Jack Vindecătorul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 27 ( august, 2012 )
Autor:

1. Un concediu ratat

Da, dragii mei, sunt în concediu şi contrar tuturor tendinţelor fiţoase, trendului, ca să folosesc un termen la modă, nu am plecat în Turcia, Bulgaria, Grecia sau alte locuri în care românaşii noştri se simt ca la ei acasă, ci m-am dusla MareaNeagră, unde staţiunile ce poartă nume de planete oferă doar mizerie, manele, distracţii ieftine, mâncare proastă, vrăjeală, ţigănie, toate astea la preţuri exorbitante. Pe bune, zici că eşti în Suedia, la ce bani trebuie să plăteşti pentru nişte servicii care, în paranteză fie spus, sunt de tot rahatul.

Veţi râde de mine şi mă veţi considera fraier, aşa cum o fac cei care aud unde anume îmi petrec cele 7 zile libere din decursul unui an.

Păi, de ce nu te-ai dus frate la turci? La super all inclusive, că e şmecherie acolo. Mănânci cât vrei, bei ca vaca, plaja e curată şi turcaleţii sunt în stare să se lase sodomizaţi pentru o sută de dolari…

Ei bine, uite băh, că nu m-am dus. Am eu anumite nostalgii şi mă flagelez în România asta care nu îşi mai găseşte locul în Europa, care a devenit piaţă de desfacere pentru toate rebuturile occidentale, care încearcă să copie modul de viaţă civilizat, dar care, niciodată, mă repet, niciodată, nu va fi invitată la masa celor care hotărăsc destinele lumii.

Îmi place să cred că voi, cei care citiţi capodoperele mele, nu aveţi doar doi neuroni, aşa că vă dai seama de cauzele care stau la baza mizeriei în care trăim. Vă spun doar atât: nu se poate ca o ţară cu asemenea resurse naturale să o ducă aşa rău decât dacă se doreşte intenţionat.

Bun, destul cu astea că mă apucă nervii.

După un drum lung, de aproape 7 ore, am parcat în faţa hotelului unde aveam rezervare pentru un sejur de vis, aşa cum scria pe pagina web a locaţiei. Sincer să fiu, simt o mare oboseală şi abia aştept să mă cazez, să fac un duş şi apoi să o tai pe plajă, unde, cu o bere rece lângă mine, să mă bucur de soare şi de mirosul sărat al brizei.

Mă veţi cataloga drept moş după ce veţi auzi următoarele chestii dar îmi asum riscul. Am ales o staţiune mai liniştită, genul în care mulţi domni vin în concediu cu nevestele şi turma de copii, tocmai pentru a nu fi deranjat de activitatea nocturnă cu mulţi decibeli a generaţiei tinere. Nu vă strâmbaţi, chiar îmi doresc doar odihnă, fără excese, fără telefoane de la pacienţi, fără nopţi pierdute cu scrisul, fără să îngălbenesc pereţii camerei cu nicotină.

― Bună dimineaţa, mă adresez eu domnişoarei de la recepţie. Am rezervare şi dacă veţi fi atât de bună la suflet încât să îmi dăruiţi de la ora asta o cameră vă asigur de recunoştinţa mea, continui, dând buletinul meu domniţei, şi plasând subtil o bancnotă de 50 de lei, sau roni, sau cum dracu s-o mai fi chemând.

Asta se uită la mine, zâmbeşte, îmi înapoiază banii şi îmi spune:

― Am cerut special să fiu astăzi de serviciu, deoarece voiam să-l cunosc personal pe Vindecător. Sunt sigură că dacă nu mă voi comporta frumos voi ajunge în scrierile domniei voastre pe post de pipiţă, nu?

Ce părere aveţi? Se pare că reputaţia mea e mai mare decât am crezut.

― Aveţi aici cheile de la cameră şi numărul meu de telefon.

― Instrucţiunile de folosire le primesc tot acum sau sunt cele clasice?

― Mă numesc Ada, continuă ea, fără să-i pese de remarca mea. Dacă veţi avea timp şi dispoziţie, până plecaţi, mi-ar face mare plăcere să vă prezint o lucrare.

Deci asta era. Încă o fetiţă care se crede mare scriitoare şi are nevoie de o confirmare din partea unui aşa zis autor ca mine. Zâmbesc timid, ridic din umeri, apoi pornesc spre camera cu numărul 13.

După jumătate de oră ies din hotel, îmbrăcat cu o pereche de bermude roşii, un tricou alb, şlapi galbeni, ochelari de soare pe moacă şi mă îndrept către plajă. Închiriez un pat de lemn, o umbrelă, pescuiesc o bere şi aştept ca starea de relaxare să pună stăpânire pe mine. Nu prea am noroc, deoarece vecinii mei de prăjeală posedă un copilaş obraznic plus o minge de blană ce se vrea câine, gen bişon maltez sau havanez sau dracul să-l ia de javra gălăgioasă.

Copilaşul e un mic monstru ce se amuză foarte tare de feţele celor care primesc nisip în mutre direct din găletuşa lui de plastic, iar, printre cei blagosloviţi, vă daţi seama, mă număr şi eu.

― Îmi cer scuze domnule. Vom avea grijă să nu se mai întâmple, îmi spune tatăl. Eu şi soţia mea suntem deosebit de supăraţi pentru acest incident.

― Nu e nimic, spun eu sobru. Copiii sunt copii, mai fac şi obrăznicii.

Decid să mă arunc în valuri, poate apa sărată mă va relaxa. Nu ştiu dacă v-am spus, dar sunt campion la înot. Am câştigat multiple concursuri, am avut chiar privilegiul, într-o perioadă, de a mă antrena cu lotul naţional de la această disciplină. Îmi iau ca punct de reper o mică ambarcaţiune ancorată la câteva sute de metri în larg şi încep să dau viguros din braţe. Trec de geamandură şi imediat aud fluierul salvamarului, dar vă daţi seama că mă doare-n cot de el.

Viteza cu care despic apa îmi permite să ajung rapid la ţintă. Cum nu vreau să-i deranjez pe proprietari, apuc frânghia de care e legată ancora şi îmi ofer câteva minute de odihnă. Ce senzaţie extraordinară, ce privelişte frumoasă, ce linişte. Cu toate astea, nu reuşesc să mă detaşez, ceva nu îmi dă pace. Poate e subconştientul meu care îmi tot trimite semnale de alarmă, poate e tendinţa mea de a vedea peste tot numai chestii dubioase, eventual supranaturale, dar încerc din răsputeri să-mi dau seama ce nu e normal în situaţia asta.

Dragii mei, îmi pică fisa în câteva secunde. Sigur nu v-aţi dat seama şi voi? Hai că mai aştept un pic, să nu spuneţi pe urmă ca v-am pus în inferioritate.

Aveţi dreptate, e mult prea linişte. Ţineţi cont totuşi că, cel sau cei de la bord pot dormi, pot avea îndeletniciri la care se dedau domnii şi doamnele pe asemenea ambarcaţiuni sau pot face scufundări, corect?

În romanele poliţiste serioase, personajul principal, detectivul, este înzestrat cu un simţ deosebit al pericolului, simţ denumit de multe ori: nas, deget mic, intuiţie, instinct de sticlete, etc. Eu nu sunt gabor, nu pot afirma că posed aşa ceva, în schimb car mereu cu mine un înger păzitor foarte glumeţ care are atât capacitatea de a mă scoate din belele cât şi cea de a mă baga în ele, în consecinţă mereu mă aştept la surprize din partea lui.

