Kilimanjaro

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

„În vârful celui mai înalt munte din lume
îşi au sălaşul zeii pământului,
care nu îngăduie să fie văzuţi de niciun muritor.”
(H. P. Lovecraft, Ceilalţi zei)

Alex dispreţuia televiziunea. Nu-i simpatiza pe jurnalişti şi era mândru că, de când a venit pe lume Alina, cu opt ani în urmă, nu s-a auzit niciun glas de jurnalist în casa lor. În prima zi petrecută acasă cu Alina au decis că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face pentru viitorul fiicei lor ar fi să scoată televizorul nu numai din priză, ci chiar din casă, să-l aşeze pe trotuar în faţa curţii şi „să-l ia dracu’ sau cine o vrea!”. Alina a crescut frumos, înlocuind „groaznica” televiziune românească cu Internetul, citind mai mult şi mai bine decât alţi copii de vârsta ei şi, poate ce conta cel mai mult pentru tatăl ei, petrecându-şi mult timp în aer liber. Şi iată că acum Alex se găsea în biroul celui mai important post de televiziune privat din România, ascultând uşor plictisit şirul de informaţii despre audienţe şi grile de program, despre moderatori celebri şi concurenţa slabă, despre câte şi mai câte, lucruri care nu-l priveau în mod direct, fiind interesat cu adevărat doar de banii care îi ieşeau de pe urma noii propuneri neaşteptate. Şi, îşi zicea, banii sunt aceiaşi indiferent de unde vin. În palma lui, banii înseamnă altceva decât în ale lor. Alina, Emi şi cu mine trebuie să mâncăm, se gândea, aşa că taci şi ascultă.

… pe segmentul 18 – 35 de ani. Şi asta numai între 21:10 şi 21:45. După ora 22 nici nu are rost să mai discutăm. Ei nu ating nici măcar jumătate în acest interval.

„Ei” însumând concurenţa directă. Nimic altceva nu contează pentru ei, nici Alina care e atât de isteaţă şi talentată, nici el, care s-a prins de mecanismele din umbră ale întregii industrii media, niciun telespectator. Nimeni. Şi pentru asta nu-i avea la inimă.

… cu reportaje premiate anual. Dar ce zic aici, sigur ştiţi despre ce vorbesc, zicea directorul de program, un bărbat înalt şi chipeş, cu buze pline şi ochi de copil, care părea cumplit de străin între atâtea monitoare, dar pe care îl trăda sclipirea din ochi. Dacă nu i-ar sticli ochii a avere, se gândea Alex, locul lui ar fi la mănăstire.

Aţi văzut emisiunile noastre?

Sigur, a minţit Alex fără să clipească, am văzut câteva, dar nu multe, recunosc. Sunt mai tot timpul plecat, ba într-o expediţie, ba la antrenamente.

Aşa, aşa, se gândea, îndepărtează-te de subiect, Alex, pupă-l, linguşeste-l, câtă cotă de piaţă au zis că au? Emi vrea să mergem în Maroc vara viitoare, aşa că taci şi înghite şi dă frumos din cap.

Sigur că da, a continuat, dar să nu mă întrebaţi de reportaje, că nu mai ţin minte detaliile.

Da, a zis directorul, asta e o problemă: lumea nu ţine minte reportajele pe care le facem. Oamenii nici măcar nu ţin minte numele emisiunilor. Nu doar de ale noastre vorbesc, ci în general. Ale noastre sunt chiar mai bune decât ale altora, au primit premii, zicea arătând către diplomele de pe perete. Dar, ca să zic drept, nici nu contează aşa de mult. Regula e: agaţă-i şi nu le da drumul. Acum şi aici. Dacă la culcare nu mai ţin minte despre ce era vorba în reportaj, e mai puţin important. E şi mâine o zi. O melodie simplă în ureche, un slogan fredonat şi gata.

Râdea. Alex zâmbea, dar nu îi ardea de zâmbit. Tot ce-şi dorea era să afle cât mai repede motivul pentru care a fost chemat. Ştia deja că e vorba de o expediţie, ştia că trebuie urcat un munte, dar nu-şi putea imagina despre care munte era vorba.

Ne-aţi fost recomandat drept un explorator şi un alpinist foarte priceput.

