În zori, pădurea era albastră…

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 23 ( aprilie, 2012 )
Autor:

… Iar roua din iarbă lucea precum cioburile de diamant. Şi fiecare diamant oglindea o stea, spărgându-se în mii de curcubee scânteietoare. Fuioare de ceaţă pluteau uşor, spumoase, pe deasupra copacilor încremeniţi, pe lângă dealurile adormite. Aurul lunii pline pălea spre apus, departe, acolo unde pâcla cuprindea pământ şi cer, unde munţii se întindeau întunecaţi ca nişte umbre.

*

“And it’s whispered that soon if we all call the tune

 Then the piper will lead us to reason.

And a new day will dawn for those who stand long

 And the forests will echo with laughter.”

 (Led Zeppelin- Stairway to Heaven)

 

Drumul de ţară se întindea înapoi şi înainte, alb şi prăfos, mărginit de şanţuri de scurgere şi podeţe de piatră. În jur, dealuri pipernicite, parcă ghemuindu-se sub cerul greu, sidefat.

La radio se auzeau ritmurile piesei Stairway to Heaven a celor de la Led Zeppelin, acoperind huruitul motorului. Mirosea a piele de la tapiţerii şi a fum de ţigară.

― Amicul tău ştie că venim? întrebă Miron, cu ochii la drum.

― Da, ne aşteaptă, zise Andrei, deschizând pentru o clipă geamul şi aruncând chiştocul. O să ne spună el tot ce ne interesează.

― Totuşi, nu înţeleg, se auzi, din spate, vocea morocănoasă a lui Răzvan. Mi se pare bizar.

Andrei se întoarse spre el, curios.

― Dacă el ştie unde e comoara, şi cunoaşte atât de bine locurile, de ce nu o dezgroapă el? Şi de ce este atât de dispus să ne ajute pe noi?… Nu are nici o logică.

― Da, interveni şi Marius, brusc trezit din moţăială.

― Ah, asta… Să zicem că are nişte teorii cam ciudate în ce priveşte comoara asta, râse Andrei, nepăsător. Bineînţeles, va încerca să ne convingă şi pe noi să renunţăm la căutare şi să plecăm acasă cu mâna goală. Ceea ce sper că nu se va întâmpla.

― Pe dracu’, explodă Marius. Visez de prea mult timp la ce-o să fac cu banii, ca să renunţ acum. Puţin îmi pasă de ce crede nu-ştiu-cine.

Aflaseră de comoară cu aproape un an în urmă; Andrei, istoric şi folclorist, studiase îndelung problema. Citise nişte legende locale despre hoţii de codru care bântuiseră prin zonă secole de-a rândul, pe vremea când pădurea era deasă şi sălbatică. Se spunea că adunaseră, în timp, atâta aur, încât ar fi putut cumpăra o împărăţie. Dar nimeni nu îl egala pe Horia Lambru, zis Răspopitul, care, spuneau cronicile, pe lângă că luase sub stăpânirea sa aurul moştenit de la fraţii săi de cruce, adăugase el singur încă o dată pe-atâta. „A fost acest Horia Lambru bărbat frumos, dârz, lat în umeri, cu plete ca pana corbului şi ochi crânceni sub sprâncenele îmbinate. (…) Mulţi ciocoi a strâns el de gât, răpindu-le averea şi dăruind cu bunătate văduvelor şi orfanilor. Şi tot a fost el bogat precum un prinţ turcesc, şi ar fi putut construi palate multe şi grădini şi biserici, dar n-a voit a risipi banii, şi sculele, şi pietrele pe case ciocoieşti. A îngropat cu înţelepciune tot ce-i prisosea în Codrii de Piatră, pentru ca fraţii lui să dăruiască la săraci pe când el n-a mai fi…”. Fusese călugăr la o mănăstire din munţi ce dispăruse între timp, şi fugise de acolo; cântările bisericeşti erau prea tărăgănate pentru gusturile sale, iar călugării nu trăgeau cu pistoalele; călăreau pe căluţi mici, păroşi, cu pas domol şi fire blândă, supusă. Citeau slove încâlcite în fum galben de tămâie, miroseau a seu şi a ceară. Iar astea toate nu erau pe placul lui Horia Lambru. Lepădase sutana şi barba, punând, în schimb, cămaşă de pânză de in şi pistoale la brâu; „a încălecat un armăsăraş negru ca noaptea, ţintat cu alb în frunte”, şi „a zburat ca gândul peste plaiuri, zi şi noapte, până i-a întâlnit pe bravii flăcăi ai codrului. A legat acolo cu ei frăţie de cruce şi s-a legat să trăiască în legea lor, fiind botezat cu sânge şi foc.”