Revenim la firul acţiunii deoarece încep să mă satur de tensiunea asta. Deci, dragii mei, forţez braţele mele musculoase şi urc la bord. Rămân câteva secunde întins pe punte, concentrat, gata de a reacţiona la orice eventuală ameninţare. Nu mă întâmpină nici un tip indignat de intruziunea mea. Mă ridic şi încep o inspecţie rapidă a vaporaşului. Intru în cabina de comandă unde constat o mizerie extremă: sticle sparte, aparatura devastată, câteva sertare distruse. Iau un mic levier de jos şi mă îndrept spre camerele de odihnă. În momentul în care am deschis uşa către măruntaiele vasului mă izbeşte o aromă puternică. Nu mă înşel, e mirosul morţii. Cu maximă precauţie, cu tâmplele zvâcnind de emoţie, înaintez. Dragii mei, ceea ce se arată ochilor mei e cu adevărat şocant. O femeie decapitată era întinsă pe unul din paturi iar un tip cu un cuţit mare înfipt în torace o privea de pe lumea cealaltă. Opinia mea de medic este că sigur nu au decedat de bătrâneţe şi cred că sunteţi de acord cu mine.

Las răposaţii acolo unde sunt şi continui inspecţia. Din ceea ce îmi dau eu seama, cei care i-au trimis în lumea drepţilor căutau ceva important. Nu am de unde şti dacă au avut succes aşa că încep şi eu să cercetez minuţios. Filmul e simplu. Au supus-o pe femeie la tot felul de atrocităţi şi l-au forţat pe tip să privească. Ce naiba poate fi atât de preţios încât să comiţi un asemenea dublu asasinat? E clar că cei care s-au ocupat de asta sunt profesionişti.

Îngerul meu păzitor e pus pe glume mari astăzi, de aceea voi avea o consfătuire cu el pentru a-i băga minţile în cap. Ştiu că mereu îmi oferă o compensaţie atunci când mă pune între ciocan şi nicovală aşa că încep să mă autosugestionez că voi da de urma unui indiciu.

E momentul să dau măsura capacităţilor mele şi să îmi folosesc imaginaţia atât de bogată cu care m-a înzestrat natura. Deci, ceea ce căutau criminalii, în paranteză fie spus, nu cred să fi fost doar un singur călău, trebuie să fie de dimensiuni mici, uşor de ascuns, dată fiind percheziţia ale cărei urme le constat eu acum. Ştiţi ceva? Sunt sigur că poate fi vorba de un cd sau un stick de memorie. Am instantaneu o revelaţie. Urc în cabina de comandă şi privesc volanul, dar n-am noroc, deoarece partea lui centrală era desfăcută. Bun. Deci tipii ăştia nu sunt proşti.

Partea din faţă, unde se afla motorul era spartă bucată cu bucată aşa că tot felul de curele, cabluri, butoane, mă salută cu tristeţe. Turez la maxim neuronii mei şi mi se arată soluţia. Trag de jojă. Aceasta iese destul de greu iar în capăt are un fir metalic care îmbrăţişează delicat un stick învelit în ceva ce pare un fel de celofan. Genial, trebuie să recunoaşteţi că nu degeaba sunt scriitorul vostru preferat.

Având in vedere că am doar slipul pe mine, introduc această captură lângă părţile mele intime şi mă uit în zare încercând să dau un semnal, deoarece staţia era, bineînţeles, spartă, iar eu nu am telefon la mine.

Constat ca nimeni nu mă bagă în seamă, ceea ce e explicabil, deoarece nu mă pot face auzit. Apelez la ultima soluţie: sar în apă şi mă îndrept către mal. Ajung la locul meu de plajă şi constat că familia posesoare de copil şi căţel a dispărut, la fel şi telefonul meu, împreună cu cheile de la camera în care m-a cazat Ada mai devreme.

Mă abţin să înjur ca ultimul birjar deoarece, în dreapta mea, întinsă pe nisip, se bronzează o sirenă, dragii mei. Părul ei blond mângâie frumos umerii rotunzi, sânii ei goi sunt un magnet către toate privirile din jur. Picioarele ei perfecte, cu nuanţe arămii, posedă o pedichiură perfectă şi o brăţară delicată de aur la una din glezne. Îmi acord câteva secunde de contemplaţie apoi îndrăznesc să o deranjez.

― Îmi cer iertare, frumoasă domnişoară, dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

― Da, ştiu, ţi s-a oprit inima şi vrei să te reanimez, îmi răspunde ea plictisită. Genul ăsta de replici cu care unii încearcă să mă agaţe îmi provoacă silă.

― Nu e intenţia mea, crede-mă. Chiar am nevoie de mobilul tău pentru a suna la 112. E o urgenţă. De al meu am fost uşurat în timp ce o făceam pe campionul la înot în zeama asta.

Se pare că tonul meu a făcut-o să îmi acorde o fărâmă de încredere. Se ridică şi vine lângă mine cu telefonul în mâini. Dragii mei, sunt un tip greu de impresionat, dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt, că am tras un ochi spre mare să văd dacă Neptun însuşi nu a ieşit să  revendice această creatură.

Cer poliţia şi fac un raport scurt a ceea ce s-a întâmplat, fără să ţin cont că zeiţa de lângă mine s-a îngălbenit şi a început să verse. O aşez pe patul meu, la umbră, fac semn unui tip de la terasa din apropiere să îmi aducă o băutură rece şi aştept cuminte sosirea agenţilor.

Minunată prima mea zi de concediu, nu?  Se pare că belelele se ţin de mine oriunde aş merge. Trag un perdaf îngerului meu păzitor dar acesta mă ignoră cu nesimţire, aşa cum face de obicei după asemenea situaţii de care e responsabil.

2. Pisica de mare

Nu vreau să vă descriu modul în care am fost anchetat, amprentat, hărţuit, toate astea până am reuşit să iau contact cu o cunoştinţă de a mea cu grad foarte mare în Poliţie. După acest telefon, am primit interdicţia de a părăsi oraşul şi am fost lăsat să mă întorc la hotel. Cum, într-un asemenea caz, nimic nu se lasă la voia întâmplării, sirena blondă a fost luată şi ea la secţie.

Ne-am revăzut în maşina ce ne ducea înapoi în staţiune deoarece am fost interogaţila Constanţa. Tipae calmă, chiar încearcă să glumească, spunându-mi că ştiu să ofer o întâlnire deosebită. În zece minute mi-a servit întrebările pe care o femeie le pune permanent iar în momentul în care a aflat că nu sunt implicat în nici o relaţie, privirea ei a căpătat o lucire suplimentară de interes.

Îmi spune că ea este profesoară de Limba Engleză la un liceu din Bucureşti şi că a venit câteva zile la mare singură, încercând să uite de ritmul nebun de viaţă din capitală. Mai stăm la poveşti un timp şi ajungem la destinaţie, moment în care îmi face cadou telefonul ei, promiţând că mă va suna mai târziu.

Ajung în faţa hotelului, cobor din maşina poliţiei şi mă îndrept către recepţie unde am surpriza de a o vedea pe Ada citind, în Gazeta SF, povestirea mea Dualism.

― Finalul face toţi banii, spun eu sfios.

Îmi acordă un zâmbet marca Sensodyne şi o privire plină de promisiuni.

― Ştiu, nu e prima oară când o citesc. E lucrarea mea preferată. Aţi avut o primă zi relaxantă?

― Până acum nu dar sper ca odată cu venirea serii situaţia să se schimbe. Te rog frumos să-mi dai cheia de rezervă de la camera mea. Am avut câteva evenimente neprevăzute şi nu o mai am pe cea primită azi dimineaţă. Mi-a fost confiscată împreună cu mobilul.

