Înţelegerea

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 16 ( septembrie, 2011 )
Autor:

Aceasta este o poveste, o legendă, o născocire a cuiva din vechime. Nu trebuie să o credeţi, nu trebuie să-i găsiţi un înţeles sau să bănuiţi că ascunde vreo învăţătură. E doar o poveste de spus la şezători.

Demult, tare demult, se zice că a existat o lume minunată, plină de lucruri vrăjite, iar oamenii care au trăit în vremurile acelea se simţeau ca în rai…

Acum, vorbind aşa, între noi, se pare că asta-i firea omenească: să creadă că înainte a fost mai bine. Toate legendele noastre vorbesc de aşa ceva: despre izgonirea din rai, despre vârsta de aur…

Oricum, vremurile acelea minunate erau pline de minunăţii – minunăţii pe care le găsim în toate basmele, din toate timpurile, adică maşinării care zburau, maşinării care mergeau pe sub apă şi maşinării care mergeau pe sub pământ. Într-un cuvânt, numai lucruri imposibile şi care făceau lucruri pe care omul nu le poate face.

Sigur, străbunii noştri afirmau, în sprijinul născocirilor lor, că există ruine pe care le puteau arăta doritorilor şi care demonstrau adevărul celor spuse de ei. Numai că soarta ruinelor este să se ruineze fără încetare, până când nu mai rămâne nimic din ele, aşa că după o vreme străbunii n-au mai avut nici un argument în favoarea basmelor lor şi, odată cu trecerea timpului, au fost siliţi să recunoască faptul neîndoielnic că era vorba doar de născocirea cuiva priceput la mânuirea cuvintelor…

Povestea spune că după ce lumea aceea plină cu minunăţii s-a prăbuşit (în ciuda acelor minunăţii sau poate tocmai din cauza lor) au urmat zile grele pentru oameni, zile de sărăcie, foamete şi lipsuri – pentru că, obişnuiţi să fie ajutaţi de maşinăriile fermecate, uitaseră cum e să te descurci singur. Nu ştim care-i motivul acelei prăbuşiri din raiul îngrijit de maşini. Sau, poate, e un motiv pe care nimeni din zilele noastre nu l-ar putea pricepe.

Şi în vremurile acelea de restrişte au apărut duşmani noi, ciudaţi şi nemiloşi, care se străduiau să-i ucidă pe supravieţuitorii catastrofei necunoscute.

În primul rând au apărut zombii – morţii care nu-şi găseau locul în morminte şi colindau lumea străduindu-se să omoare tot ce era fiinţă vie. Erau mulţi, nu simţeau durerea şi nu ştiau ce-i oboseala. Din fericire, se mişcau încet şi nu erau prea inteligenţi.

Apoi şi-au făcut apariţia vampirii, cei care erau morţi nemorţi şi care se hrăneau cu sângele făpturilor vii. Aveau puteri îngrozitoare: îşi puteau schimba forma, puteau zbura, puteau să-i hipnotizeze pe oameni şi să-i facă să le asculte ordinele… Din fericire, lumina zilei îi ucidea, deci nu puteau acţiona decât noaptea.

Şi mai erau vârcolacii. Aceştia erau oameni ca toţi oamenii, dar atunci când  era lună plină se transformau în lupi. Din fericire, atacau rareori oamenii şi se mulţumeau să ucidă animale sălbatice sau vite, dar oamenii erau îngroziţi de lupii aceia uriaşi şi le doreau pieirea.

Oamenii încercau să răspundă acestor ameninţări construindu-şi adăposturi fortificate, înconjurate de şanţuri adânci, umplute cu apă (zombii nu ştiau să înoate), cu ferestre în formă de cruce, închise cu geamuri frecate cu căţei de usturoi (ca să piară vampirii numai când le vedeau). Se refugiau în aceste fortificaţii de fiecare dată când se apropiau grupuri de zombi şi la căderea nopţii. Castelele aveau în interiorul lor spaţii pentru animale, aşa că oamenii şi vitele lor, păsările de curte, caii şi câinii erau bine păzite. Doar pisicile îşi vedeau singure de propria siguranţă şi nu aveau nevoie de ajutorul nimănui. Scăpau uşor de zombi şi de vârcolaci, căţărându-se în copaci, iar de vampiri… nimeni nu ştie cum scăpau de vampiri, dar vracii înţelepţi din vechime spuneau că morţii nemorţi se temeau de mâţe, pentru că vampirii se puteau transforma în lilieci – deci mintea lor gândea (măcar parţial) ca un liliac, deci ca un şoarece înzestrat cu aripi… Explicaţia pare cam greu de crezut, dar adevărul care nu poate fi negat este că pisicile nu au fost niciodată atacate de vampiri. Poate sângele lor nu era pe placul morţilor nemorţi, cine poate şti…

