Începutul anchetei

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 5 ( octombrie, 2010 )
Autor:

Era, în aparență, un prostovan. Habar n-avea să lege două cuvinte atunci când vorbea. Călca pe nervi pe toată lumea. Avea o atitudine servilă, care pe mine unul mă scotea din minți. Chipurile nu ținea minte nici măcar cine ne căuta la telefon. O dată m-a pus pe jar că m-au căutat de la personal. Asta mai lipsea, să-mi fi găsit vreo neregulă în cartea de muncă! Duducile de acolo habar n-aveau însă de vreun telefon dat mie. Și mi-au declarat gângurind că dacă vreau să le invit la o bere, nu era nevoie să recurg la astfel de tertipuri. După multe încercări am reușit să aflu că telefonul era de la centrul de recrutare. Evident, știau când fusesem încorporat. Aveau însă nevoie de noul meu număr de telefon, în eventualitatea în care mi-l schimbasem.

În scris era și mai catastrofal. Dar mi-era milă de el și-i corectam articolele, astfel încât reușea să publice din când în când. Dar abia într-un târziu m-am prins că n-avea nevoie să-i apară numele în revistă, el având cu totul și cu totul alte îndeletniciri.

Printre altele, aceea de a scotoci prin sertarele colegilor. Rămânea printre ultimii în redacție și trecea agale pe coridor, chipurile pradă unor frământări legate de îmbunătățirea conținutului revistei. De fapt, intra prin birourile goale și cerceta hârtiile de pe mesele de lucru, din sertare sau din coșurile de gunoi. Așa a dat peste scrisoarea familiei Marinescu. Și așa au început necazurile mele.

De la o vreme, am început să fiu urmărit. Oriunde mă duceam, în apropierea mea își făceau apariția doi bărbați în costume negre. Tunși scurt și cu aspectul unor halterofili. Nici măcar nu se sinchiseau să se ascundă. Dacă intram într-un restaurant, imediat se înființau și ei la o masă dintr-un colț al încăperii. Dacă mă duceam la un spectacol, îi zăream în sală. La fel se întâmpla și dacă mă duceam la un cinematograf. Ca să-mi bat joc de ei, am văzut de trei ori același film în aceeași zi. Cred că au priceput în cele mai mici detalii ce se întâmplă în Anul trecut la Marienbad. După ultima vizionare am citit pe chipurile lor expresia unor mari frământări.

Telefonul îmi era cu siguranță ascultat încă înainte de a mă duce la familia Marinescu. Fără să-mi pese, într-o seară am ridicat receptorul și i-am salutat, ca întotdeauna, pe cei care se aflau pe fir.

― Bună, băieți! Sper să aveți parte de o audiție excelentă.

Apoi am format numărul Luciei Dominte. I-am spus de ce o căutam. A acceptat să ne vedem a doua zi.

Era la fel de frumoasă ca și în fotografie. Trecerea timpului doar îi împlinise formele. La mâna stângă am zărit strălucirea stinsă a unei verighete. Mi-a observat privirea. A roșit. În ochi i-au apărut lacrimi.

― După moartea lui Iacob am jurat că n-am să mă mărit niciodată. Nu mi-am ținut jurământul. Dar nu l-am uitat. Uneori îl visez. Alteori îmi pare că e lângă mine și-mi vorbește.

― Am fost la părinții lui.

― Sărmanii! Sunt niște umbre. Și încă se mai zbat ca să afle cine le-a ucis fiul.

― Prin urmare nu crezi c-a fost sinucidere?

― Nimeni nu crede. Dar autoritățile au mușamalizat cazul.

― Dar de ce l-au eliminat?

― Devenise teribil de incomod.

― De ce? Numai pentru că vroia să fugă din țară?

― Nu de asta…

N-o presez să-și continuie vorba. Arunc o privire la cei doi ciocli care au în față sticle de pepsi. Oare le decontează cheltuielile?

― Vezi, nu știu cum, dar Iacob intrase în legătură cu un jurnalist francez. Acesta era teribil de interesat de ceea ce se petrece prin sanatoriile noastre unde sunt internați bolnavi cu probleme psihice.

― De ce?

― Avea informații că în sanatorii se folosesc metode și procedee deloc legale. Pacienților li se “spală creierele” și nu mai sunt un pericol pentru societatea noastră.

Ultimele două cuvinte le rosti pe un ton ironic.

― Și Iacob era dispus să ofere detalii jurnalistului? Apropo, știi cum îl cheamă?

