Iunie

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

E din nou vară. Căldura coboară în valuri uşor. Bătrânii castani îşi scutură iar candelabrele florilor îngălbenite. Pe coama dealului, cel mai vechi liceu din urbe domină cetatea. Clădirea lui, o veche anexă a mănăstirii franciscane, a fost ridicată prin secolul al XVII-lea. Alături e o capelă şi un cimitir cu câteva morminte şi cruci ciuntite de intemperii şi timp. Sunt singurele amintiri ale trecutului, încântând ochiul prin detalii unice de arhitectură medievală. Mirosul fânului proaspăt cosit, nostalgia teilor înfloriţi îi cheamă pe îndrăgostiţi pe aleile umbroase.

În orăşelul paşnic se fac planuri de concediu. Familiile aşteaptă vacanţa copiilor ca o meritată odihnă. Elevii număra zilele lui iunie pe sărite. Vor să uite de teste şi teze, de sculatul dis-de-dimineaţă. Profesorii, exigenţi în timpul semestrului, devin brusc îngăduitori, oferind câte un colac de salvare celor ameninţaţi de corigenţă sau, mai ales, de repetenţie. Se cer portofolii – uşor scoase de pe net –, insectare, ierbare sau, pur şi simplu, caiete cu teme şi notiţe la zi. Se dă o notă mare, sau chiar două, pentru activitatea la cursuri. Elevii se fac luntre şi punte să-şi procure motivări pentru absenţe. Pericolul gripei aviare sau al celei porcine a fost înlocuit anul acesta cu psihoza muşcăturii de căpuşe. Nu e clasă în care unul sau doi candidaţi să nu-l invoce în motivările scrise de mâna fraţilor, bunicilor sau a părinţilor. Diriginţii trec cu vederea micile sau marile obraznicii. Toţi sunt obosiţi. Profii au nervii tociţi strângând din dinţi şi clipind a lehamite de câte ori un X–lescu mai cere o amânare pentru ascultarea finală.

Ameninţările cu scăderea notei la purtare scad în intensitate. Consiliul profesoral din ultima zi a anului şcolar va hotărî cine şi cum va păşi în vacanţă. Codaşii speră într-o minune. Impertinenţii au şi ei un ghimpe în inimă, gândindu-se cum îi vor întâmpina cei de acasă, când vor vedea în carnete situaţia şcolară şi, mai ales, nota la purtare. Cei care au de dat Bacul îşi propun ca de mâine să fie matinali, să ceară împrumut notiţele de la vreun premiant, să le xeroxeze şi să se mobilizeze pentru recapitularea finală. Mai sunt, e drept, şi din aceia care au învăţat cu sârg. Aceştia – tocilarii– dispreţuiţi în timpul anului, acum sunt curtaţi, invitaţi la aniversări, în excursii sau la festivităţile de majorat. Schimbarea de atitudine are un motiv evident. Poate la probele de evaluare a competenţelor sau la probele scrise vor întinde o mână de ajutor, vor şopti o formulă, un cuvânt, o idee, ceva.

*

Adriana Puşcaş, profesoara de istorie, încearcă, de minute bune, să-şi dinamizeze elevii, să-i înţeleagă. Cei câţiva ameninţaţi de corigenţă nici acum, în ceasul al doisprezecelea, n-au terminat de parcurs temele indicate, nu au reţinut nişte date esenţiale, nici măcar nu au prezentat câte un referat despre o personalitate istorică preferată. Frustrată, se gândeşte că au trecut doar câţiva ani de când a fost şi ea, pentru o scurtă perioadă, eleva acestei şcoli. Nu strălucise, dar nici nu clacase la vreo materie. Nu fusese remarcată de profesori, nici îndrăgită în mod deosebit de colegi.

Întotdeauna aşteptase ceva… sau pe cineva…

Pentru ea, arta, istoria şi sportul fuseseră mereu o alinare în momentele dificile ale vieţii. Simţea  o nemulţumire crescândă neînţelegându-şi discipolii. Era neputincioasă în faţa indiferenţei şi indolenţei. Ca întotdeauna în astfel de clipe, se îndreaptă spre capela măicuţelor franciscane de altădată. Îi place să admire modilionul de la intrare care sprijină statueta Sfintei Fecioare, ogivele zvelte cu linii ferme, vitraliile translucide.