Nenumărate erau legendele despre Horia Lambru şi fabuloasa lui avere. Salvase ţărani nevoiaşi din ghearele stăpânirii hrăpăreţe, care lua şapte piei de pe om; răpise tineri de pe eşafod, unde urmau a fi pedepsiţi pentru tot felul de crime, adevărate sau închipuite, şi îi depusese nevătămaţi în braţele mamelor cu ochii înlăcrimaţi şi glasurile înălţate în bocet. Întorsese nişte fete de pe calea stricăciunii, dăruindu-le aur şi nestemate. Jefuise prinţi şi iubise domniţe.

Comoara Răspopitului, însă, era pomenită şi în cronicile poloneze, turceşti şi chiar ungare. „Da, ştiu despre ce vorbeşti”, îi spusese atunci amicul său Gyuri. „Comoara există, şi cred că ştiu şi unde se află. Doar că este ceva mai mult de atât… Vino pe la mine, şi vorbim pe îndelete…”

Pe Miron, arheologul, îl mobilizase după o lungă discuţie în care îi descrisese în amănunt monedele de aur şi de argint, bijuteriile de aur încrustate cu pietre preţioase şi semipreţioase, centurile şi inelele cu sigiliu; pentru cei doi studenţi nu fusese nevoie de muncă de convingere. Le promisese o sumă bunicică şi medii mari, dacă erau de-acord să îşi ţină gura şi să facă săpăturile necesare.

Maşina încetini, pe măsură ce se apropia de capătul satului. Andrei începu să privească atent la casele de pe margine.

― … Numărul 40, citi el. Aici.

Miron trase de volan şi frână; muzica din boxe amuţi brusc. Cei patru ieşiră zgribuliţi, întinzându-se pentru a-şi dezmorţi încheieturile înţepenite de la orele petrecute în maşină. Un om înalt, solid, cu părul lung prins într-o coadă de cal, le ieşi zâmbind înainte.

― Aţi nimerit, le zise el. Haideţi, intraţi. Am scos nişte vin cum n-aţi mai băut niciodată, producţie proprie…

― Nu e prea devreme pentru vin? întrebă Răzvan morocănos, trântind uşa din spate şi încruntându-se spre căţelul mic, lăţos, care adulmeca în direcţia maşinii.

― Nu, râse Gyuri. Vă puteţi spăla pe mâini acolo.

*

“Let me bring you songs from the wood…”

 (Jethro Tull- Songs from the Wood)

 

Vinul era roşu-aprins, străveziu şi scânteietor ca un rubin lichid; lăsa un gust acrişor pe vârful limbii, dar năvălea dulce ca mierea în fundul gurii, prelingându-se răcoros spre gâtul înfierbântat până în măruntaiele arse.

― Aţi venit după comoara Răspopitului, începu Gyuri. Ce vreţi cu ea?

Patru chipuri îl priviră oarecum duşmănos, cu sprâncene încruntate şi încleştări de fălci. Andrei se foi, nervos. Miron aprinse o ţigară.

― Eu vă întreb aşa… Pe mine nu mă interesează. Dacă voiam să o iau, o luam de zece ori până acum. La urma urmei, trăiesc de o viaţă aici. Este uite acolo, pe dealul ăla, lângă nişte bolovani albi.

― Şi de ce n-ai luat-o? îl repezi Răzvan.

Gyuri se lăsă pe spate şi aprinse şi el o ţigară. Privi gânditor în zare.

― Voi ce ştiţi despre comoară? Andrei?…

― E imensă, vorbi Andrei, şi ochii îi străluciră de poftă. Se spune că e atât de mare, încât Horia Lambru Haiducul ar fi putut construi castele nenumărate…

― Nu, Andrei!

Gyuri se aplecă în faţă, spre el, şi îl ţintui cu privirea lui rece ca oţelul.

― Ce ştii despre ea? Ce ştii despre Lambru?

Andrei se opri, fâstâcindu-se ca un elev în faţa profesorului.

― Haiducul tipic, mormăi el. Fura de la bogaţi, dădea la săraci… Cronicile şi poveştile spun că a fost ca un erou pentru nevoiaşi.

