Insula Gaunilor

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

Ochii îi luciră himeric în noaptea cu lună plină, printre ramurile ce nu lăsau să se vadă decât faţa îngustă, buzele groase, nările ce adulmecau precum o fiară mirosul adus de adierea vântului, iar ochii, ei bine, ochii mari, trântiţi pe chipul ăla mic şi speriat, păreau că exprimă teamă şi mirare totodată. Crengile trosniră, iar oameni pitici, pigmeii, începură să strige ascuţit şi se împrăştiară care-încotro împiedicându-se de groază.

― TEKELI MUMBA, TEKELI MUUUMBAAA! şi zgomotul se termină cu un trosnet de oase rupte.

Animalele începură să urle în ţinutul nimănui, prelung şi sfâşietor, adunate ca la comandă de şeful lor suprem.

*

Mă nimerisem prin ţinuturile astea uitate de lume după ce, dintr-o nebunie, acceptasem invitaţia unui bun prieten ce-mi propusese această expediţie ca pe marea ocazie a vieţii mele, spunea el.

Deşi sunt un bărbat în toată firea şi pot spune că am văzut destule în cei 40 de ani ai mei, totuşi nu pot să vă mint că pielea mi se făcuse de găină la urletul pigmeilor, la apariţia jivinei ce le provoca isterie tuturor.

*

Aşezarea unde ne stabiliserăm tabăra era formată din colibe mici făcute din pământ, deasupra acestea erau acoperite de crengi cu frunze mari, uscate şi se înşirau în cerc asemeni unor muşuroaie de furnici, iar de jur-împrejur, jungla. În noaptea asta ne adunaserăm în jurul focului. Bătrânii satului, cu semne disperate, încercau să ne spună grozăvia ce se abătuse peste ei. Câţiva băştinaşi aduceau pe braţe un trup sfârtecat care la lumina torţelor, credeţi-mă, părea şi mai înfricoşător.

― Tekeli mumba, arătară ei spre cadavru şi înspre jungla deasă. Zgomotele sfredelitoare din noapte făceau să ţi se ridice părul pe ceafă. Deodată am simţit o milă imensă pentru aceşti oameni-copii, nu mai mari de 1.40 înălţime. Tot arsenalul lor consta în beţe groase, cioplite la vârf şi arcuri cu săgeţi; prea puţin, mă gândeam, pentru problemele astea mari.

Alan, care fusese în expediţie şi în urmă cu nişte ani, deprinsese puţin din graiul lor şi încerca să-mi explice că de ceva timp locul este bântuit de o creatură ce le atacă satul şi îi ucide.

― Christoph, oamenii ăştia au nevoie de noi şi de armele noastre, mâine în zori vom porni pe urmele fiarei, trebuie să dezlegăm misterul ăsta.

Toată noaptea ne-am petrecut-o făcând de pază când unul, când altul, împreună cu pigmeii.

*

Sub lumina dimineţii totul părea mai puţin înfricoşător, razele soarelui parcă se concentraseră toate peste colibele mărunte din care unul câte unul ieşeau pigmeii dezgoliţi, sprijinindu-se în suliţe lungi de lemn. Femeile mărunte cu sânii lăsaţi şi plozi în braţe îşi petreceau bărbaţii chiuind şi făcând zgomote stridente din gâtlej, după care strigau:

― GAUNA DEE…. GAUNA DEE!

― Este strigătul lor de îmbărbătare, spuse Alan, dacă vrei spiritul strămoşilor să te aibă în pază, cam aşa ceva, şi lovi cu sabia în desişul verde-crud care se despică cu uşurinţă în faţa noastră bucată cu bucată.

Lângă noi, micii gauna, căci aşa am să le spun pigmeilor, erau atenţi la orice zgomot, la orice urmă care ar fi putut fi lăsată de fiară. Ne afundam tot mai mult, tot mai adânc, liane încolăcite păreau că-şi înfig şi-şi iau seva din înaltul cerului într-o împletitură rezistentă, şi am gândit prosteşte, pe moment, că dacă aş reuşi să urc pe ele ca pe o scară aş ajunge la nori.