Mulţumesc!

Aţi urcat pe mulţi munţi, nu?

Da, destul de mulţi.

Pe mai multe continente.

Exact.

Aţi urcat Kilimanjaro?

Alex a ezitat.

Da, în urmă cu vreo zece ani.

Aşa ni s-a spus şi nouă. Ce credeţi, un munte se schimbă mult în zece ani de zile?

Alex îl privea direct în ochi. Kilimanjaro. Kilimanjaro. A urcat munţi mai dificili, dar Kilimanjaro… Kilimanjaro fusese… Nu se poate, se gândi, nu au de unde să ştie.

Vreţi să vă ajut să urcaţi pe Kilimajaro?

Chiar aşa!

Pe dumneavoastră? Familia?

Nu, nu. E vorba de o echipă. Avem un subiect. Cam fabulos, e drept, dar e un subiect, se pot umple 30 de minute preţioase cu el.

Despre ce e vorba?

Chiar în acel moment, doi jurnalişti au intrat în birou. Directorul s-a ridicat de la birou şi a zis:

Pe dânşii îi veţi acompania pe Kilimanjaro. Unde e Sărescu? Deci, pe ei doi şi pe încă unul. Avem nevoie de experienţa dumneavoastră. Veţi rămâne câteva zile pe munte, aproape de vârf, timp în care colegii mei vor putea filma câinele şi vor lua câteva interviuri pentru reportaj.

Staţi un pic, a întrerupt Alex, câteva zile în vârf nu putem rămâne, nu se poate. Depinde de altitudine, dar despre asta vom mai discuta. Dar despre ce e vorba? Ce subiect?

Despre câinele de pe Kilimanjaro.

Câinele de pe Kilimajaro?

Cei doi jurnalişti s-au apropiat şi au întins mâinile.

Roman.

Roşca.

Nagy.

Roşca.

Roman a pus un dosar pe masă.

E pentru dumneavoastră. Să citiţi acasă, a zis.

Mulţumesc, voi citi. Dar, totuşi, despre ce este vorba?

Câinele de pe Kilimanjaro, a zis directorul. Este o… legendă. Cică de câteva ori ar fi fost văzut un câine pe Kilimanjaro. Există chiar şi poze. Vrem să urcaţi alături de echipa de filmare şi să realizaţi un reportaj. Ceva mai senzaţionalist, se înţelege.

Şi dacă nu-l vom vedea? a întrebat Alex.

Dumneavoastră l-aţi văzut vreodată? a întrebat directorul.

Nu.

Dar alţii l-au văzut.

Nu aş avea de unde să ştiu.

De fapt, ştia. Ştia prea bine. Auzise despre această legendă, însă nu era cazul să le povestească speculaţiile auzite pe parcursul urcării, în urmă cu zece ani. Ceva din el îi spunea că cel mai precaut lucru pe care îl putea face era să joace rolul ignorantului. Altceva conta pentru el acum. Creştea în el, se umfla sub tegumentul dorinţelor înăbuşite: o nouă ocazie.

Şi nu credeţi că e real, nu? a întrebat directorul.

Sincer, nu, a răspuns Alex.

Directorul a căzut pe gânduri pentru câteva clipe, apoi a zis:

E mai puţin important. Chiar dacă nu-l veţi vedea, vor şti colegii mei ce să facă. Reportajul se face. Biletele sunt luate.

S-a dus în faţa monitoarelor şi, cu spatele către Alex, a zis:

Ştiţi, nu contează ce găsiţi acolo sus. Ce pare că găsiţi este important.

*

Prin uşa deschisă a camerei o vedea pe Alina. Stătea pe jos, aplecată peste o coală de hârtie cu o pensulă în mână. Părul ei lung şi negru atingea uneori foaia, iar ea prindea suviţele între două degete şi le arunca peste umăr. Îi amintea mereu de propria-i copilărie, infinită, fără frici, fără probleme şi fără dorinţa, ba nu, nevoia de fugă, de urcat tot mai sus, neîncetat, neobosit.

E aşa cum credeai? a întrebat Emi, care intrase pe neobservate prin cealaltă uşă, legându-şi cordonul halatului umezit la umeri din cauza părului ud, lung, desprins, negru.