Ea face ochii mari şi aşteaptă explicaţii. În câteva cuvinte o pun la curent, trecând sub tăcere peisajul de pe vasul cu veleităţi de cimitir sau mai degrabă abator.

― Aveţi o viaţă agitată. Sigur nu doriţi să vă schimb camera? E totuşi periculos.

― Stai fără grijă, sunt băiat mare. Nu mă tem eu de nişte amărâţi care fură de pe plajă.

Am uitat să vă spun că nu am declarat nimic Poliţiei despre ceea ce am găsit pe vas, asta nu din cauza faptului că doresc să fac eu o anchetă, pur şi simplu aşa mi-a şoptit îngerul meu păzitor. Intru în cameră, îmi scot meticulos hainele, pun stickul atât de preţios într-un sertar şi dau drumul la apa rece de la duş. Zăbovesc îndelung sub stropii reci şi încerc să fac puţină ordine în gândurile mele. Încep cu o recapitulare a evenimentelor. Deci, ajung la plajă, un copilaş îmi toarnă nisip în cap, motiv pentru care decid să fac baie în mare, calităţile mele fizice ieşite din comun ( mulţumesc pentru încredere, dau eu un rând mai târziu) îmi permit să înot o distanţă apreciabilă, fac o inspecţie pe un mic vas ancorat în larg unde văd o scenă de coşmar, găsesc mobilul crimei, anunţ poliţia de pe telefonul unei sirene, sunt anchetat, apoi, datorită cunoştinţelor mele sus puse mi se permite întoarcerea la hotel.

Am omis ceva? Se pare că da. Poliţia a luat-o la ochi pe minunata făptură ce mi-a dăruit telefonul ei şi al cărei nume este Bianca, asta am uitat să vă spun. Ce naiba nu se potriveşte în tabloul ăsta? Îmi storc creierii dar nu ajung la nici o concluzie. Întreb îngerul meu păzitor dar acesta se dă din nou lovit, nu înainte de a-mi preciza că va sta cu mine la taifas mai târziu. Mă enervez şi îi promit că în seara asta îl voi îneca în atât Jack încât mâine va avea nevoie de spitalizare, dar tot nu-l impresionez.

Ies de sub duş în momentul în care sună telefonul. E Bianca.

― Trebuie să vorbim codat oare, acum că suntem consideraţi suspecţi într-un caz de omucidere?începe ea conversaţia râzând

― Cred că da, ţin eu isonul. Nu de alta, dar nu avem nici o şansă de a împărţi aceeaşi celulă. Ai ajuns cu bine la hotel?

― Sunt ok. Voiam să ştiu dacă ieşim diseară împreună.

― Dacă tot te-am băgat în belele astea, măcar să îţi ofer o cină şi compania mea. Sunt un tip bine crescut, niciodată nu am dezamăgit o doamnă.

― Atunci rămâne stabilit. Vii să mă iei la 20?

― În mod sigur.

Îmi dă detalii despre hotelul în care stă şi închide. Pun mobilul pe masă iar în momentul imediat următor am o revelaţie. Telefonul meu are un sistem de localizare prin gps, o aplicaţie pe care eu activat-o în caz că-l uitam pe undeva. Sper doar ca cei care mi l-au săltat să nu fie la curent cu chestiile astea. Cu o urmă de speranţă scot laptopul şi accesez interfaţa prin care puteam da de urma jucăriei. Am fost prevăzător şi am setat până şi numărul de identificare al aparatului. Dau enter şi aştept cuminte ca tehnologia să îşi facă treaba. În câteva minute am în faţa ochilor zona în care poate fi deoarece există o marjă de eroare de câteva zeci de metri pătraţi. Dragii mei, undeva în preajma hotelului sau motelului denumit Pisica de mare se află proaspătul posesor al telefonului meu. Mă îmbrac în timp record, plasez în seiful de la recepţie o parte din bani, stickul buclucaş şi actele mele, apoi chem un taxi şi dau adresa Pisicii de mare.

Sunt condus acolo de un taximetrist destupat, genul care a văzut multe, lucrând ca sezonier pe litoralul ăsta plin de tot felul de ciudaţi.

― E vorba de o gagică, nu?spune el cu un ton pervers

― E vorba despre una care ar face-o galbenă de invidie pe Monica Belluci, dragul meu. Diva asta e dată dracului şi are sângele fierbinte aşa că dă-i bice să nu se răzgândească în privinţa companiei mele.

― Ciudat. Aşa una să stea în păducheria aia?

― Dar ce are hogeagul?

― Nimic. Numai că pe acolo colcăie de interlopi. Se spune ca e afacerea lui Armand, zis Mânuţă, capul răutăţilor din Constanţa. Cică a trimis la morgă mai mulţi oameni ca ciuma neagră. Normal, fără ca nimeni să poată dovedi nimic.

Uitaţi ce chestii interesante mi se dezvăluie. Cine dracu o fi şi Mânuţă ăsta? Şi de ce naiba i se spune aşa? Nu îmi doresc să scriu biografia acestui nene, îmi vreau doar mobilul înapoi. Chiar m-am ataşat de el, plus că am acolo tot felul de contacte importante şi sunt dispus, dacă situaţia degenerează să accept doar cartela.

― Eu sunt corect, plătesc pipiţa, nu vreau să am necazuri, spun eu făcându-i cu ochiul.

― Puneţi şi ceva în plus pentru penicilină, nu se ştie niciodată.

― Lasă că ştiu eu ce fac. Mă poţi aştepta?

― Şi aşa nu am nimic de făcut la ora asta, dar să ştiţi că vă aştept pe bani.

― Normal, spun eu plasând o bancnotă albastră pe bord. Mai am din astea şi pot fi ale tale, dacă ştii să te orientezi.

Banii dispar atât de repede în buzunarul lui încât mă întreb dacă într-adevăr i-am dat. Nu spun nimic, deschid uşa şi cobor în parcarea locaţiei.

Cel puţin la prima vedere Pisica de mare pare un stabiliment drăguţ. Nu ştiu ce interlopi îşi fac veacul pe aici dar au grijă ca totul sa fie atrăgător. La recepţie stă o tipă buzată, rujată din belşug, blondă platinată, care are în plus doi decari, după standardele mele. Curioşi cum vă ştiu, vă spun: zece ani şi zece kilograme. Glandele doamnei sunt în pericol de lichefiere şi cum doar vântul îi mai ridică fusta din când în când sunt sigur că va fi receptivă la un tip ca mine, mai ales că are o mutră de vicioasă, genul de panaramă care a sacrificat ani întregi pe altarul felaţiilor.

Dacă voi juca rolul potrivit s-ar putea ca ea să fie cheia în situaţia asta. Îmi iau o moacă mirată şi arborez zâmbetul meu special, cel pe care-l folosesc în prezenţa gospodinelor, milf-urilor (căutaţi pe net ce înseamnă, eu nu mi pot permite să fiu pornografic cu un aşa auditoriu) şi artistelor ratate.

― Vă rog să mă scuzaţi stimată doamnă, dar nu credeam că litoralul are o asemenea perlă.

Tipa mă priveşte surprinsă.

― Am vrut să mă cazez aici dar când v-am văzut mi-am dat seama că nu voi putea împărţi acelaşi acoperiş cu dumneavoastră fără ca dorinţele mele să mă chinuiască, fără a visa la o atingere.

Torn gaz peste foc. Damicela nu spune nimic, dar respiraţia i se accelerează, ochii i se umezesc şi pulsul cred că începe să o ia la goană. Prind în palme mâna ei dreaptă şi continui circul.