Soarele la asfinţit trimite ultimele raze, îmblânzind răcoarea pereţilor uşor crăpaţi. Un buchet uriaş de crini îndulceşte discret aspectul grav al sumarului mobilier înnegrit de ani şi măcinat de cari. De fiecare dată când vine aici încearcă să facă o incursiune în propria conştiinţă. În capelă nu reuşeşte întotdeauna să facă o îngenunchere a sufletului. Acest lucru îl simte mai bine în afara ei, adesea în mijlocul naturii explozive, în faţa curcubeului sau asistând la dezlănţuirea unei furtuni iscate din senin. Atunci dă frâu liber emoţiilor, simţind că poate răzbate prin meandrele gândurilor, frământărilor. I-ar fi mai uşor să-şi exteriorizeze sentimentele şi să-şi amintească. Oare cum era atunci?

*

Pe vremuri se exprima prin ritm, graţie, mişcare. În familia sa, din cei patru copii, Adriana era cea mai mare. Tata plecase demult la muncă prin ţări străine. Uneori le trimitea un pachet sau ceva bani. Scrisorile veneau destul de rar, anunţând că treburile merg din ce în ce mai rău şi pe acolo. Telefoanele, dese la început, au încetat cu totul după un timp. Gurile rele spuneau despre el că îşi făcuse un alt rost, o altă familie. Din casă lipseau multe, însă Adriana era fericită. Pentru că ea avea sportul. Gimnastica era nu numai o evadare, ci o lume unde poveştile prindeau viaţa. Încă de la grădiniţă, educatoarea i-a remarcat mobilitatea şi graţia, sugerând mamei s-o înscrie la un club de specialitate. Zilele, lunile, anii, treceau în goană. Antrenamente, muncă multă, sacrificii, renunţări. Doar aşa lucrurile imposibile deveneau uşoare pentru ea. Antrenorii o îndrăgeau, încurajând-o să se autodepăşească. Mare parte din colegele de echipă o sprijineau. Participarea sa la marile concursuri internaţionale demonstra că e în stare să fie mai bună ca adversarele ei, că are talent şi ambiţie, că există şansa să devină campioană.

A început să încânte publicul şi să atragă atenţia juriului, urcând treptele celebrităţii. Exerciţiul la bârna îl stăpâneşte perfect, îl face şi cu ochii închişi. Săriturile sunt specialitatea ei, atât la bârnă, cât şi la sol… Ţinuta elegantă e subliniată de silueta trasă prin inel, de părul adunat în cosiţe jucăuşe, de costumul albastru, de ochii scânteietori. E bucuroasă că a ajuns până aici. Mâine e marea finală. Va avea oportunitatea să ajungă ce şi-a dorit întotdeauna. Un star. Şi atunci va putea avea grijă de familia ei. Antrenamentele, controalele medicale, stresul nu au voie să-i abată atenţia de la finalele pe aparate…

Întreaga bază sportivă e scufundată în tăcere. E târziu. Doar câte o lumină licăreşte când şi când. Nu poate să adoarmă. Camera i se pare dintr-odată inospitaliera. Se gândeşte obsesiv la ziua de mâine. Nu mai are răbdare. Doreşte să execute încă o dată exerciţiile, să se asigure că sunt perfecte. Cu mişcări controlate, se schimbă, îşi ia costumul preferat şi se strecoară din cameră. La etajul următor este o sală de antrenament. Se aude un zgomot ritmic. Parcă cineva repetă de zor. Pătrunde în sala luminată de ultimele raze ale soarelui şi de un bec stingher. Nu e nimeni?! Dintr-o nişă se aude slab o melodie sacadată. Covorul verde, aparatele îndrăgite, par cumva triste, obosite.

Va trece peste încălzire. Îşi scoate de la gât eşarfa, primită în dar de la mama, şi se leagă la ochi, aşa cum de multe ori a făcut-o când era singură. Se pregăteşte de salt. Mişcările dovedesc fermitate, putere şi dragoste. E una cu bârna. Vrea să dea dovadă de precizie şi stăpânire. Şi ceva în plus. Exerciţiul pregătit are un grad mare de dificultate. Urcarea simplă din lateral e urmată de o întoarcere cu o săritură de 360 de grade. Elementele artistice atât de dificile, legate graţios şi ferm se succed cu repeziciune. Trei piruete superbe legate elegant cu două sărituri înapoi. Ronda în salt întins. Simte parcă în jur ostilitate… De unde oare? Ştie că bârna îi e prietenă.