Ce anume?

Povestea cu televiziunea, a răspuns arătând către foile din faţa lui. E vorba de urcat vreun munte, nu?

Da.

Care?

Kilimanjaro.

Emi s-a oprit şi s-a uitat la el. Lung. În linişte.

Ai acceptat?

Da.

Puiule, ştii că nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic, nu?

Ştiu. Ştiu… Dar simt că trebuie să o fac.

Ştiau de accident?

Nu.

Le-ai zis tu?

Nu, nu am zis nimic. Emi, trebuie să merg. Voi ajunge în vârf de data asta.

Emi s-a apropiat de el şi l-a mângâiat pe par.

Ştiu, puiule. Te vei duce şi vei ajunge în vârf.

Alex a ridicat una din foile din dosar şi i-a arătat-o.

Ce-i cu câinele ăsta? a întrebat Emi.

Despre asta e vorba. Trebuie să urc cu ei, să stau acolo cu ei cât timp fac reportajul despre câinele ăsta, care se zice că ar umbla pe acolo de mulţi ani.

Păi, e posibil?

Nu prea. Oricum, nu atât de mult timp. Ce să mănânce acolo? Nu, nu cred.

Emi îşi ştergea părul, câte o şuviţă, de sus în jos, apoi le arunca după umeri.

Există poze, a continuat Alex, dar nu ştiu ce să zic. Sincer, nici nu prea contează. Plătesc bine.

Cât?

Încă nu ştiu exact, dar e bine, cu siguranţă. În plus…

Emi a aruncat prosopul pe jos şi l-a sărutat pe frunte.

Da, da, ştiu. O să fie bine, o să vezi, i-a zis.

Ochii i-au alunecat de pe frunte pe ochii lui verzi, apoi pe hârtiile de pe masă. Pe una dintre foi, copii xerox alb-negru ale unor articole din presa străină, era o poză a unui câine zgribulit pe o piatră, în spatele lui un grup de turişti, la dreapta un hău înceţoşat. Deasupra articolului: Business Daily Africa.

Poate fi al oricui, a zis Alex. Nu e nevoie să fi stat acolo, sau să fi ajuns singur.

Alina fredona ceva în camera alăturată. Prinzând curaj, a început să fluiere melodia.

Nu se fluieră în casă, puiule, a strigat Emi fără a se întoarce către ea.

Fluieratul a încetat.

Şi celelalte articole ce zic?

Le-a ridicat pe rând şi s-a uitat fugar peste ele. The Sun. Huffington Post. The Telegraph.

Aceeaşi chestie, a zis Alex. Unu’ a vrut să se pişe sau dracu’ ştie ce vroia – Emi l-a lovit uşor peste ceafă cu acea privire de „taci, că te aude” –  şi a dat de câinele ăsta şi i-a făcut o poză.

Păi, şi pentru atât se urcă ditamai echipa de filmare pe Kilimanjaro?

Ce i-a gâdilat pe ei este că acelaşi câine ar fi fost văzut şi în urmă cu zece ani, dar ceva mai jos, pe la 3.800.

Cum? E posibil?

Nu cred, dar când am urcat, am auzit şi eu legenda.

De la cine?

Oamenii locului, alţi alpinişti, cărăuşi.

Şi dacă nu-l găsiţi?

Treaba lor. Pe mine nu mă interesează. Eu urc. Stau cu ei, am grijă să nu-şi rupă vreun picior şi apoi îmi iau banii şi pusi şi la revedere. Dar eu urc…

… până-n vârf, l-a întrerupt Emi, aplecându-se şi şoptindu-i în ureche.

I-a ciufulit părul, apoi a zis:

Hai, pusi şi la revedere.

Unde pleci? a întrebat Alex.

În bucătărie. Cineva trebuie să mai facă şi de mâncare în casa asta.

Eu am ce mânca, a zis Alex şi i-a dat o palmă peste fund.

Ea a ieşit pe uşă şoptind un „prostule” zâmbit. Alina era tot pe covor, cu pensula în mână, ţuguindu-şi buzele a fluierătură, dar niciun sunet nu-i părăsea buzele.

*

Hujambo!

Aţipise. Pe scaunul din stânga, cu un dicţionar în mână, Roman îl privea zâmbitor.