― Mda, cronicile, făcu Gyuri, suflând fumul albastru spre cer. „Şi-avea fraţi de cruce şapte/ Ce-au supt sângele cu lapte”…  „Şi un murg de patru ani/ Care muşcă din duşmani”… etcaetera… Am înţeles.

Mângâie capul lăţos al căţelului, care se aşezase cuminte la picioarele lui, şi mai trase un fum.

― Măi copii, zise el deodată, cu tonul schimbat. De ce sunteţi voi nebuni? De ce vă trebuie comoara asta?… Nu puteţi căuta alta?… Andrei, tu chiar nu ţi-ai pus întrebări?… Comoara aia zace acolo de aproape trei sute de ani! Toată lumea din zonă cunoaşte povestea, cunoaşte locul comorii, şi totuşi n-a umblat nimeni la ea. Nu te întrebi de ce?…

― Pentru că sunt proşti, râse Marius greoi, cu ochii deja împăienjeniţi de la vinul tare.

― Ba prost eşti tu! strigă Gyuri, aruncând cu necaz chiştocul în scrumieră şi luând altă ţigară din pachet. Lambru, erou. Râse nervos. Se vede treaba, Andrei, că voi nu învăţaţi nimic pe la toate şcolile alea în care oricine ia diplome peste diplome. Nici voi, nici amărâţii ăştia de studenţi. Pierdeţi numai vremea, şi citiţi poveşti în care orice nemernic ajunge erou. Şi le mai şi credeţi, pe deasupra. Ia să vă spun eu cine a fost eroul ăsta.

Se aşeză temeinic în fotoliul pliant şi îşi mai turnă un pahar de vin.

― Lambru a fost călugăr, la Mănăstirea Sfânta Teodora. Mănăstirea nu mai există, a ars pe la 1850. Se spune că Lambru ăsta avea o voce aşa de frumoasă, încât se adunau urşii din pădure să-l audă cântând. E o prostie, bineînţeles. Ce să caute urşii acolo, să caşte gura la unu’ care lălăie aiurea…

― A fugit de la mănăstire, completă Andrei.

― A fugit, aprobă Gÿuri. A fugit şi a ajuns pe moşia boierului Comănescu, avea curţile mai încolo, în josul râului, şi toate satele şi pădurile din jur erau ale lui. Şi Comănescu ăsta avea o fată, Ruxanda… Unii spun că din cauza ei a fugit Lambru de la mănăstire… Nu se ştie exact, şi nici nu contează. Dar era îndrăgostit de ea, şi i-a trimis vorbă că o vrea de nevastă. I-a cerut să fugă cu el în lume. Domniţa Ruxanda l-a gonit şi a râs de el, iar el, de ciudă, şi-a vândut sufletul diavolului pentru aur. Voia să aibă atâta aur, cum nu mai văzuse domniţa în viaţa ei, să fie mai bogat decât Comănescu, să o umilească, să o orbească. A adunat o ceată de neisprăviţi, de pierde-vară, şi s-au ţinut de jafuri timp de zece ani. Aici, în spate, este râul… După râu, peste deal, este un loc numit Pădurea Vrăjită. Este tot ce a mai rămas din Codrii de Piatră. Se întindeau pădurile până departe, la munţi. Adevărata Pădure Nebună. Toată partea asta a fost a lor. Teritoriul lui Horia Lambru şi a cetei lui de hoţi. Eroi?… Nu, nici pe departe. Jefuiau, ucideau şi violau, asta făceau eroii tăi, Andrei… Da, poate că mai aruncau câte un os de ros ălora de care aveau nevoie, cârciumari, hangii şi prostituate, ca să nu ciripească la stăpânire mai mult decât era cazul… Dar nu-ţi face iluzii, nimeni nu a huzurit datorită lui Horia Lambru, nimeni nu s-a îmbogăţit de pe urma lui…