― Îmi pare rău, dar nu-i mai știu numele. Ba nu! Mi-l amintesc. Îl chema Jules… Jules Marinot.

De numele ăsta parcă mai auzisem. Dar unde? Când?

Ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, Lucia oferi noi amănunte.

― A fost implicat într-un scandal. L-au expulzat după ce l-au acuzat de spionaj.

― Și crezi că pe Iacob l-au eliminat ca să nu mai vorbească despre ce se petrece în sanatoriile noastre?

― Mai mult ca sigur. A fost atras într-o capcană. L-au chemat la Constanța, chipurile ca să-l întâlnească pe Marinot. Acolo au pus mâna pe el și l-au omorât.

― Ești sigură?

― Da. Ce să caute într-o cameră de hotel? N-avea cu ce s-o plătească. A plecat dimineața și trebuia să se întoarcă în aceeași seară. Avea întâlnire cu mine.

― Ți-a povestit cum a fost tratat la sanatoriu?

― Ba bine că nu! Când l-au arestat, era în toate mințile. După două-trei luni de tratament, era de nerecunoscut. Nu mai era în apele lui.

Ar cam fi timpul s-o șterg.

― Mai spune-mi un singur lucru: Radu își semna cărțile într-un mod cam ciudat.

― Da. ATHANARIC.

― Știi ce însemna asta?

― L-am întrebat, dar a dat din mână a lehamite. Mi-a zis că semnătura aia nu-l va lăsa să uite pe cineva.

― Pe cine anume?

― Nu mi-a spus.

Ne-am luat la revedere. Am privit câteva clipe în urma ei. O femeie care merge pe un trotuar. Are acasă un băiat căruia i-a pus numele Iacob. Soțul ei o iubește și-i cunoaște întreaga poveste. Se duce la petreceri cu el. Râde la glumele spuse în cercul ei de prieteni. Trebuie să-și trăiască viața așa cum i-a fost hărăzită. Chiar dacă visase să trăiască lângă un bărbat care nu mai este.

Procurorul Serafim Ionescu n-aducea deloc cu un înger. Era gras, nădușea și vocea îi suna ca din fundul unui butoi. Efluviile pe care le exala când respira aminteau și ele mirosul unor doage necurățate de multă vreme.

Stătea într-un soi de jilț, în spatele unui birou încărcat cu multe dosare. Nu m-a invitat să iau loc pe singurul scaun din încăpere. Era un semn clar al amplitudinii conversației pe care o vom purta.

― Cazul Iacob Marinescu… Mi-l amintesc. Un caz nenorocit. Tinerii din ziua de azi… De ce vă interesează?

― Părinții lui nu sunt convinși că s-a sinucis.

A început să râdă într-un mod foarte curios – în ciuda aspectului său scotea niște triluri ca o soprană de coloratură. L-am așteptat cu gura căscată de uimire ca să se potolească.

― Dar de ce nu sunt convinși? Doar li s-au prezentat toate probele.

― E greu să te omori înfigându-ți un bisturiu drept în inimă.

― Da’ ce? N-avea forța necesară?

― Nu de forță e vorba.

― Atunci de ce?

― Pe pieptul lui, în dreptul inimii, s-au mai descoperit urmele a patru împunsături destul de adânci.

Iar a slobozit o cascadă de triluri.

― Bietul băiat… N-a reușit să se omoare din prima.

― În schimb a reușit ca urmele lăsate la primele încercări să formeze exact un patrat.

― Și ce-i cu asta? Drogații sunt în stare de chestii mai ciudate.

― Era drogat?

― Ba bine că nu! Ce altceva mai doriți să știți? Am treabă.

A arătat cu un gest larg hârțoagele din fața lui.

― Ar mai fi ceva… Nu s-a găsit nici o cheie în ușă. Nici pe dinăuntru, nici pe dinafară.

― Și ce-i cu asta? O fi aruncat-o pe fereastră după ce s-a încuiat pe dinăuntru.

M-am mutat de pe un picior pe altul – am început să obosesc, dar nu vreau să mă așez pe scaun. Mi s-a făcut și sete, și parcă aș bea și o cafea.

― Nu s-a găsit nicăieri nici o cheie pe gazonul din fața ferestrei.

― O fi luat-o careva care a trecut pe acolo.

― La ce i-ar fi trebuit?

Nu mi-a răspuns. S-a uitat la ceas.

― După cum v-am spus, am treabă. Iar altădată să nu mai dați buzna în birourile oamenilor sub alte pretexte decât cel real.