Poftim? a întrebat Alex.

Hujambo!

Încă nu se smulsese cu totul din somn, capul îi era greu, privirea înceţoşată. De când au schimbat la Nairobi, a dormit între Roman şi Sărescu, în scaunul moale al cursei Nairobi – Kilimanjaro International Airport. Acum se uita la mustăciosul Roman fără să înţeleagă o iotă din ce zicea.

Hujambo! Şi tu zici?… Tu zici? Sijambo!

Sijambo, a repetat Alex. Ce înseamnă humumbojambo ăsta?

E un salut. Eu te salut şi tu-mi răspunzi. Deci: Hujambo!

Alex, frecându-şi tâmplele, apoi apăsând uşor pe pleoapele ochilor închişi, încerca:

Suju – simam – su… Deci, nu ştiu. Habar n-am.

Te doare ceva?

Nu, nu, doar că… nu ştiu, am visat ceva, cred. Am vorbit în somn?

Nu, deloc. A vorbit Sărescu de zor, dar nu în somn.

Sărescu a ridicat mâna stângă şi, fără să-l privească, i-a arătat degetul mijlociu.

Vocea stewardesei anunţa că avionul se pregăteşte de aterizare. Sunetul metalic al centurilor de siguranţă răsuna în întregul avion. Alex se simţi brusc rău, un gol în stomac îi cerea să se ridice şi să meargă la toaletă, să-şi spele faţa şi să fie pentru o clipă singur. Avea senzaţia difuză că ar fi visat ceva, un scurt fragment dintr-un întreg copleşitor, ceva însă care i-a alunecat din minte, ceva care i-a scăpat şi a cărei amintire îi mângâia scârbos stomacul. Dar nu putea. A rămas cu privirea aţintită asupra orizontului şi nu şi-a luat ochii de pe el până la aterizare.

Aeroportul îngust era parcă neîncăpător pentru mulţimea de oameni, toţi cu rucsacuri imense în spate, unii hotărâţi, alţii cu privirea pierdută, ghidaţi după degete întinse, ori după însemnele de pe pereţi, unii osteniţi, pregătiţi să-şi ducă acasă tainele aflate în vârf de munte, alţii nerăbdători în faţa aventurii ce-i aştepta. Alex cunoştea toate aceste sentimente. Mai fusese o dată acolo şi simţise toate acele sentimente ale celor din jur.

S-au verificat vizele, paşapoartele, Roman a zis un asante hlizit – înseamnă „mulţumesc”, a explicat el la ieşirea din aeroport – apoi s-au urcat în autobuz şi au plecat prin aerul înăbuşitor spre Arushi. O singură noapte de odihnă îi mai despărţea de primul pas pe Kilimanjaro.

*

Ceaţa se lăsase peste pădurea de palmieri ca nişte munţi de vată suspendaţi. Prin geamul deschis vedeau muntele, singur şi înalt, aşteptându-i. Jurnaliştii erau veseli, pentru că, din cauza turismului intens, erau nevoiţi să stea toţi într-o singură cameră, fapt care i-a mulţumit pe cei trei, amintindu-le de anii de facultate, dar care l-a indispus pe Alex, obişnuit cu singurătatea deprinsă acolo sus, în vârfuri de munte. Gălăgioşi, jurnaliştii se simţeau din nou tineri, iar berea locală era, dacă nu la fel de bună ca cea de acasă, măcar la fel de proastă ca cea din facultate. Alex stătea în dreptul geamului cu mâinile în buzunar, adâncit în gânduri. Se uita la muntele care i-a mai permis o dată să-l urce, înainte să se nască Alina, şi care, dacă nu i-ar fi arătat îndurare, l-ar fi şters cu uşurinţă de pe faţa pământului.

Hei, nu stai cu noi? a întrebat Roman, întinzându-i o bere gata desfăcută.

Alex s-a uitat la ea, apoi la ochii deja înroşiţi ai lui Roman şi s-a aşezat la masă.

Şi, ia zi, a continuat Roman, ce ne aşteaptă?

Păi, să mă gândesc: ameţeală, oboseală, vomă, sânge din nas… şi mai ce? Da, poate scăpaţi fără picioare rupte.