― Uite ce repede bate inima mea. Aş face orice pentru a gusta aroma ta, pentru a simţi catifeaua pielii tale. Cum te numeşti, doamnă a trăirilor mele? Sau mai bine nu-mi spune, nu strica vraja dintre noi, nu cred că îngerii vorbesc.

Cu astea am dat-o gata. Vă daţi seama? Să fii nevoită să suporţi semnele dure ale menopauzei după o viaţă de fornicaţii şi să apară aşa un Adonis ( mulţumesc, mai dau rând, de data asta doar doamnelor) care e dotat cu harul de a suci minţile prin cuvinte şi care se arată vrăjit, toate astea îţi pot provoca cele mai ciudate reacţii. În secunda următoare închide ochii şi eu îi aplic o ventuză straşnică plus un masaj uşor al sânilor ce puneau presiuni din ce în ce mai crunte asupra bretelelor sutienului ei mov.

Mă eliberez într-un final din acest schimb de fluide orale şi o privesc languros. Norocul meu că nimeni nu a avut treabă pe la recepţie altfel ar fi fost profund scârbit de show-ul pe care un gigolo l-a creat pentru o pipiţă trecută. Ştiu, v-am oripilat, dar fiecare dintre noi este un libidinos în felul său, aşa că nu mă pedepsiţi prea tare.

Bun, să revin.

― Ies la 24 din tură, poţi să mă aştepţi dacă vrei şi îţi voi dărui tot ceea ce îţi doreşti, spuse ea cu o voce, care, contrar înfăţişării ei, era armonioasă şi plăcută.

― Voi fi aici. Dar mai întâi, am o rugăminte. Condu-mă la şeful tău.

― Şeful nu vorbeşte cu nimeni.

― Eu nu sunt un oarecare.

― Ce-i drept, pari un bărbat adevărat,. Nu se mai fac demult din ăştia ca tine. Să văd ce pot face. Dar ce treabă ai cu el?

Şi atunci, încep să-i torn o poveste despre mobilul meu, care, pe lângă sistemul de localizare, mai conţine şi anumite informaţii despre codurile de acces la conturile unor domni insuficient de deştepţi dar suficient de bogaţi încât să nu simtă lipsa unor sume mici extrase lunar. Promit să împart cu ea ceva roade din afacerea asta, plus că reintrarea în posesia mea a aparatului îmi va crea o stare de bucurie enormă pe care i-o voi dovedi în noaptea asta. Discursul meu a fost însoţit de o palpare minuţioasă a intimităţii ei, ceea ce i-a adus un zâmbet minunat pe chip.

În starea asta de excitaţie, trece pe lângă mine şi dispare în unul din lifturile cu care era dotat acest stabiliment. Cum nu am ce face, îmi aprind o ţigară şi mă plimb dintr-un capăt în altul al recepţiei. Trec douăzeci de minute fără ca demoazela ce visează la o noapte plină de delicii cu subsemnatul să se întoarcă, aşa că încep să mă întreb dacă nu am fost luat de gâscă. Îmi fac tot felul de gânduri, când, deodată, aud glasul îngerului meu păzitor:

„ Stai ca fraierul aici iar tipa cine ştie ce prestează în camera şefului. Nu o mai fă pe îngâmfatul, nu eşti tu masculul suprem, aşa că mişcă-ţi şuncile prin locaţia asta să vezi ce poţi descoperi!”

Are dreptate, nu? Cum toată viaţa am fost sensibil la spusele acestui mentor din capul meu, îi dau ascultare şi chem liftul. Isteţi cum sunteţi, v-aţi prins că am memorat etajul unde a urcat recepţionera. Intru în cuşcă, apăs butonul cu numărul trei şi în câteva secunde sunt la destinaţie.

Spre surprinderea mea, nu văd nici o uşă pe care să scrie director sau manager, aşa că încep să trag cu urechea, poate aud ceva voci. Nu am noroc. Nici un zgomot nu răzbate de nicăieri. Ori camerele au pereţi antifonaţi ori nu stă nimeni pe aici. Cu un mare tupeu încerc fiecare clanţă. La urma urmei, aici e cazat cel care mi-a şterpelit telefonul, deci nu e cazul să mă port cu mănuşi. Ca să mai reduc din timpul alocat acestei operaţiuni, scot mobilul pe care mi l-a dăruit Bianca şi formez numărul meu.

Dragii mei, sună, dar, normal, nu răspunde nimeni. Asta ar fi fost culmea, să îmi răspundă Vindecătorul, nu? Dau semne de incoerenţă dar astea sunt efectele tensiunii în care mă aflu acum. Formez din nou. De această dată aud melodia pe care mi-am setat-o ca ringtone din spatele unei uşi, care, bineînţeles, este încuiată.

Voi mă ştiţi, nu? Uşile încuiate mă enervează mai mult ca domnişoarele bătrâne, aşa că nu stau pe gânduri şi aplic o teribilă lovitură de picior în broască. Aceasta intră în grevă şi coşmelia îmi devine accesibilă.

Camera asta arată de parcă a trecut prin ea un taifun, pe bune. Pe jos sunt împrăştiate haine, pahare, sticle, două prosoape cândva albe, câteva farfurii murdare si câteva acte. Silenţios ca o felină mă apropii de  masa pe care trona frumos mobilul meu, alături de alte aparate. Îl recuperez şi mă pregătesc să mă evapor din peisaj când privirea mea este atrasă de două glezne păroase ce ies de sub pat.

Reacţionez din instinct ca un salvator de vieţi. Cu un efort major trag de membre şi scot omul afară. La o inspecţie rapidă constat că şi-a încheiat socotelile cu lumea asta ajutat de un contemporan supărat. Spun asta din cauza fracturii destul de întinse a osului occipital. Nenea ăsta făcea ceva iar cel care l-a răcit a venit pe la spate luându-l prin surprindere cu o frumoasă lovitura cauzatoare de moarte.

Pare credibila ipoteza, nu? Poate pentru voi. Eu nu îmi pot explica anumite chestii şi o voi lua metodic pentru a vă face să înţelegeţi:

1. lipseşte sângele, semn că nenea ăsta a fost mierlit în altă parte.

2. nu a ieşit nimeni pe hol după lovitura cu care efectiv am spart uşa.

3.  am găsit mobilul dar nu şi cheile mele.

4.  de ce dracu îngerul meu păzitor urlă la mine să-mi iau tălpăşiţa?

Pentru că, dragii mei, mi s-a înscenat toată treaba asta şi sunt convins că Poliţia e acum în drum spre Pisica de mare, graţie unui telefon anonim care a raportat un cadavru în una din camere. Cred că se doreşte ca eu să fiu scos din joc o perioadă, dând explicaţii la gardă. Nu mai pierd timpul cu deducţiile, ies pe hol şi alerg pe scări. În câteva minute sunt în taxiul care m-a adus aici.

― Se pare că nu v-a plăcut compania, îmi spune şoferul.

― Uneori marfa nu corespunde cu ceea ce îţi arată reclama.