― Şi comoara?…

― Ajung şi acolo. Într-o noapte, a intrat pe geam în camera domniţei Ruxanda. Nu se ştie ce-or fi vorbit, ce nu, unii spun că i-a dus aurul şi i l-a pus la picioare, alţii că, dimpotrivă, nu i-a dus nimic, în schimb a jefuit conacul de toate bunurile de preţ, şi apoi i-a dat foc. Eu înclin spre varianta a doua. Cert e că boierul a fost ucis de oamenii lui, iar pe domniţă a luat-o şi a dus-o cu el. Şi se pare că nici bogăţiile lui n-au impresionat-o, pentru că ea a continuat să-l respingă. Aşa că a omorât-o acolo, într-un moment de furie, în mijlocul aurului cu care a vrut să îi câştige dragostea… Monedele şi bijuteriile sunt cu toate pătate de sângele ei… Când a văzut-o moartă, Lambru n-a mai vrut nici comoară, nici nimic. A îngropat şi fata, şi comoara în Pădurea Vrăjită, la poalele unui stejar uriaş, apoi a dispărut din peisaj. Se crede că a revenit, după mulţi ani, să vadă mormântul, dar a nimerit acolo noaptea, pe lună plină. Şi ielele i-au furat minţile şi l-au făcut stană de piatră…

― Ielele? râse Răzvan, umplându-şi încă un pahar.

― Da, ielele…

― Devine interesant, vorbi Miron. O comoară scăldată în sânge de fecioară, îngropată de un răspopit care şi-a vândut sufletul diavolului, şi care în final a fost transformat în piatră de iele. Frumos, n-am ce zice. Poţi scrie un roman pe tema asta. Acum, spune-ne… Unde ziceai că e comoara aia?…

― Comoara e blestemată, nenorociţilor. De asta n-a luat-o încă nimeni. De ce vă găsiţi voi mai cu moţ să scormoniţi în rahat?…

― Lasă poveştile astea, Gyuri, zise Andrei, plictisit. Cred că suntem cu toţii oameni civilizaţi aici şi ştim ce poate fi adevărat şi ce nu. Întrebarea e… Comoara se află acolo, sau nu? Eşti tu aşa de sigur că n-a luat-o nimeni?…

― N-a luat-o nimeni, mormăi Gyuri posomorât. Nimeni nu e aşa de nebun să mai încerce… după toate câte s-au întâmplat cu cei care au făcut-o. Stâncile din jur n-au crescut din pământ- din iarbă verde…

― Iar?… Mi-ai promis că mă ajuţi, şi am venit aici bazându-mă pe asta. Vei avea partea ta, este destul pentru toată lumea. Acum spune, unde o găsim?…

Gyuri îi privi calm din spatele norilor de fum.

― Nu vreţi să ascultaţi, zise el. Treaba voastră. Mergeţi drept înainte pe drum, apoi o luaţi la dreapta pe cărare – o s-o vedeţi, e la vreo zece metri după indicator – şi vă duceţi până la râu. Vedeţi că e mlaştină, sper că aveţi cizme. Treceţi râul prin vad, şi sunteţi în pădure. Urmaţi poteca până pe culme, apoi mergeţi tot la dreapta. O să intraţi în altă pădure. Aia e Pădurea Vrăjită. Mergeţi tot înainte până daţi de stânci. De-acolo, vă descurcaţi. Sape văd că aveţi…

*

„Alb şi cenuşă

Pleoape lăsate

uitate

-ngropate

Crâmpeie de noapte

mărgele de şoapte

 

Valuri de spumă

Întuneric

eteric

Vezi?

― e castelul din Lună.”

 

Andrei se ridică în capul oaselor, frecându-şi apăsat tâmplele şi ochii. Visase ceva – foşnete şi surâsuri, miros de corn înflorit şi noapte străvezie ca un voal – şi îşi simţea capul greu, limba cleioasă. Privi spre dreapta. Miron sforăia în patul lui, cu pătura trasă peste cap. I se vedea spatele urcând şi coborând în ritmul respiraţiei, şi degetele mâinii stângi atârnând peste marginea patului. Ai băut ca un porc. Ce-ţi mai pasă ţie. Băuseră cu toţii pe săturate din lichidul aromat, roşiatic, acru şi dulce în acelaşi timp, deşi Gyuri îi avertizase că e un vin greu. Îi avertizase de atât de multe. Dar ce ştie el. Se sperie de nişte superstiţii băbeşti. Reuşise, totuşi, să îi convingă să amâne plecarea pentru a doua zi. Pierdere de vreme, hotărî Andrei, chinuindu-se, fără succes, să îşi umezească buzele.