Oricum, de fiecare dată când apărea vreun semn de pericol, oamenii îşi strângeau vitele şi fugeau în castel, lăsând baltă recoltele, pentru că nici zombii, nici vampirii – şi cu atât mai puţin vârcolacii – nu se hrăneau cu fructe, cereale sau legume…

Şi se zice că într-o zi, pe la amiază, când ţăranii lucrau pe câmp, a apărut în depărtare un grup de oameni care veneau agale. Străinii nu păreau a avea intenţii rele, dar în vremurile acelea nimeni nu se lua după aparenţe. Paza bună te fereşte de primejdia rea, şi-au spus ţăranii, şi s-au refugiat în mare grabă în castel, după care au ridicat punţile ce permiteau trecerea peste şanţul cu apă.

Paznicii au apărut pe metereze, gata de luptă, iar ducele Theodorik a venit alături de ei, ca să-şi dea seama ce pericol îi ameninţa.

Dar străinii nu dădeau semne că aveau intenţii rele. Se opriseră la mare distanţă de castel şi se aşezaseră liniştiţi pe iarbă.

Erau vreo sută de persoane – bărbaţi, femei şi copii.

Unul dintre ei continuase să meargă şi  stătuse locului doar când ajunsese la marginea şanţului cu apă. Se oprise şi răcnise către paznicii de pe metereze:

— Vreau să vorbesc între patru ochi cu înălţimea sa, ducele Theodorik!

Ducele răcni, la rândul lui, din înaltul zidurilor:

— Cine eşti şi ce vrei?

— Vrem o alianţă, o înţelegere care e şi în interesul vostru, strigă străinul. Iar cine sunt… o să spun numai înălţimii voastre.

Ducele era un bărbat curajos care-şi câştigase rangul prin lupte, aşa că se mulţumi să ceară străjerilor să fie cu ochii pe străin şi să fie gata să-l împăneze cu săgeţi la primul gest suspect, după care puse să fie coborâtă puntea şi trecu dincolo de şanţ.

Străinul îl primi cu braţele ridicate şi cu palmele îndreptate spre el, să se vadă că nu era înarmat. Era un bărbat înalt, mai înalt cu un cap decât ducele (care, la rândul său, era mai solid decât majoritatea oştenilor săi) şi avea părul de-un blond deschis, atât de deschis, că părea aproape alb. Ochii îi erau cenuşii şi ciudat de sclipitori. Făcu o plecăciune scurtă, plină de demnitate, şi se prezentă, zâmbind bizar – oarecum provocator, dar şi cu oarecare timiditate:

— Sunt Beherenwolf, conducătorul acestei haite.

Ducele Theodorik rămase cu gura căscată:

— Haită? Ce vrei să spui? Că nu sunteţi oameni?

— Suntem vârcolaci.

— Şi ce vreţi de la noi? Ai pomenit de o alianţă…

Vârcolacul îl privi pe duce în ochi şi-i spuse, cu un strop de amărăciune, dar şi cu un dram de speranţă:

— Avem nevoie de ajutor. Şi voi aveţi nevoie de ajutor. Şi ne putem ajuta reciproc. Ştiu că vă e teamă de noi – dar nu aveţi motiv să vă fie frică. Nu v-am făcut niciodată rău. Iar duşmanii voştri sunt şi duşmanii noştri.

Ducele se gândi un pic, apoi se aşeză pe iarbă şi-i făcu semn vârcolacului să şadă şi el. După ce Beherenwolf se ghemui în faţa lui, ducele îi zise:

— Explică-mi ce vrei să spui.