― Dar ce? Era sora urâtă şi obeză a Monicăi Belluci?râse el

Renunţ să-i dezvălui că ceea ce am văzut eu nu avea nici o legătură cu frumoasa italiancă şi încep să butonez telefonul meu. E timpul să îmi asum calităţile mele de membru al serviciilor secrete. Îmi cer iertare că vă dau vestea asta brusc dar am învăţat că nu trebuie să mă deconspir. Acum nu am ce face, sunt prea multe treburi grave în joc. Îmi folosesc parolele de acces şi sunt ghidat spre o linie sigură. În câteva minute am legătura cu cel care îmi este superior. Rog taximetristul să oprească şi îl trimit după ţigări. Tipul nu e prost, s-a prins că am ceva important de vorbit, aşa că se face nevăzut. Prezint toate faptele, inclusiv tăinuirea stick-ului, iar de la celălalt capăt mi se spune că voi fi contactat în câteva ore de către un agent care va prelua ceea ce am găsit eu pe vasul unde a început această aventură.

După această conversaţie decid că e timpul să mă întorc la hotel. Mai sunt doar două ore până la întâlnirea cu Bianca şi vreau să mă aranjez un pic. Ştiţi cum sunt pipiţele astea: mereu atente la detalii, la modul în care te îmbraci, la parfumul pe care-l foloseşti şi nu în ultimul rând la pantofi, de aspectul tău depinzând modul în care se termină întâlnirea: ori cu o frumoasă scuză, gen am o migrenă, ori cu o promisiune. La câte am pe cap acum, sincer, aş vrea să anulez cina cu fermecătoarea profesoară dar cavalerismul cu care am fost dotat din plin mă împiedică.

Într-un final se întoarce taximetristul.

― Du-mă de unde m-ai luat, te rog. Dă-mi numărul tău, e posibil ca noi doi să facem o echipă al naibii de bună zilele astea.

Ăsta se conformează.

La recepţie era aceeaşi Ada care îşi butona telefonul cu o dexteritate ieşită din comun.

― Draga mea, până la ce oră eşti de serviciu astăzi?întreb eu cu un glas grav.

― Până mâine dimineaţă la ora şase. Dar de ce vă interesează?

― Te rog să mă asculţi cu mare atenţie. Ceea ce îţi voi spune acum este extrem de important, crede-mă. În câteva ore mă va căuta cineva, nu ştiu încă dacă este un domn sau o doamnă dar vreau să mă ajuţi pentru că eu nu voi fi de găsit. Când se va întreba de mine trebuie să spui doar atât: sunt autorizată să preiau orice mesaj. Apoi vei da bucăţica asta de hârtie pe care eu voi scrie un număr. Cel care va veni va şti despre este vorba şi îţi va nota pe bileţelul ăsta numărul 2003. Te rog ţine minte, e vital. Mă pot baza pe tine?

Tipa e deja în transă. Se şi vede în filme cu spioni, cu bărbaţi atrăgători şi situaţii pline de pericol. De ce dracu le atrag chestiile astea pe femei nu am să înţeleg niciodată. De exemplu: puneţi o femeie să aleagă între un ochelarist la costum, deştept foc şi un motociclist plin de muşchi şi invariabil în secunda următoare va avea pletele în vânt.

― Am memorat tot, îmi spuse ea în şoaptă. Apoi ce urmează?

― După ce vei primi numărul corect vei preda caseta pe care am depus-o eu în seif. Asta e tot. Eu îţi voi fi recunoscător.

― Voi proceda întocmai. Din nou trebuie să vă spun că aveţi o viaţă foarte interesantă. Îmi rezerv dreptul de a decide cum vă veţi plăti datoria faţă de mine. De acord?

― Accept orice vei găsi tu de cuviinţă să-mi propui. Sper să mă întorc în timp util, pentru a te mai găsi aici.

― Şi eu sper ca totul să decurgă conform planului.

E clar. Ada e deja transpusă în rolul de agent secret şi nu m-ar mira să înceapă o povestire plecând de la faptele astea.

Oarecum liniştit mă duc în camera mea unde fac tot felul de chestii, mă pun la patru ace, meditez, dau telefoane şi nu în ultimul rând desfac o sticlă de Jack din care gust cu nesaţ în compania îngerului meu păzitor punând la cale şi un plan de acţiune pentru următoarele ore.

3. Bianca

Tipul care iese din camera mea, cu treizeci de minute mai devreme de ora douăzeci, ar trebui amendat pentru faptul că îndrăzneşte să redefinească normele sex-apeal-ului masculin. Cămaşă de mătase şi pantaloni crem, pantofi din piele de anaconda albă ( Vă daţi seama? Acest gen de reptilă este atât de rar încât însuşi şeicul Qatar-ului a stat la coadă cinci ani pentru a obţine o mapă), freză perfectă, dinţi strălucitori, toate astea contrastând cu bronzul pe care l-am dobândit graţie numeroaselor meciuri de tenis. Să vă mai spun ce aroma delicată mă învăluia? O aromă ce avea o nota de masculinitate, un strop de obrăznicie dar dădea şi o senzaţie de mister. Da dragii mei, sunt dat naibii.

Ada rămâne cu gura căscată atunci când mă vede. Galant cum mă ştiţi îi zâmbesc frumos, îi fac din ochi şi mă îndrept spre taxi.

― Altă Monica Belluci?mă întreabă acelaşi şofer de acum câteva ore.

― Nu. La italience nu am succes.

Tipul nu mai spune nimic doar conduce prudent prin noianul de maşini cu care mulţi fiţoşi încearcă să epateze.

La 19.55 sunt la hotelul indicat de Bianca. Aceasta mă aşteaptă deja în hol. Face ochii mari atunci când mă vede dar se stăpâneşte perfect. Asta e o calitate de baza a femeilor: oricât de umede ar fi la vederea unui mascul aproape perfect( mulţumesc, în ritmul ăsta o să îmbăt doamnele cu câte rânduri le cinstesc) ştiu să ascundă asta. Noi, sexul tare, suntem ca gorilele, ne aprindem instantaneu când ne trec prin faţa ochilor câteva perechi de fese apetisante, fără să ne mai obosim să ridicăm privirea pentru a vedea şi feţele posesoarelor.

Iar aberez.

Să nu credeţi fraţilor că ea nu s-a pus la punct. Are o rochie verde, care trebuie să fi costat o avere, pantofi asortaţi , poartă cercei cu pietre preţioase în care ochiul meu format a recunoscut magia smaraldelor adevărate. Rochia ei are caracteristicile unei lucrări de licenţă, adică suficient de lungă încât să acopere subiectul dar suficient de scurtă încât să nu plictisească. De la început am văzut perfecţiunea sânilor ei obraznici şi conturul apetisant al feselor sale pline de promisiuni. Avea părul lăsat pe spate, un păr foarte lung ce încadra o faţă machiată simplu iar un şirag de perle albe semnau un zâmbet cald.

Am sărutat galant mâna pe care mi-a întins-o, i-am dăruit trandafirul alb pe care-l aveam cu mine, am oferit braţul meu de oţel şi i-am spus:

― Te conduc la taxi. Nu pot merge cu tine pe jos fără ca traficul să fie perturbat. E o măsură de siguranţă.

― Unde mergem?întrebă ea simplu.

― Am un prieten ce are un local chiar pe malul mării şi mi-am permis să-l închiriez doar pentru noi.

Dragii mei, vă vând un pont. Dacă vreţi să dezarmaţi o femeie oferiţi-i o poveste deosebită pentru că fiecare reprezentantă a sexului frumos visează la aşa ceva. La o poveste în care ea să fie regina balului şi în care el să dea dovada de forţă, echilibru dar şi tandreţe combinată cu vulcanism.

Să revenim, nu e cazul să vă învăţ eu pe gratis tot felul de trucuri.

Taximetristul meu e atât de emoţionat încât confundă vitezele şi hârbul se opreşte de câteva ori până reuşeşte să iese din parcare. Se pare că abia acum mă ia în serios. Îi dau adresa şi mă joc cu părul Biancăi până la destinaţie.