Lumina soarelui se estompa treptat, ici-colo zăreai câte o rază şi stranii făpturi în tot încrengănişul acela păreau să ne urmărească. Ţipătul junglei se amesteca ba cu un oftat, ba cu un urlet, când deasupra noastră trecură păsări mari, enorme, ce îmi păreau a fi în stare cu ciocurile lor să spargă ţeasta oricui. Cu ochii la ele am simţit că ameţesc. I-am făcut un semn lui Alan, care imediat a ridicat o mână în aer şi le-a spus gaunilor:

― A TEMBA TE!

Iar eu am presupus că le-a zis „aşezaţi-vă”.

Ca la un semn, gaunii toţi s-au oprit şi s-au aşezat începând să mănânce din pâinicile uscate, în care femeile lor amestecă plante diverse care le asigură virilitatea. Credeţi-mă, ştiu ce spun. Am preferat să desfac o conservă şi să mănânc în linişte cu Alan, uitându-ne tot timpul în jur şi ascultând orice zgomot.

Deja se înserase bine şi-am hotărât să ne facem în acel loc tabăra, punând gaunii să adune crengi pentru foc. Flăcările lui ne asigurau împotriva oricui ne-ar fi pândit din urmă, sau măcar aşa credeam noi. Armele erau încărcate şi aşteptau parcă să-şi dovedească puterea la nevoie.

Crisof, pane! îmi întinde un gaun o bucăţică de pâine, îi dau a lehamite din mână, iar el râde gâlgâit, arătându-ne dinţii mari ca nişte lopeţi şi albi, albi… mă scutur parcă de frig, cuprins de un sentiment ciudat.

Toată noaptea strigătele junglei ne făcuseră să stăm cât mai aproape unul în altul veghind alături de gaunii noştri ce se înfiorau la trecerea uriaşelor păsări care ar fi fost în stare, cred, să ne ridice de la sol cu mare uşurinţă. Credeam că aşa ceva nu mai există demult, doar în preistoric; citisem de groaznicul ptereodactil, şi acum să îi văd urmaşii aici, în jungla asta, chiar a fost o surpriză.

*

Cât am făcut de pază, am avut impresia că gaunul ce-mi râsese în faţă cu dinţii ăia mari şi laţ, îi face semn unuia de-al lor ce stătea rezemat de o piatră. Nu am înţeles ce-şi şopteau, dar după privirile lor, mi-am dat seama că eu eram subiectul lor de discuţie. M-am făcut că nu văd şi-am continuat să scurm în foc ca să-l înteţesc. Oricum, aveam să discut mâine cu Alan despre asta, şi câtă încredere acordă el oamenilor ăstora.

În puţinul timp petrecut cu ei pot să spun că mi-am pus multe întrebări apropo de obiceiurile lor necurate, atât de ciudate în ochii unui creştin. Faptul că femeile acceptau oricând să meargă în coliba şefului de trib şi să petreacă cu el o noapte, după care a doua zi ele îşi aduceau ca pe o ofrandă fiicele care de multe ori nu erau decât nişte copile de doar 10-12 ani mă scârbise, şi nu-mi venea să cred că poate exista atâta promiscuitate.

Alteori, în ritualurile lor de dans, în care bălmăjau ca nişte nebuni, dându-şi ochii peste cap, după ce mestecau tot felul de ierburi, se aruncau pe jos şi se împerecheau la grămadă scoţând tot felul de sunete şi strigăte venite parcă din iad. Nu ştiu de ce, dar nimic din ce-mi pregătise Alan nu mi se părea amuzant. Cred că nu existase noapte de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc ce caut eu aici în toată nebunia asta.