Devine uşor neglijentă. Orgoliul îi orbeşte intuiţia. Rămâne cu eşarfa la ochi. Continuă. Îşi pregăteşte rapid, prea rapid coborârea. O săritură artistică de valoare E. Un dublu salt cu aterizare în echer, flanşă întotdeauna bine executată. Dar acum ceva e diferit, nu mai este aer şi simte că nu mai poate respira. Nu va renunţa. Ea este cea mai bună. Se dezechilibrează, nu-şi întoarce corect umerii şi şoldul. Cade. Nu simte nimic, doar o uriaşă dezamăgire că a ratat exerciţiul. Ce va face mâine? Îşi trage eşarfa de pe ochi. Privirea i se agaţă de soarele de o culoare ciudată. A răsărit sau a apus? Probabil amândouă. E incredibil de roşu şi vede cu uimire cum o mână întunecată îl acoperă. Muzica se aude din ce în ce mai încet, devine un murmur ce-i însoţeşte agonia.

*

Dimineaţa, când au găsit-o, toţi din jur au fost şocaţi. Lovitura la cap părea fatală. Viaţa îi atârna de un fir nevăzut. Diagnosticul nu era unul fericit. Hematomul intracranian, dobândit în urma contuziei, părea că nu se va mai resorbi. Cele mai bune clinici, medici de top. La început. Dar pe măsură ce lunile treceau, încurajările au scăzut în intensitate. La urma urmei, nu a fost cu adevărat campioană. Noroc cu familia şi cu cele câteva foste colege care au mai ajutat-o. Timpul a trecut. Cu greu a terminat liceul. Încerca să se menţină pe linia de plutire. În inimă îi rămăsese un gol. A încercat să-l umple cu ceva. Mici bucurii avea când se înconjura de lucruri frumoase sau când citea despre vremuri ce au fost odată. Studia mult şi învăţase puţin să picteze.

Şi aştepta să vină ceva sau cineva …

Dar nu a venit. Poate aşteptarea a ajutat-o să termine facultatea. Nu se simţea nefericită ca profesoară, deşi ştia că nu asta i-a fost menirea. Nu renunţa cu uşurinţă la nimic.  De asta continuase.

*

Se scutură din visare. Priveşte fix la modestul crucifix din faţă. Se gândeşte că până acum n-a crezut suficient în ceva. De aceea n-are dreptul să ceară nimănui nimic. Să se roage pentru un miracol? Demult nu mai crede într-un Dumnezeu perfect. N-a înţeles niciodată ce greşise, ce se întâmplase cu adevărat. Vechea contuzie îi dă şi acum, uneori, halucinaţii. Clipele au înţepenit. Printr-un vitraliu spart pătrunde o lumină de culoare ciudată, de un roşu intens atingând crucifixul. Nu mai ştie, a răsărit sau a apus soarele? Pereţii capelei încep să geamă, vitraliile să mugească şi o căldură teribilă îi cuprinde trupul. Timpanele îi zvâcnesc. Frica, vechea tovarăşă din copilărie, îi încinge tâmplele.

Împinsă de o mână nevăzută, simte că nu trebuie să renunţe la luptă. Salvarea este undeva în adâncurile sufletului său. Cu o forţă nebănuită, se smulge din căruciorul cu rotile. Face câţiva paşi chinuiţi spre ieşire, sprijinindu-se ca într-o cârja de crucifixul căzut de pe altar. Cu un uriaş efort îşi mişcă membrele amorţite, nefolosite de ani. Afară, întunericul a cuprins totul. Sub puzderia de stele, cade în genunchi printre morminte, asistând la zvâcnirea ameninţătoare a seismului neaşteptat. Nestăpânit, o năpădeşte râsul. Nu mai aşteaptă pe nimeni şi nimic. E vie! Simte! Trăieşte!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Alin Dărângă said:

    Îți vom lăsa doar aripile, Hyacinthe…așa îi spusese și Marchizul 😉 Felicitări, mă bucur să găsesc reversul pozitiv 🙂

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.