Plătesc omul şi-i spun să stea pe aproape. Dragii mei, tipul ăsta care mi-a închiriat localul, s-a întrecut pe sine însuşi. A pregătit totul cu mult gust, mâncarea a fost extraordinară, muzica în surdină, şampania rece, intimitatea totală. Eu am fost la înălţime, m-am comportat ireproşabil. Ce m-a impresionat foarte tare a fost însă modul în care eu şi Bianca am reuşit să empatizăm. Am avut senzaţia că o cunoşteam de ani buni, comunicarea dintre noi a fost perfectă.

Am luat o sticlă de şampanie şi am invitat-o să facem o plimbare cu un mic iacht ce mi-a fost pus la dispoziţie. Ce frumos e noaptea pe mare… Ce frumos se aud valurile izbind ambarcaţiunea, ce savoare deosebită are mirosul sărat al aerului…

― Cum reuşeşti să faci tu toate astea pentru mine?mă întrebă ea. Îmi ascunzi ceva?

― Orice bărbat are ceva de ascuns, draga mea. De aceea sunt unele întrebări pe care o femeie nu trebuie să le pună, pentru a nu se speria de răspunsuri.

― Te rog opreşte aici.

Fac manevrele necesare, torn în pahare şi o cuprind delicat. Ciocnim. Chiar e minunată senzaţia. După câteva secunde o văd că se dezbracă şi se aruncă în valuri. Râde frumos şi îmi spune:

― Vii?

Renunţ la costumaţie şi înot împreună cu ea. O lună perfectă, rotundă şi extrem de luminoasă veghează două fiinţe ce parcă îi aduc aminte de primii oameni, cei care au dat naştere acestei rase, cei care abia făceau primii paşi descoperind lumea dinăuntru şi dinafara lor.

Nu ştiu cât timp a trecut dar am urcat din nou la bord, am sărutat-o prelung, am stropit-o cu şampanie şi nu a rămas por de pe pielea ei pe care eu să nu-l fi savurat.

Dragii mei, după tandreţe urmează a piori vulcanismul, aşa cred şi mă comport eu. Ceea ce mi-a demonstrat că ştie să facă această sirenă m-a lăsat secătuit de orice. Pentru cunoscători, vă pot garanta că punctul ei forte a fost jocul numit bulgăre de nea. Veniţi pe la mine într-o seară cu o sticlă de Jack şi o să vi-l descriu, cu precauţia de a nu practica aşa ceva decât dacă într-adevăr nu aveţi limite.

Să nu credeţi cumva că eu nu am fost la înălţime. Când am condus-o înapoi spre hotel, săraca a adormit în maşină. Ne-am dăruit promisiunea că vom merge la plajă împreună, dimineaţa, apoi ne-am despărţit.

Mă întorc la şoferul meu favorit şi-i spun:

― Mă ducila Pisicade mare dar nu intri în parcare. Mă laşi în zonă şi îţi iei liber.

Tipul m-o fi crezut în mod sigur un dezaxat. Spuneţi şi voi. Să guşti din deliciile unei femei ca Bianca şi să te mănânce-n cur în aceeaşi seară să te întorci la păducheria din care ai fugit la amiază… Aşa ceva denotă grave dereglări sau deviaţii sexuale. Cum voi ştiţi sigur că nu sufăr de astea, ce ziceţi să-l lăsăm naibii pe ăsta să creadă ce vrea şi să ne vedem de ale noastre?

Bun. Am un plan. Vreau să inspectez locul ăla pentru că sunt prea multe întrebări la care nu găsesc răspunsuri.

La recepţie nu mai era distrusa care m-a întâmpinat mai devreme ci un tip solid, sobru, cu o moacă de măcelar. Nu vreau să intru pe cale oficială aşa că dau un ocol stabilimentului pentru a-i ghici punctele slabe. Nu am succes. Camere la parter nu avea iar până la primul etaj era o distanţă apreciabilă, plus că multe ferestre erau luminate, semn că locatarii nu vor fi prea bucuroşi dacă le voi bate în geam. Şi să le spun ce? Că am picat din cer? Nu ţine, deci trebuie să fac o diversiune pentru a-l înşela pe gealatul de la recepţie.

Tipul urmărea un meci de box dar era foarte atent la intrare. Nu am nici o şansă de a trece neobservat aşa că pun la cale o acţiune pe care am citit-o într-un roman poliţist serios. Iau un pietroi de jos şi-l arunc în unul din geamuri. Gorila se ridică şi începe să inspecteze dezastrul apoi scoate mobilul şi dă câteva ordine scurte. Câteva minute mai târziu au venit două menajere care au măturat toate cioburile. În scurt timp totul a fost pus la punct iar minunatul recepţioner s-a întors la meci.

Ce rahat de carte am mai citit şi eu…

Nu mă descurajez. Intru în hotel, trec prin faţa lui fără să spun nimic şi urc treptele ce duceau la primul etaj.

― Domnul merge unde?

― Domnul merge la o pipiţă cu care are întâlnire, răspund eu sobru.

Cred că e turc sau arab după modul în care violează limba română.

― Am ordin să nu las pe nimeni intrând, continuă el sever.

― Eu am permis, vino să vezi.

Bruta asta proastă se ridică de la birou şi în momentul în care ajunge pe a treia treaptă primeşte din partea mea un şut în plină figură. Nu face mofturi şi leşină. Eu îl pun în poziţia de siguranţă pe care am învăţat-o la şcoală şi fug la primul etaj. Pe hol este linişte, se pare că demonstraţia mea de K1 nu a atras curioşi.

Sunt conştient că nu am prea mult timp la dispoziţie deoarece adormitul, atunci când se va trezi, va da alarma şi cred că îmi va face nişte chestii nasoale dacă mă va prinde.

Las instinctul să mă conducă şi sar în unul din lifturi. La precedenta mea vizită am observat că are un buton pe care scrie Subsol. Îl apăs iar când uşile se deschid, păşesc într-o încăpere imensă, întunecată. Stau câteva secunde pentru ca ochii mei să se adapteze şi încep o explorare minuţioasă.

În afară de două uşi masive de oţel nu găsesc nimic altceva. Trag ca disperatul de ele dar fără succes în încercarea mea de a le deschide. Trebuie să fie ceva important înăuntru că doar nu ţin ăştia de la hotel zarzavaturi sub cheie. Meditez la o soluţie când se face întuneric în senzorialul meu şi simt o cumplită durere în ceafă. Mă gândesc la gorila care şi-a revenit iar acum îmi întoarce porţia de somn cu care îmi era dator. Trag cortina şi plonjez în pasta neagră care a devenit mintea mea.

Când eram mic mă trezea dimineaţa aroma de pâine  pe care bunica mea o cocea în cuptor. Mă aşteptau două felii unse cu unt de casă, dulceaţă de căpşuni şi o cană de lapte cald. Ce frumoase vremuri. Nu ştiu de ce am acum imaginea asta asta. Încerc să deschid ochii dar e un efort mult prea mare. Mii de stele explodează, se face o lumină puternică, ce se condensează într-un singur punct care pâlpâie enervant. Peste toate astea se adaugă un legănat duios de parcă m-ar ţine la piept o mamă iubitoare şi protectivă.

Toate astea se disipează odată cu o găleată de apă rece ce îmi este servita în mutră şi o voce aspră:

― Bine dimineaţa, domnule. E timpul servesc micul dejun. Doreşte zahar la cafea sau mierea de albine?

Urmează un râs ce seamănă cu un grohăit.