*

Gândurile îmi sunt întrerupte de sunetul uşor venit dintr-o parte, de parcă cineva a îndepărtat încet o creangă ca să privească la noi. Înteţesc focul şi mă uit cu coada ochiului ca şi când nu aş fi observat nimic. Creatura, aflată la aproximativ 5-6 metri de mine, mă studiază cu ochi mari, enormi, cu o faţă uscăţivă, încadrată de laţe lungi, un om, o fată, mă priveşte. Risc şi ridic ochii drept spre ea, dar ca într-o înţelegere tacită îşi duce degetul la buze şi îmi face semn să tac. O las să plece în linişte, în timp ce mii de gânduri şi idei îşi fac loc în capul meu şi aşa doborât de oboseală.

― Scoală, îi spun lui Alan, e rândul tău, şi îl ajut să se ridice în fund, dându-i ajutor un braţ.

― Unde te duci, Christoph?

― Aici, aproape, am o nevoie.

Bineînţeles că aţi ghicit, m-am îndreptat spre locul unde o văzusem pe ea, convins că trebuie să găsesc un indiciu.

Sub o piatră, lângă un copac, se află o bucată de hârtie pe care de-abia o descifrez în flacăra mică a chibritului cu care îmi aprind o ţigară. Literele parcă îmi joacă înaintea ochilor şi simt cum mă ia cu leşin când citesc următoarele cuvinte:

― DANGER! COME TO THE RIVER!

Din instinct fac ghem bucata de hârtie pe care o îndes adânc în buzunarul pantalonului şi hotărăsc să nu-i spun nimic lui Alan.

Parcă tot somnul şi toată oboseala au dispărut ca prin farmec, analizez toate posibilităţile şi fac tot felul de speculaţii demne de cel mai versat detectiv. Nu-mi iese nimic, simt doar o durere ascuţită între sprâncene şi mă încrunt involuntar. În faţa mea nesimţitul de Alan mângâie patul puştii, de parcă o vede prima oară. Parcă nu-l recunosc pe vechiul meu prieten în acest ins murdar, uscăţiv şi înnegrit de soare cu privirea ca de nebun.

― Ai să vezi, Christoph, o să fie bine, o să avem ce povesti beţivilor de la THERNARDIER.

Îmi aduse brusc aminte de bodega jegoasă unde ne mai pierdeam timpul uneori în faţa unui pahar şi ascultam tot felul de poveşti de amor între precupeţe şi vreun fante aciuat prin zonă; cât aş fi dat să mă aflu printre ei şi să trag cu urechea la bârfele lor idioate.

― Am fost inconştient când am hotărât să vin aici, trebuia să îmi văd de afacerea mea, nu să mă arunc cu capul înainte şi să mă încred în tine.

Alan mă priveşte ciudat şi îmi pare că i se clatină puţin şi capul. Ochii lui au o lucire stranie şi de câteva ori mi s-a părut că vorbeşte singur. Mestecă tot felul de ierburi de la gaunii care le cară peste tot cu ei, cred că se află mai mult în transă, parcă e pe altă lume.

Aşa că hotărăsc cu prima ocazie să scap din locurile astea blestemate.

*

Foşnetul dimineţii îi trezeşte şi pe burtoşii gauni, care se ridică stând înfipţi pe picioarele subţiri şi depărtate; în mâini cu suliţele lor rudimentare, îmi par atât de caraghioşi şi enervanţi cu glumele lor de prost-gust, când se lovesc cu palmele peste dos, sau se împung cu suliţele ca nişte copii tâmpiţi.

― Alan, avem nevoie de apă, prind ocazia şi îi arăt rezervoarele aproape goale.

― Cred că spre amiază ajungem la râu, îmi spune el cu o faţă buhăită de oboseală, şi ridicând un braţ spre gauni le spune:

― AMUNDA CUMBA!

― AMUNDA! răspund ca într-un cor gaunii toţi.