— S-o începem cu începutul. Zombii îi ucid pe oameni şi ucid orice fiinţă vie, pentru că se hrănesc cu carne caldă încă. Nu au de ce să-i atace pe vampiri, pentru că nu se hrănesc cu morţi. Deci îi lasă pe vampiri în pace. S-ar putea ca în viitor, când făpturile cu sânge cald se vor împuţina, să încerce să-şi protejeze prada – dar mă îndoiesc că zombii sunt suficient de inteligenţi ca să gândească în perspectivă. Vampirii nu-i ucid decât rareori pe oameni, dar le sug sângele, le sorb puterea şi energia. Nu au de ce să-i atace pe zombi, pentru că mâzga care ţine loc de sânge morţilor plimbăreţi este otrăvitoare pentru vampiri. Deci zombii şi vampirii se ignoră reciproc şi nu au nici un motiv să se duşmănească. În schimb noi, vârcolacii, nu ne temem nici de zombi, nici de vampiri atunci când e lună nouă. Atunci suntem mai puternici decât ei şi-i putem ucide fără prea mult efort. În restul timpului, suntem oameni ca toţi oamenii. Mă rog, poate ceva mai puternici decât majoritatea oamenilor, dar având slăbiciunile omeneşti. Adică majoritatea timpului trebuie să ne apărăm şi de zombi, şi de vampiri. Avem nevoie de ajutor în această perioadă, avem nevoie de un refugiu sigur în timpul în care suntem vulnerabili, un refugiu din care să pornim la atac în scurta perioadă în care suntem mai puternici decât duşmanii noştri.

— Adică vrei să spui că oamenii şi vârcolacii au aceiaşi duşmani şi că ar trebui să lupte împreună împotriva acestora, zise ducele.

— Exact, înălţimea ta, spuse Behrenwolf. Vom lupta alături de oameni, vom lupta mai ales singuri – pentru că atunci când ne transformăm în lupi putem străbate distanţe mari şi-i putem ucide pe duşmanii noştri la mare distanţă de castel. Dar avem nevoie de un adăpost sigur unde să dormim, să ne odihnim… pentru că suntem foarte, foarte obosiţi…

Şi cei doi conducători s-au înţeles, iar vârcolacii au jurat să lupte alături de oameni, iar oamenii au jurat să le ofere adăpost şi refugiu vârcolacilor.

Iar vârcolacii – despre care numai ducele ştia că-s vârcolaci, pentru că nu se deosebeau de oamenii obişnuiţi, doar că erau mai puternici şi nu creşteau vite (pentru că animalele simţeau lupul din ei şi se temeau de acesta) – au vieţuit de atunci printre oameni. Vârcolacii erau buni fierari (dar nu şi potcovari, caii deveneau brusc nărăvaşi când îi simţeau în preajmă), erau buni grădinari, se îngrijeau de vii şi livezi, erau buni vânători şi pădurari de frunte. În nopţile cu lună plină părăseau adăpostul castelului şi ucideau mii de zombi. Iar în restul timpului, pădurarii vârcolaci căutau adăposturile vampirilor şi le distrugeau cât timp soarele era puternic.

După un timp, după ce s-a convins că noii săi aliaţi erau de încredere, ducele Theodorik a scris fraţilor şi verilor săi, comiţi şi markgrafi prin diferite părţi ale lumii, sfătuindu-i să se înţeleagă cu vârcolacii. Şi peste tot în lume, vârcolacii au trăit printre oameni şi i-au ajutat pe aceştia să-i stârpească pe zombi şi pe vampiri.

Cu timpul, vârcolacii s-au căsătorit cu oameni, iar urmaşii lor au pierdut puterea de a-şi schimba forma, devenind oameni obişnuiţi.

Iar în zilele noastre nu mai există nici zombi, nici vampiri – şi cu atât mai puţin vârcolaci. Şi nici nu ştiu pe cineva care să fi văzut dovezi de necontestat că au existat vreodată.

De aceea vă spun că aceasta este o legendă, o poveste frumoasă, dar fără nici un temei, căci oamenii întregi la minte nu pot crede că morţii umblă de colo-colo, în loc să stea liniştiţi în mormânt, nici că oamenii se pot transforma în lupi.

Însă nimeni nu ne poate împiedica să credem în poveşti, dacă vrem, chiar dacă suntem întregi la minte. Mai ales atunci când suntem întregi la minte.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.