Fugi, mă, de aici! Ai zis şi tu că e cel mai uşor de urcat, din astea foarte înalte. Dă-o dracului de treabă, că reuşeşte toată lumea.

Depinde.

Depinde de ce?

De mulţi factori.

Cum ar fi?

Condiţie fizică.

Brici! a strigat Nagy, pufos de la natură.

Mentalitate.

De fier! a strigat Sărescu, lovindu-şi tâmpla dreaptă cu degetul.

Şi noroc.

Eh, noroc, a zis Roman. Lasă-mă cu norocul. Ia zi, cum e sus de tot?

Nu ştiu.

Ceilalţi l-au privit pentru o clipă fără să scoată un sunet.

Cum adică nu ştii? Doar ai fost pe Kilimanjaro, aşa ai zis.

Am fost, da.

Şi?

Dar nu am atins Uhuru.

Cei trei s-au uitat unii la alţii, apoi şi-au plecat privirile.

Măi, a zis Roman, dar eşti profesionist. Ştii ce faci, nu?

Sigur. Oricum vom avea o echipă de 16 oameni. O să fie totul bine.

A luat o gură de bere.

O să atingem Uhuru. O să vă faceţi reportajul şi eu o să mă pot întoarce liniştit acasă, împăcat că nenorocitul ăsta de munte nu m-a învins.

Dar ce s-a întâmplat?

Nimic. De fapt, o prostie. Picioare rupte. Am ales să urc pe cea mai dificilă rută, pe Umbwe, cea pentru profesionişti. Un accident banal pe la 5.200 şi am fost nevoit să cobor de urgenţă. Picioarele rupte, ambele. Nimic foarte grav, însă îndeajuns să mă deprime. Apoi s-a născut fetiţa mea şi n-am mai îndrăznit să-l urc.

Şi de ce acum?

Când m-aţi contactat, am simţit că e şansa mea să mă – cum să zic? –  să mă răzbun.

Pentru câteva minute au tăcut şi au băut.

Şi acum, hai, a zis Alex, să ne culcăm, la şase mâncăm micul dejun şi imediat după plecăm.

S-au strecurat în pături şi, la scurt timp, jurnaliştii au început să tremure de emoţie ca nişte copii înaintea primei zile de şcoală. Dar Alex a rămas multă vreme treaz, privind în întunericul tavanului, gândindu-se la toate coşmarurile din ultimul an, la toate şoaptele şi invitaţiile din vis, la acel şaman din vârf de munte, care îi apărea noapte de noapte şi de care nu ştia nimeni în afară de el. Va urca, va atinge Uhuru şi va alunga şamanul, abia apoi coşmarurile vor înceta, abia apoi se va putea întoarce la Alina, la Emi, la… abia apoi şamanul va… abia apoi…