Miron sforăia în continuare, conştiincios. Eşti prost, stabili Andrei, brusc înfuriat. Sunteţi cu toţii nişte proşti. Coborî din pat repede, aruncând cu necaz aşternuturile, şi se îndreptă pe bâjbâite spre bucătărie să bea nişte apă. Cotrobăi prin dulap după o cană, răsturnă un vas cu ceva – probabil seminţele despre care Gyuri spusese că intenţionează să le semene a doua zi – şi ajunse în sfârşit la găleata cu apă de fântână de pe masă. În timp ce bea, simţi boabele neregulate de pe podea sub tălpile goale, erau reci şi rotunjite şi îi dădeau o senzaţie plăcută la atingere. Le răscoli cu piciorul, copilăreşte, apoi lăsă paharul pe masă şi se aplecă să le adune, râzând ca de o glumă bună. Nu ştiu nimic, n-am făcut nimic. N-am fost eu. Poate pisica. Pisica mare, tărcată, care dormita cu statura-i de zeitate păgână pe balustrada verandei ca pe un piedestal. Seminţele făceau un zgomot infernal, zornăiau cumplit în vasul de plastic şi păreau că vor trezi întreaga casă…

Muzica se auzea de afară, vagă şi dulce, un cântec frumos de flaut ce suna adormitor, îmbătător. Am uitat radioul deschis. Se duce naibii bateria de la maşină, rămân pe-aici. Mai rău ca pana prostului. Andrei ieşi în curte şi deschise portiera. Radioul maşinii era închis, însă muzica se auzea mai clar, mai sonor. Luna plină ardea ca o torţă, rotundă şi aurie, luminând întreaga vale, şi se oglindea în fiecare picătură de rouă ce strălucea asemeni unui diamant. Şi atunci, o văzu. Albă şi subţire, cu plete lungi, şerpuitoare învăluind-o până la călcâie, frumoasa cânta din flaut şi dănţuia în ritmurile melodiei. Era mlădioasă ca o trestie, uşoară ca o pană. Picioarele-i mici păreau să nu atingă pământul, zbura pe aripi de vânt şi păru-i de aur sălta uşor, confundându-se cu veşmântul argintiu ca razele lunii, străveziu ca pânza de păianjen…

Visez. M-am îmbătat, am adormit şi visez. Dar noaptea era reală, la fel ca făptura diafană, aurie, care îl privea acum ţintă cu ochii ei albaştri, cufundători, făcându-i semne să îl urmeze. Se luă după ea ca tras de un fir nevăzut. Mii de licurici zburau de jur-împrejur, luminând verde, albastru şi cărămiziu, iar frumoasa plutea înainte, în paşi de dans, blondă şi surâzătoare; cântecul răsuna peste tot, umplând văile şi înălţimile cu sunetu-i sprinţar. Frumoasa avea ghirlande de flori albe în păr, şiraguri de mărgăritare la încheieturile mâinilor şi o centură de aur care îi strângea mijlocul. Se întorcea mereu spre el, făcându-i semn să o urmeze. Ochii ei ardeau demonic, plini de promisiuni tainice care îl îmbătau mai tare ca vinul aromat al lui Gyuri.

Nu ştia când intrase şi când ieşise din pădure. Ochii lui erau plini doar de trupul ei graţios ce se arcuia în dans, de haina-i argintie care nu acoperea nimic. Abia după o vreme, observă că în poiană erau şi altele. Se apropiaseră pe nesimţite, ca ea de blonde şi albe, la fel îmbrăcate şi împodobite; se prinseră de mijloc şi începură să se învârtească repede, tot mai repede, în ritmurile tot mai vijelioase ale cântecului. O flacără mare, albastră, străluci scurt în mijlocul lor, dar ele dansau în continuare, învârtindu-se şi răsucindu-se, aprinse de patimi, cu ochii mari arzând de dorinţă…

*

“The night is unfolding its cloak

You’re dancing in circles like smoke

Immortal and free”

(Magica – Mistress of the Wind)

 

Miron tresări, înecându-se cu propriul sforăit. Lumina lunii intra pe fereastră şi îi bătea supărător în faţă. Mormăi o înjurătură şi se repezi, împleticit, să tragă draperiile, dar îşi pierdu echilibrul şi căzu mototol peste patul în care dormea Andrei. Îşi înăbuşi un geamăt de durere – se lovise rău la degetele de la picior – şi întinse repede mâna, să-l prindă pe Andrei de umăr şi să-l liniştească, mai mult ca sigur îl trezise şi urma o ploaie de înjurături şi ocări. Dar nu se întâmplă nimic. Iar mâna lui prinse doar aer, Andrei nu se afla în pat, şi aşternuturile erau făcute ghem şi aruncate într-un colţ. S-o fi dus până afară. Nevoi fireşti. Răsuflă uşurat. Trase draperia şi se întoarse în patul lui.