― Credeai că scapă aşa uşor, canalie, după ce umflat mutra mea frumoasă? Stai să vina şeful să vezi ce petrecere pregătit pentru tine, dar mai întâi, vom caza undeva pe tine. Vei are ocazia să vezi vechi cunoştinţe.

Efectiv mă ia de picioare şi fără să-i pese de modul în care eu dădeam cu tărtăcuţa de tot felul de obiecte mă târăşte într-o cameră. Mă abandonează acolo şi pleacă, închizând uşa în urma lui.

Dragii mei, jur că simt o aromă pe care am avut privilegiul să o gust mai devreme. Sper că nu m-am dilit de la traumatismul cranian dar sunt sigur că e parfumul Biancăi. Încet, încet, îmi revin şi privesc în jur. Nu sunt ferestre dar aud zgomotul valurilor, ceea ce îmi confirmă faptul că sunt pe un vas în largul mării. În colţul opus al camerei se află, cine alta?, Bianca. Mă târăsc anevoie până la ea şi-i verific pulsul. E totul ok din fericire. O cuprind şi o masez uşor pe spate. Deschide ochii.

― Ce s-a întâmplat? Unde suntem?întreabă ea cu o voce stinsă.

― Pe mare draga mea, doar că de data asta nu mai petrecem împreună, suntem captivi.

― Dar de ce? Eu nu am făcut rău nimănui niciodată, bogată sau mare vedetă nu sunt. Nu înţeleg.

Nu ştiu ce s-a declanşat în mine în momentul ăla, poate milă, poate vină, poate compasiune, poate… să spun? ..mi-e greu, dar o fac: poate iubire. Cert e că încep să-i povestesc cum anume a început aventura asta. Dau toate detaliile despre cadavre, îi spun ce am găsit dar graţie mecanismelor de protecţie ce mi s-au inoculat trec sub tăcere apartenenţa mea la structurile de contraspionaj precum şi misiunea Adei.

După această confesiune o iau în braţe şi o ţin lipită de mine până când uşa se deschide, se aprinde lumina şi intră doi tipi. Unul era înalt, slab, cu un păr lung, negru şi cu o pereche de ochi albaştri care aruncau priviri încărcate cu atâta răutate încât până şi Lucifer l-ar fi invidiat. În celălalt am recunoscut gorila de la hotelul buclucaş.

― Întâi ia femeia, voi avea o discuţie cu ea. Pe urmă îl frăgezim pe fanfaronul ăsta care m-a făcut să pierd timpul pe aici.

― Da şefu, răspunde gealatul trecând pe lângă mine şi luând-o în braţe pe Bianca.

O urcă pe umeri şi la plecare îmi trage un şut prietenesc în stomac.

― Abia aştept să distram împreuna, în 5 ani de pârnaie ştiu multe chestii frumoase, îmi spune el cu o privire plină de promisiuni.

― Nu te mai lăuda că doar nu te iau de nevastă, răspund eu icnind.

Ăsta turbează. Ar fi vrut să îmi mai producă ceva leziuni dar şeful face un semn scurt şi părăsesc amândoi camera.

Rămân singur cu gândurile mele. Sincer să fiu, cred că am şi adormit un pic.

Sunt trezit brusc de o nouă lovitură apoi luat pe sus şi dus pe punte unde sunt legat cu o frânghie de catargul ambarcaţiunii. Nu ştiu cât e ceasul dar noaptea începe să se disipeze şi un frumos cer sângeriu se arată privirii mele.

Sunt în largul mării.

― Poţi să urli cât vrei, oricum nu te aude nimeni.

Vorbele astea aparţin şefului. Acum îmi dau seama că privirea sa poate duce la balamuc un om normal, pe bune, atâta cruzime nu am văzut niciodată. Bag de seamă că poartă pe mâna stângă o mănuşă. Îmi pică fisa: ăsta trebuie sa fie celebrul Mânuţă.

― Încântat să te cunosc, Armand, fac eu.

Tipul rămâne o fracţiune de secundă surprins apoi îmi spune:

― Atunci nu mai e cazul să facem prezentările. Se pare că şi pe iubita mea o cunoşti.

Şi apare Bianca, dragii mei, într-un costum de baie minuscul, cu părul prins, cu un pahar de şampanie în palmele sale catifelate şi o ţigară lungă între buze. E rândul meu să fiu surprins. Mamă, ce bou am fost. M-am vândut ca îndrăgostitul, paştele mă-sii de idiot ce sunt. Şi ce mare mă dădeam eu, că pe mine nu mă prostesc femeile. Aşa-mi trebuie.

Armand se amuză de faţa mea.

― Şi acum ce? Îmi torni beton la picioare şi mă dai la peşti?încerc eu să bravez.

― Singurul motiv pentru care mai eşti în viaţă e faptul că nu am aflat unde e stick-ul deşi am percheziţionat camera ta. Din ce ştiu eu, doctorii nu fac chestii din astea. Deci, ori eşti o gâscă patetică ce a intrat nevinovat într-un război care nu-l priveşte ori eşti un caraliu sub acoperire, de cea mai joasă speţă. Până mă lămuresc te mai las să respiri. Cum vrei să procedăm? Rapid şi fără dureri dacă îmi spui ce vreau să ştiu sau încet şi în chinuri groaznice dacă o faci pe mutul?

Auzindu-l ce detaşat vorbeşte despre moartea mea am început să intru la idei. E momentul să-l trag de mânecă pe îngerul meu păzitor pentru că, nu-i aşa?, dacă mierlesc eu se duce şi el dracului. Ăsta îmi şopteşte: trage de timp.

― Îmi pare rău că ţi-am încurcat planurile dar nu asta a fost intenţia mea. Am ceea ce îţi aparţine dar din păcate e în seiful unei bănci şi doar eu îl pot recupera de acolo.

― Stai fără grijă, tu spune doar cifrul şi adresa băncii, de restul se ocupă persoane special plătite, râse el.

― Cifrul e complicat. Adu o hârtie şi un creion să îl pot scrie pe ceva.

― Tu dictezi, eu scriu. Horaţiu, adu telefonul meu.

Horatiu, ce nume are gorila. Fără să vreau, zâmbesc. Armand ia râsul meu drept bătaie de joc la adresa lui şi îmi spune.

― Ca să vezi că sunt serios.

Ştiţi ce face dezaxatul ăsta? Scoate un pistol din buzunar şi trage cinci gloanţe în pieptul miraculos cu care natura a dotat-o pe Bianca. Asta nu face mofturi şi pleacă în lumea drepţilor.

― Ţine cont că îmi plăcea un pic pipiţa asta. Îţi dai seama ce îţi pot face ţie? Mai ales că nu te plac deloc.

― Asigură-te că nu scap de aici pentru că altfel vei vedea ce înseamnă o operaţie fără anestezie, repetată de sute de ori.

Tipul vine spre mine şi îmi execută două croşee. Loviturile sunt anemice. M-am prins, nu e genul de smardoi. Puterea lui constă în bani, relaţii şi cartuşe. Mă prefac totuşi că leşin, situaţie ce nu-i convine, că doar trebuia să îi dau codul, aşa că se apropie şi mă trage de păr. În secunda aia îi servesc un cap în plină meclă, de aud toate cartilajele feţei lui respingătoare trosnind. Se scurge pe lângă mine.

― Şefu, unde dracu e mobilul ala?. Vocea lui Horaţiu

Nu ştiu dacă v-am descris modul în care sunt legat. Boii ăştia mi-au imobilizat doar mâinile după catarg, picioarele fiindu-mi libere. Aud paşii gorilei. Mă prefac din nou inconştient. Ăsta se panichează când vede tabloul. Încearcă să-l trezească pe Mânuţă dar acesta mai are de dormit după doza de somnifer pe care i-am servit-o aşa că vine spre mine şi îmi trage două palme.