*

Mereu la fel, stufărişul des, cărarea îngustă, cald, foarte cald, păşeşte prin pădurea de palmieri ca şi cum ar cădea, nu-şi simte paşii, mereu la fel, îi aude sforăind în camera hotelului, din spatele plaselor împotriva ţânţarilor, visând ceva, ca şi el, mereu la fel, se adânceşte în pădure, de prin tufişuri perechi de ochi îi urmăresc fiecare pas ca o prăbuşire, e cald, e foarte cald, şi şoaptele se aud tot mai tare, se apropie, cade, se ridică, ochii nu clipesc, el păşeşte şi transpiră, şoaptele, o altă limbă, necunoscută, câţiva paşi şi e în faţa templului, treptele urcă în pâcla nopţii, urcă şi el, încet, pas cu pas, unul în faţa celuilalt, până când pădurea rămâne undeva în spate, sub el, el, pe acoperişul lumii, ascultă şoaptele, tot mai tare, ultima treaptă şi în spatele perdelei e el, ştie, el şi ea, sigur e ea, mereu cu chipul întors, dar e ea, o ştie, desparte perdelele, miros de ierburi arse, şoaptele cântă, umbrele din colţuri se leagănă între candele aurite, aerul e fierbinte, ca şi când ar fi coborât în pântecele pământului, nu ar fi urcat pe tâmpla lumii, şi acolo, în mijlocul sălii cu tavan înalt, e el, şamanul cu pielea arsă, înnegrită, jumătate din chip ascuns sub glugă, vraciul are pieptul dezgolit şi o pereche de sâni bogaţi cu sfârcuri negre ca noaptea se revarsă prin deschizătura veştmântului, unul dintre sâni e ascuns de capul chel al unui prunc care suge, şi Alex, fără să fie nevoit să-i vadă chipul, ştie, aşa cum a ştiut-o întotdeauna, că e vorba despre ea, Alina, minusculă, cu şapte ani mai mică, aşezată în palmele late ale şamanului, suge la acel piept copt şi Alex se gândeşte că e bine, e bine că respiră, simte cum toate privirile ascunse prin colţuri, printre flăcări vii şi plante bogate, sunt aţintite asupra lui şi simte cum o ia razna, o nebunie bruscă îl cuprinde şi o ia la fugă, iese din templu, coboară în grabă treptele şi intră ca un pumnal adânc în inima pădurii, îi pare că fuge de-o veşnicie, când se opreşte pe o potecă în faţa unui şacal care scurmă într-o grămadă de bălegar şi frunze, îi vede blana aurie strălucindu-i în lumina lunii şi aşteaptă să se întoarcă spre el, să primească darul din fiecare noapte, şacalul ridică botul şi-şi întoarce capul murdar către el şi în colţi ţine capul retezat al Alinei, capul ei mic de prunc, fragil şi moale ca în primele zile când i se odihnea în palma stângă.

*

L-a trezit alarma. 6.00. Roman era deja treaz şi echipat.

Habari ya… – s-a uitat în carte – … asubuhi?

Bună dimineaţa, a răspuns Alex.

Şi, cine e Alina? a întrebat Roman. Nevastă-ta ştie? Hehe.

E fiică-mea, a răspuns Alex, îmbrăcându-şi pantalonii, are opt ani şi e comoara mea.

Ah, scuze, făceam şi eu o glumă, să nu…

Stai liniştit. Deci am vorbit în somn.

Da, atât ai zis, „Alina”, dar nu ai fost gălăgios ca Sărescu, care a sforăit ca un porc.

Sărescu a dat drumul unui mormăit lung de sub plapumă şi s-a întors către ei.

Se merge? a întrebat.

Se merge.

*

La poarta din Machame i-au luat în primire pe cei doi ghizi locali – pe cel principal şi pe secundul său – şi pe cei 16 cărăuşi. Când le-au zis că nu au nevoie de atât de mulţi, funcţionarul de la înregistrări le-a spus că nu se poate altfel, că e normă de la guvern: pentru fiecare turist – patru cărăuşi. Locuri de muncă pentru tanzanieni. Că nu au voie să care mult şi – asta pe un ton şoptit – că nici nu costă aşa de mult. După terminarea formalităţilor de înregistrare, Alex le-a spus jurnaliştilor să nu-şi facă iluzii, oricum majoritatea cărăuşilor va părăsi pe ascuns grupul după două sau trei zile.

De ce? a întrebat Sărescu.

Aşa fac ei, e un fel de înşelăciune: se ascund şi vin la final, când e rost de plată. Trebuie să fim cu ochii pe ei, să-i numărăm, să-i ţinem minte, a răspuns Alex.

Pe dracu’ îi ţinem minte, l-a întrerupt Roman, nu vezi că-s toţi la fel de negri? Dracu’ îi ţine minte, eu nu.

*

Prima zi a fost uşoară. Urcarea era lină şi noaptea au petrecut-o la o cabană neîncăpătoare. Cărăuşii s-au culcat afară, în corturi, şi, într-adevăr, a doua zi, la numărătoarea făcută în gând de Alex, nu mai erau decât zece dintre ei. Până deseară mai pleacă vreo doi, se gândea în timp ce punea cu grijă un pas în faţa celuilalt. De data asta va avea grijă, îşi spunea, de data asta paşii îl vor purta până sus. Uneori nu se gândea la nimic, alteori se gândea la şacalul din vis, la grămada de bălegar şi la capul din el şi atunci nu mai auzea nimic în jur. Totul dispărea.

Au prins repede altitudine şi a doua noapte i-a prins cu dureri de cap. Lui Roman îi curgea sânge din nas şi stătea în cort lungit şi cu mâna stângă ridicată.