Minutele treceau unele după altele, auzea bătăile regulate, sonore ale ceasului de pe perete, iar Andrei nu se mai întorcea în cameră. Ce dracu’ face omul ăsta? I-o fi rău? Ieşi în vârful picioarelor. În bucătărie, dulapul era vraişte, vasele dinăuntru în dezordine, iar podeaua plină de seminţe – probabil cele pe care Gyuri le pusese pe masă, în vasul de plastic roşu, pentru a le avea la îndemână a doua zi. Poate că trecuse pisica pe-acolo şi le răsturnase. Afară, uşa de la maşină era deschisă şi luminile aprinse.

― Ce faci, frate…?! începu el, dar se opri. În maşină nu era nimeni, curtea era pustie. Doar căţelul cel lăţos mârâi uşor, adulmecându-l, şi se culcă la loc pe preşul lui.

Ăsta a plecat singur după comoară, îi dădu deodată în gând. O dezgroapă fără noi. Furios, năvăli în camera celor doi tineri, care dormeau duşi.

― Treziţi-vă, îi scutură el, fără să ţină seama de protestele lor. Marius, Răzvan, hai, sus. Marius, trezeşte-te. Răzvan, haide.

― Ce dracu’…

― Lasă-l pe dracu. Andrei s-a dus singur acolo. Vrea să ne tragă pe sfoară. Hai, după el!

Auzind de comoară, Marius şi Răzvan săriră în picioare, cu ochii măriţi, traseră rapid hainele pe ei şi îl urmară pe Miron peste câmp. Luna plină lumina ca ziua, iar aerul era plin de licurici. Fuioare de ceaţă pluteau lin pe coastele dealurilor, ca valuri de spumă. Miron mergea cu paşi întinşi, cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi. Băieţii îl urmau buimaci, mecanic. Trecură râul prin vad, udându-se până la genunchi şi murdărindu-se de mâl, apoi începură urcuşul domol prin pădure.

― Ce se aude? întrebă Marius, prinzându-l pe Miron de braţ.

Se opriră toţi trei, ascultând. Se auzea muzică. Muzică de flaut, în ritmuri vesele, chiote şi râsete de fete care dansează şi se înghiontesc în joacă. Din când în când, o lumină albastră despica noaptea, ca şi cum cineva s-ar fi jucat cu o lanternă.

― O fi vreo sărbătoare a fetelor din sat, şopti Miron. Şi şmecherul ăsta de Andrei s-a dus să vadă. Mare pişicher!… Vrea să se bucure singur de toată priveliştea!…

Porniră în direcţia din care venea lumina pâlpâitoare, şi în curând ajunseră într-o poiană scăldată de razele lunii şi focurile mărunte ale licuricilor. Frumoasele în veşminte străvezii ca pânza de păianjen dansau sălbatic, râzând şi chiuind. Se avântau nebune în salturi sprintene, fără să atingă pământul, cu părul despletit fluturând în toate părţile.

Frumoasele îi văzură şi le zâmbiră, fără să-şi întrerupă dansul lor năvalnic; săreau şi se răsuceau, ţipând, printre bolovanii risipiţi în jur, într-un vârtej ameţitor de alb şi auriu. Dansând, veniră spre ei şi, dansând, îi prinseră de mâini, silindu-i să intre în hora lor veselă. Curând, nu mai distingeau cer şi pământ, bolovani şi trunchiuri încremenite, voaluri de mătase şi raze de lună. Le vedeau doar pe ele, pe Frumoasele cu ochi arzători şi braţe albe, care le zâmbeau ademenitor şi îi înlănţuiau tot mai strâns în vraja lor fără nume…

Iar în mijloc, acolo unde se aflau rămăşiţele putrede ale unui vechi stejar, răsărea mereu, pâlpâitoare, o flăcăruie albastră, ce părea că dansează şi ea în hora lor nebună.

*

“… And the forests will echo with laughter.”

