de dinaintea ei: Pentru toate comorile iadului, […]

  • Cat said:

    Multumesc 🙂

  • Ficţiuni de cireşar – privire de ansamblu « SCIFIENTLAND said:

    […] „În căutarea simetriei”, de Daniel Timariu şi „Tester”, de Diana Alzner (SRSFF), „În urma lor, doar flăcările…”, de Cătălina Fometici şi „Omul de dincolo”, de Mihai Hafia Traista (SUSPANS.ro), […]

  • cei mai cei 5 « Scriptorium said:

    […] dintre gheţuri, În zori, pădurea era albastră, Pentru toate comorile iadului, Începutul, În urma lor, doar flăcările…, Phaedra şi  Păpuşa, apărute în Suspans, Gazeta SF şi Revista de Suspans. De ce locul […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.