Nu-mi venea să cred, timidul şi pipernicitul Alan, care în şcoală mânca bătaie de la băieţii mai mari şi pe care îl scoteam din orice încurcătură, fiind mai dezvoltat decât el şi impunând respect prin statura mea şi respectul pe care mi-l câştigasem ca sportiv, ajunsese aici un adevărat lider printre gauni. Le învăţase limba, mânca şi avea aceleaşi obiceiuri ca şi ei. Nu mică mi-a fost mirarea când ajungând în satul lor Alan avea asigurată coliba şi femeile lui. Am observat că îşi lăsase moştenirea genetică şi pe aici când printre gauni am remarcat cu surprindere câţiva copii cu părul deschis la culoare şi ceva mai înalţi decât restul.

*

Gândurile îmi fugeau aiurea în ritmul şi zumzetul pe care-l scoteau gaunii, ca un fel de cântec care avea acelaşi refren mereu şi tot mereu. Glasurile le erau acoperite de vocea de bariton a lui Alan, care părea că aparţine acelui loc de când lumea.

Desişul se subţiază vâzând cu ochii când în faţa mea apare o imagine de vis. O cascadă cu apă limpede ce se revarsă tumultos, de jur-împrejur flori pe care nu le cunosc dar de o frumuseţe nepământeană; mă uimesc. Cred că am gura deschisă când în jurul nostru se adună fluturi mari cât o palmă de om care au toate culorile curcubeului şi umplu arborii de lângă noi.

Caut cu privirea un loc pe unde să cobor în apa rece şi Alan îmi arată o cărare îngustă care ajunge într-o albie cu stânci mari unde se revarsă cascada. Mă arunc în apa rece ca gheaţa şi parcă mă trezesc din nou la viaţă când încep să strig:

― YOUYOU!

Gaunii se uită la mine nedumeriţi. Încep să înot pe sub apa curată precum cristalul, mă scufund tot mai mult şi sub perdeaua grea a cascadei văd o scobitură adâncă în stâncă; mă strecor şi reuşesc să ajung în spatele ei. Mă ridic în mâini şi păşesc într-un loc incredibil. În dreapta mea se află un pat de piatră peste care o mână grijulie a aşternut o păturică ruptă, pe perete un năvod atârnat pe colţurile stâncii, o gamelă, fructe puse pe o, să-i zicem, măsuţă, ceva cioplit din piatră de o mână pricepută, un loc îngrijit şi locuit. Undeva sus, scobită în stâncă se află o policioară pe care cineva aşezase o statuetă sculptată din lemn care reuşea să o înfăţişeze pe Sfânta Fecioară.

― Iată-te! aud în spatele meu şi mă întorc surprins.

*

În faţa mea stătea o femeie slăbuţă, blondă cu ochi mari, enormi, care mă studiau din cap până-n picioare. Trupul firav îi era acoperit de o rochiţă scurtă, până deasupra genunchilor, de culoarea pământului.

Nu cred că avea mai mult de 20 de ani, faţa arsă de soare, mâinile mici dar puternice, ţinea o macetă în stare să spintece pe oricine. Asta fusese impresia pe care mi-a făcut-o fiica junglei. Cred că ne-am privit câtva timp uimiţi, după care tot ea mi-a făcut semn să mă aşez. Povestea ei spusă pe scurt, pentru că mi-a atras atenţia că nu trebuie să lipsesc prea mult pentru a nu le da de gândit celorlalţi, vă zic sincer, m-a îngrozit.

Îi vedeam ochii sclipind de ură ca de animal hăituit.

Pe scurt, am să vă spun şi vouă povestea Christinei. În urmă cu câţiva ani, pentru că nici ea nu mai ştia sigur cât, naufragiase pe Insula Diavolului împreună cu părinţii ei. Avea 15 ani când plecase într-o călătorie de afaceri a tatălui său care era negustor de cherestea şi se îmbarcaseră pe Queen Mary. Deşi Ann, mama Christinei, avea un presentiment ciudat în legătură cu această călătorie şi insistase de câteva ori să renunţe la ea, John Watt hotărî că se va face cum vrea el.