 (Led Zeppelin- Stairway to Heaven)

 

Gyuri întinse mâna şi opri soneria ceasului. Încă nu se luminase de ziuă; luna se înclina spre apus, pălind. Se ridică sprinten şi merse în bucătărie. Făcuse cafeaua cu o seară înainte, trebuia doar încălzită. Abia când porni filtrul, observă seminţele răsturnate şi împrăştiate pe podea. Ei, care-ai fost aici?… Tu? Pisica torcea nepăsătoare pe un scaun, cu ochii închişi.

Oftând, adună seminţele şi curăţă locul, apoi turnă cafeaua în cinci căni. Să-i trezesc şi pe fraierii ăştia, vai de capul lor, mârâi el. Văzu, în treacăt, maşina cu portiera dinspre şofer deschisă şi cu luminile aprinse, dar înăuntru nu era nimeni. Şi nici în curte. Să se fi trezit înaintea mea?… Bătu uşor la uşa camerei băieţilor – Ziceau că sunt studenţi la istorie; cam aiuriţi, cam împiedicaţi, cine ştie cum îşi trec examenele… Poate că nota lor depinde de săpăturile astea… Nici nu e de mirare, abia ştiu să scoată cuvântul din gură. Solizi ca nişte tauri, dar proşti ca noaptea – şi băgă capul înăuntru. Camera era goală, cu aşternuturile în dezordine, şi la fel era şi cealaltă cameră, în care se culcaseră Andrei şi Miron. Ăştia au plecat de capul lor. N-au mai aşteptat dimineaţa.

― Andrei. Miron! strigă el, dar îi răspunse doar căţelul, care veni tăcut la picioarele lui.

Stinse luminile din maşină, atât pe cele interioare, cât şi farurile, şi trânti portiera, apoi ieşi în drum. Satul încă nu se trezise, domnea o linişte adâncă; simţea zbor de liliac – sau poate de păsări de noapte – fâlfâind pe lângă streşini. Nu. Nu sunt chiar atât de nebuni.

În grădină, roua lucea palid printre firele de iarbă. Licuricii se stingeau unul câte unul, adormind în umbre mişcătoare şi foşnete line. Ba da, sunt. Sunt chiar atât de nebuni. În depărtări, pe culme, o flăcăruie albastră murea odată cu noaptea, tremurând ca de frig.

Şi le-am spus. Le-am spus să nu plece, nenorociţii…

În zori, pădurea era albastră…

*

Lui Gyuri, păstrătorul poveştilor din Pădurea Vrăjită

Lui Bogdan ’Bat’ Costea, cu mulţumiri pentru versurile piesei Mistress of the Wind

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

14 comentarii »

  • Ioana-Catalina Dorojan said:

    Bravo, Cata! La mai multe! >:D<

  • Cat said:

    Multumesc frumos, la fel si tie! >:D< O astept pe urmatoarea 😀

  • Raluca Băceanu said:

    Îmi place mult titlul. E sugestiv! E super tare povestea, sursa de inspiraţie, ielele, totul! 😀 Eşti tare, Cat!

  • Cat said:

    Multumesc, Ralenne! Esti o scumpa >:D<

  • Alin Dărângă said:

    Excelentă! Am citit-o o dată, dar nu a fost de ajuns, așa că am recitit-o de trei ori 🙂 Și mă bucur mult că nu sunt singurul căruia îi plac conacele arzând, rock-ul bun și muzica de flaut 😉 Mult succes în continuare!

  • Cat said:

    Multumesc din sufet! Sper sa va placa si partea a doua 🙂

  • Alexandru Dan said:

    Felicitari!

  • Cat said:

    Multumeeesc 😀

  • Paul said:

    A nice one… Fain stilul, faina povestea si faine versurile! Inca o dovada ca folclorul romanesc poate fi sursa de inspiratie pentru o poveste a naibii de buna! Felicitari!

  • Cat said:

    Multumesc frumos!
    Sper sa-ti placa si partea a doua, in care va fi dezvoltata povestea haiducului Horia Lambru 🙂

  • aurelia chircu said:

    Minunata povestea! Astept continuarea! 🙂

  • Cat said:

    Multumesc, Aurelia >:D<

  • Din revista SUSPANS | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] găsim povestirea Pentru toate comorile iadului a domnişoarei Cătălina Fometici, continuare la În zori, pădurea era albastră…, publicată în numărul 23 al revistei. În prima lucrare ni se prezintă un grup de tineri […]

  • Cele mai bine proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “În zori, pădurea era albastră” de Cătălinei […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.