― Ce făcut cu şeful, mortule?

Nu răspund. Gem uşor şi deschid ochii cu greu.

― Ce spus?

Mormăi ceva şi-i fac semn din cap să vină mai aproape. Urangutanul ăsta prost se conformează. Dragii mei, şutul pe care i l-am administrat în testicule l-a făcut să se înroşească, apoi să se învineţească şi în final să dea ochii peste cap.

Cred că îngerul meu păzitor a luat în serios situaţia pentru că a aranjat lucrurile astfel încât paharul cu bere pe care-l avea în mână Horaţiu a aterizat lângă picioarele mele, pătându-mi pantofii cu apa de hamei. Mă enervez cumplit. Vă daţi seama? Anaconda albă este un  animal protejat de lege aşa că nu mai pot face rost de epiderma ei atât de preţioasă fără eforturi majore.

Sparg paharul, mă întorc cu mâinile spre cioburi şi în câteva zeci de secunde sunt liber.

Îi iau de picioare pe cei doi şi-i încui în camera în care am fost eu prizonier, apoi pornesc vasul. E momentul să finalizez afacerea asta la ţărm.

Epilog

Dragii mei, treburile stau în felul următor. Mânuţă şi compania făceau trafic cu arme, portul Constanţa fiind locul prin care scuipătoarele de gloanţe ieşeau şi intrau în ţară. Omul avea relaţii înalte, implicaţi fiind câţiva generali din Armată şi Poliţie, unii parlamentari, atât de la noi cât şi din ţările vecine, în special cele din spaţiul exsovietic.

Banii curgeau, toată lumea era mulţumită, până într-o zi când un colaborator s-a lăcomit şi i-a furat lui Armand codurile de la două rachete nucleare pe care acesta intenţiona să le tranzacţioneze cu câteva grupări extremiste din stepele Mongoliei. Va daţi seama, nu tu coduri, nu tu bani, reputaţia pătată, iar atunci Mânuţă făcut o criză de nervi imensă.

L-a prins, i-a făcut ceea ce v-am descris în primul capitol şi negăsind stick-ul, a abandonat vasul, urmând apoi ca oamenii săi să scape de dovezi. Eu m-am nimerit în cel mai nepotrivit moment. Dacă nu îmi turna băieţelul nisip în cap, interlopii recuperau ambarcaţiunea şi nimeni nu ştia nimic.

Când au văzut intruziunea mea, au plasat-o pe Bianca pe plajă, ştiind că ea se va putea apropia de mine fără să-mi dea de bănuit şi m-au supravegheat până am ajuns la mal. Planul era simplu. Sirena avea să îmi sucească minţile şi să afle motivul pentru care eu m-am amestecat în treburile lor. Sigur au crezut că sunt în cârdăşie cu trădătorul.

Cum domeniile lor de infracţionalitate erau extinse, gaşca de hoţi de pe plajă făcea parte din familie, marfa fiind predată la sediul central, adică Pisica de mare. Punând cap la cap informaţiile dela Biancaau ajuns să îşi dea seama care e cheia camerei mele.

Nu s-au aşteptat însă ca eu să vin după mobil. Mi se mai spune că tipul mort pe care l-am găsit acolo l-a deranjat pe Armand, motiv pentru care a fost răcit, urmând să fie transportat în camerele frigorifice de la subsolul hotelului, de unde, alături de alţi contemporani băgăcioşi, avea sa fie dus in largul mării şi dat hrană la peşti.

Diva blondă a dat alarma iar după plecarea mea se pare că băieţii au făcut curat pe acolo în caz că aveam să alertez Poliţia.

Toate astea mi-au fost povestite de către şeful meu, care a venit să mă viziteze la spital, unde tot el m-a băgat cu forţa, cică să se asigure că nu am sechele după loviturile cu care m-au servit interlopii.

Discuţia noastră fost întreruptă de o discretă bătaie în uşa rezervei.

― Vă rog, fac eu pe un ton politicos.

Dragii mei, apare Ada cu o faţă îngrijorată.

― Mă scuzaţi, revin, spuse ea timidă.

― Sub nici o formă, răspunde şeful. Eu oricum plecam. Şi apoi, cred că prezenţa dumneavoastră, frumoasă domnişoară, va ajuta la refacerea mai rapidă a pacientului.

Zâmbeşte galant către ea, îmi strânge mâna şi părăseşte camera.

― Vindecătorul în spital, hmm, face ea. Ăsta e un titlu de povestire. Cum te simţi?

― Sunt în regulă. Nu ştiu de ce mă ţin ăştia pe aici, mai ales ca doctorul meu personal,  mister Jack Daniel MD, nu a fost contactat.

Nu spune nimic, doar mă ia în braţe şi mă strânge puternic.

― Ştiu că am de plătit o datorie, e momentul să îmi spui ce trebuie să fac.

― Când vei ieşi de aici, te rog să mă suni.

Mă sărută uşor şi dispare.

*

Curioşi cum vă ştiu, în mod sigur mă veţi întreba despre modul în care am plătit datoria. Nu vă las în aer pentru că visez ca într-o zi să ajung un mare scriitor şi asta mă obliga să nu dezamăgesc cititorii de pe acum.

Deci dragii mei, am fost mai mult decât încântat să lucrez câteva zile ca medic voluntar la o casă de copii, unde Ada era angajată, munca de recepţioneră prestând-o doar în sezonul cald. A fost atât de impresionată de lucrările mele din ciclul de eseuri Dispensarul SF încât şi-a dorit din toată inima ca Vindecătorul să consulte, în stilul lui nonconformist, copiii de care ea avea grijă.

Mi-a făcut o mare onoare şi plăcere sarcina asta.

În ultima mea zi de concediu i-am spus simplu:

― Diseară te invit la cină.

― Fără ţinută de gigolo, da?

― Promit.

― Vom începe seara în trei dar o vom termina în doi, de acord?

Văzând faţa mea uimită face precizarea:

― Eu, tu şi prietenul tău Jack, pe care aş fi încântată să-l cunosc.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Sunt şi români ce merită iubiţi… « Blogul Vindecătorului said:

    […] mea, Jack Vindecătorul, a fost publicată în revista Suspans.ro şi am deja feedback-uri pozitive de la primii cititori. […]

  • aurelia chircu said:

    „Rochia ei are caracteristicile unei lucrări de licenţă, adică suficient de lungă încât să acopere subiectul dar suficient de scurtă încât să nu plictisească. ”

    Am auzit despre povestirea aceasta si am citit un fragment din ea pe blog. Ma bucur ca am avut ocazia s/o citesc in intregime. Mi/a placut foarte mult. 🙂

  • Vindecatorul (author) said:

    Multumesc frumos Aurelia pentru faptul ca ai avut rabdare sa parcurgi lucrarea asta. Sper ca ti-am smuls un zambet 🙂

  • Cristian LISANDRU said:

    Semnul meu de lectură, Florentin, am citit cu plăcere, aşa după cum am spus şi la tine pe blog. Toate cele bune, spor în continuare!

  • Cei mai buni şi activi 2 « Scriptorium said:

    […] Tetragrammatom, Leacul, Graviton, Cardinalul, spionul şi pipiţele,  Olympus Mons, Jack Vindecătorul, şi Agnus Dei, toate, cu excepţia uneia, publicate în Gazeta SF. Dacă autorul a început anul […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.