Să nu mă întind prea mult, se pare că tatăl Christinei se dovedi total neinspirat, pentru că Queen Mary fusese lovită în Oceanul Atlantic de o groaznică furtună, iar cei care supravieţuiseră, câţiva oameni, nimeriseră pe această insulă, unde avea să îi aştepte Iadul.

Gaunii, cei pe care încercam să îi ajutăm, nu erau decât nişte diavoli canibali care îi spintecaseră unul câte unul părinţii, şi îşi hrăniseră odraslele lor spurcate sub ochii îngroziţi ai Christinei. Această reuşise să fugă într-o noapte, dorind mai bine să fie sfâşiată de fiarele din junglă decât să fie mâncată de stârpiturile alea. Găsise peştera în spatele cascadei, iar de câţiva ani îi teroriza pe gauni, iar ei, în prostia lor, credeau că zeul lor e mâniat că nu i se aduc ofrande şi le-a trimis drept pedeapsă Creatura care le decima tribul.

― Feriţi-vă, încheie Christine, voi urmaţi! Şi-acum du-te, gândiţi-vă la un plan, tu şi amicul tău, cum să scăpăm de aici!

*

Ca scuturat de friguri, m-am aruncat în apă, m-am scufundat şi am ieşit la suprafaţă. Simţeam o greaţă imensă când m-am gândit că am stat alături de nenorociţii ăştia. Le-aş fi retezat capul fără nicio remuşcare, atât de mult mă scârbise povestea Christinei. În faţa ochilor nu aveam decât rânjetul alb şi batjocoritor al gaunului.

Ies din apa rece şi mă îndrept spre Alan, care mă priveşte fix.

― Ce-ai stat atât, Christoph?

― Baia asta rece mi-a adus aminte de acasă şi de copilăria mea, încerc să abat discuţia într-o direcţie pe care, cred, o bănuiţi.

― Alan, când ai de gând să mergem la ale noastre, acasă la ai noştri?

― Pentru mine, aici e casa mea, n-aş mai pleca în veci de aici şi sper să te gândeşti mai bine la asta. Încearcă să-ţi alegi şi tu câteva femei, fă ce vrei, numai nu te mai gândi la prostii. Aici vom rămâne, aici avem libertate deplină, încheie Alan pe un ton înalt.

Cred că nu mai avea rost să deschid această temă şi am hotărât că de acum voi fi pe cont propriu.

*

M-am ridicat în picioare şi, urmare unui gând, am hotărât că trebuie să-mi fac provizii. Dacă în locul ăsta dăruit de Dumnezeu cu de toate ar fi trăit nişte creştini şi nu gaunii ăştia, ar fi fost grozav pentru că toate bogăţiile pământului se adunaseră aici. Doar ce întindeai mâna şi puteai culege felurite fructe exotice, parfumate şi zemoase. Gaunii ăştia nu meritau nimic. I-aş fi dat de mâncare păsărilor ăstora ce se învârteau pe deasupra junglei dar de care învăţaseră să se ferească, nenorociţii dracului.

Îmi umplu desaga cu de toate şi gândul îmi zboară la Christine. Săraca fată. Şi parcă ura ei îmi urcă mie îmi vene, în cap, şi jur să o răzbun.

Aştept liniştit să se însereze. Alan cântă bălmăjit cu gaunii, Dumnezeu ştie ce, şi toţi par beţi şi obosiţi. Mă uit la feţele lor, cât de silă îmi este şi nu vreau decât să scap de compania lor.

Mă las uşor în apă cu toate proviziile după mine, ghidat de strălucirea lunii, care parcă îmi e prietenă şi îndrumătoare. Reuşesc să mă strecor pe sub perdeaua de apă şi ajung la Christine. Lumina lunii, reflectată de apă, face ca interiorul să fie luminat straniu şi pe chipul Christinei joacă dâre alburii.

― Christine, unde ţi-e gândul? Gata, sunt aici, nu trebuie să te mai temi niciodată.