― Dacă vă spuneam la telefon de ce doream să vă văd, cu siguranță nu m-ați fi primit. În orice caz, vă mulțumesc pentru apă. Iar cafeaua a fost excelentă.

S-a uitat la mine ca la un nebun.

― Șefii dumneavoastră știu unde sunteți?

Am ieșit fără să-i răspund. Într-adevăr, șefii mei nu știau nimic de ancheta mea.

Florea Calomfirescu a ieșit din industria hotelieră. Am dat de el la restaurantul Zambilica din Constanța. Un falnic șef de sală. I s-a dus toată fala când, în loc de meniu, i-am cerut să-mi vorbească despre modul în care l-a găsit pe Iacob cu un bisturiu înfipt în inimă.

― Au trecut mulți ani… Am zis tot la anchetă.

― Vă rog să rememorați ziua aceea nenorocită.

― Că bine i-ați spus așa… Nenorocită zi. Eram la recepție. Una dintre femeile de serviciu a venit la mine și mi-a spus că la etajul 2, pe clanța camerei 22, atârna un carton din acelea, cu Nu deranjați. Dar femeia trebuia să schimbe așternuturile. I se spusese că nu mai e nimeni în cameră.

― Ce-ați făcut?

― M-am uitat în registru. Într-adevăr, clientul eliberase camera și plătise. M-am dus cu femeia la etajul 2. Am ciocănit la ușă. N-a răspuns nimeni. Am folosit cheia de rezervă. Am intrat în hol și apoi în cameră. Acolo am văzut un trup cu un bisturiu în inimă. Pe pat. Femeia a leșinat. Nici eu nu mă simțeam în apele mele. Am pus mâna pe telefon și am chemat miliția.

― E-adevărat că nu s-a găsit nici o cheie? Nici în ușă, nici în altă parte?

― Așa e.

― Cursese mult sânge?

― Destul de mult.

Se gândește o clipă.

― Dar parcă nu așa de mult. Nu mă pricep.

Dacă nu cursese mult sânge, putea fi deja mort când fusese înjunghiat.

― Curios mai era și altceva: în registrul de la recepție nu figura numele Iacob Marinescu. Practic, nu era de fapt clientul nostru. Sau se cazase sub un alt nume. Dar nu s-a găsit nici un act care să aibă un nume ca și acela din registrul de la recepție.

― Dar nu s-a vorbit cu cel care l-a cazat?

― Nici până în ziua de azi n-a mai dat nimeni de el. Am uitat și cum îl chema.

Îl cântăresc din ochi și-i mai pun o ultimă întrebare.

― Sincer: credeți că tânărul acela s-a sinucis?

― După cum arăta locul, așa se pare. Dar n-aș băga mâna în foc. Dar poate că n-ar trebui să stau de vorbă cu dumneavoastră. Pe toți care am lucrat la hotelul acela ne-au risipit care încotro.

Curios, cât am stat în Constanța nu i-am zărit pe cei doi însoțitori ai mei îmbrăcați în negru. Mi-am zis că poate nu le place la mare toamna. Sau poate deja depășiseră cheltuielile cu urmărirea mea. N-aveam să-i mai văd niciodată.

Dar, la puțin timp după aceea, au început durerile mele de cap. Parcă în scăfârlia mea își găsise culcușul un animăluț neliniștit, care gonea încolo și-ncoace. În stațiunea de munte unde m-am dus lucrurile s-au agravat. Am fost și pocnit în cap. M-am trezit internat în Sanatoriul alb – i-am zis așa fiindcă întreaga clădire e de un alb orbitor. Exact în același loc unde fusese internat și Iacob Marinescu.

Fragment din romanul Andrei Mladin se întoarce,
în curs de apariție la Crime Scene Publishing

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Tiganii in Romania si in lume : Tiganii in Romania si lume said:

    […] putinţă pentru a se întoarce înapoi în Franţa.Sursa videonews.antena3.roRelated External LinksSuspans.ro » Articole » Începutul ancheteiCum au ajuns iezuitii sa conduca lumea.Spionajul iezuit este …News Corp. Shuts Off Hulu Access […]

  • Suspans.ro » Articole » Începutul anchetei | MOTOR DE CAUTARE ANUNTURI ROMANIA said:

    […] se vedea restul anuntului aici : Suspans.ro » Articole » Începutul anchetei Categoria: Turism Cuvinte cheie: a-s-a-sinucis, anunt, cel-care, fusese-internat, i-i-mai, […]

  • dan said:

    Maestrul Arion nu se dezminte. Spre bucuria cititorilor!

  • Paul said:

    Astept cu nerabdare sa citesc cartea.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.