― De ce, Christoph, ai găsit tu o soluţie?

― Sunt sigur că noi doi vom reuşi asta.

― Şi prietenul tău?

― E deja pierdut, nu mai are niciun rost să vorbim despre el. E asemeni lor.

― OK, spuse Christine, nu ne rămâne decât să încercăm să ajungem în partea opusă a insulei. Poate reuşim să recuperăm ceva de pe nava scufundată.

― Cum crezi că vom reuşi asta?          

― Ne strecurăm prin scobitura asta, şi îmi arată o scobitură în stânca acoperită de năvodul acela, un loc prin care, ghemuit, ai fi putut trece cu uşurinţă. Locul ăsta dă în partea cealaltă a insulei, crede-mă, aşa am descoperit aşezarea din spatele cascadei.

― Bine, Christine, în zori vom porni la drum. Acum hai să ne odihnim.

Credeţi-mă, am avut cel mai liniştit somn de când venisem pe insulă. Fata asta firavă trezea în mine toată admiraţia şi forţa de care aveam nevoie.

*

Christine era ca o pisică, ştia să se caţere cu uşurinţă pe stâncile colţuroase. Drumul prin peştera întortocheată era străbătut de ea cu atâta siguranţă încât am simţit că mă îndrăgostesc de fata asta admirabilă.

― Vino, îmi spuse ea, şi îmi întinse mâna ajutându-mă să sar de pe o stâncă pe alta, mai avem puţin.

În faţa mea se făcu deodată lumină puternică, iar la orizont totul era albastru. Oceanul strălucea în lumina soarelui şi-am simţit că-mi dau lacrimile de emoţie. De fericire, am ridicat-o pe Christine de subţiori ca pe un copil şi am sărutat-o pe amândoi obrajii. Păru încurcată şi îmi spuse:

― Ce-ţi veni?

― Nu ştiu, Christine, simt că vom reuşi.

Deodată, deasupra noastră se auziră fâlfâituri de aripi şi se făcu întuneric. Christine mă trase brusc înspre peşteră şi n-am apucat să aud decât zgomotele ciocurilor de fier lovind disperate în stânca ce se sfărâma bucăţi.

*

Ţipetele lor străpungătoare îmi răsună şi acum groaznic în urechi. Deşi au trecut atâţia ani de atunci nici eu, nici soţia mea Christine, nu vrem să ne mai aducem aminte de grozăvia ce s-a petrecut acolo. Faptul că am scăpat de pe Insula Gaunilor se datorează unui miracol despre care niciunul dintre noi nu va putea vorbi vreodată. Am jurat asta!

***

Aşa îşi încheie omul relatarea şi se ridică de la masă şi ieşi din bodega lui THERNARDIERE.

― E nebun, săracul om, dar nu face rău nimănui, spuse cineva în urma lui.

― Îndrugă doar… poveşti.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

8 comentarii »

  • Alin Dărângă said:

    Foarte faină, felicitări! 🙂

  • Lena Kart (author) said:

    Îţi mulţumesc pentru apreciere!

  • Alexandra Niculae said:

    Foarte bine scrisa! Si miracolul? In urmatoarea povestire? 🙂

  • Lena Kart (author) said:

    Raluca, mulţumesc, şi recenzia ta m-a făcut curioasă să citesc Blocul câş.
    Alexandra, mulţumesc, te las în suspans, miracolul nu poate fi dezvăluit, nu încă.

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] treia povestire din oferta SUSPANS.ro pe iulie, „Insula Gaunilor”, semnată de Lena Kart, este un text de vacanţă. Autoarea, probabil foarte tânără, dovedeşte […]

  • Cele mai bune proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Insula Gaunilor” de Lena […]

  • Cei mai buni şi activi 2 « Scriptorium said:

    […] Kart, cu prozele Insula Gaunilor şi Un crâmpei de lumină, cea dintâi publicată în Suspans, cea din urmă în Revista de […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.