Numai acum, mă, zicea, să vedeţi că de mâine sunt bine. O să vă aştept în vârf.

În mijlocul taberei de corturi se afla cortul cel mare, în care se mânca la comun şi se stătea la vorbă. Sărescu vorbea cu câţiva cărăuşi şi încerca să le ia un interviu în engleză. Vorbeau despre munte şi despre câine. Unii spuneau că e adevărat, alţii că de fapt toată povestea nu e decât o farsă, că la 5.000 de metri altitudine nu poate supravieţui niciun câine pentru multă vreme. Din tabăra celor ce credeau în existenţa câinelui se auzea des un nume şoptit: Ruwa, zeul ce-şi are sălaşul în vârful muntelui. Câinele ar fi paznicul său. Bântuie muntele şi apare numai celor aleşi.

Aleşi să ce? întreba Sărescu şi cărăuşii spuneau că nu ştiu, numai muntele poate şti.

Alex îşi sprijinea coatele pe colţul mesei şi ţinea în palmă o cană cu ceai fierbinte. Privea în gol şi asculta cadenţa vocilor din jur. A ridicat ochii şi l-a surprins pe unul dintre cărăuşi, un tânăr cu o privire pătrunzătoare, uitându-se la el. Alex i-a zâmbit, dar tânărul nu i-a răspuns la zâmbet. Îl privea direct în ochi, ca şi cum ar fi căutat ceva în spatele retinei. Tânărul a mişcat din buze, dar Alex nu putea înţelege ce zicea.

Poftim? l-a întrebat în engleză.

Wusari, a răspuns tânărul şi toţi cărăuşii şi-au întors capul către el, apoi către Alex.

Wusari? Ce înseamnă wusari? l-a întrebat pe ghidul de lângă el.

Acesta s-a uitat lung la Alex, la tânărul cărăuş, care nu contenea să-l privească pe Alex intens în ochi şi a coborât privirea.

Vrăjitorie, a zis ghidul. Wusari înseamnă vrăjitorie.

*

Nimeni nu strânsese copiile articolelor de pe masa din bucătărie. Alina ridica o cană cu lapte la buze, sorbea în linişte şi se uita la poza cu câinele zgribulit pe o piatră, la grupul de turişti din depărtare, la ceaţa de pe munte. Se uita la ochii lui abia vizibili în contrastul prost al copiei alb-negru. A împins cana într-o parte şi a tras foaia în faţa ei. Minute întregi treceau pe lângă ea, dar nu-şi desprindea privirea de pe câine. A luat pixul de lângă teancul de hârtii şi a desenat în poză, în spatele câinelui, în depărtare, o siluetă a unui om. Nu acel om schematic, scheletic, al desenelor copilăriei, schiţă fugară din trei, patru linii, ci o siluetă lungă, fără spaţiu între picioare, ca şi cum ar fi fost acoperită cu un veşmânt lung. Mâini, capul şi corpul. Atât. Apoi a aşezat vârful pixului în mijlocul siluetei şi a umplut-o cu negru. Totul negru.

*

În a doua noapte a visat din nou acelaşi şacal, dar mai mare, acelaşi cap, dar mai clar, acelaşi şaman, dar mai negru. Acum mergeau de câteva ore, cu tot mai puţini cărăuşi în jurul lor, când Alex şi-a potrivit pasul la cel al ghidului local şi l-a întrebat ce s-a întâmplat cu cărăuşul care i s-a adresat cu o seară în urmă.

Nu ştiu, a răspuns ghidul, o fi coborât după provizii până la cabană. Bucătarul trebuie să ştie.

Alex ştia că nu e adevărat, ştia că plecase la fel ca ceilalţi cărăuşi, dar nu a mai insistat. Voia să afle ce l-a determinat să-i spună ce i-a spus şi, pentru asta, trebuia să-l tragă de limbă pe ghid, nu să-l indispună.

Ce cuvânt a folosit aseară? l-a întrebat.

La ce vă referiţi?

Când a spus de vrăjitorie, ce cuvânt era?

Wusari. E un cuvânt din dialectul lor.

Lor?

El e un chagga.

Cine sunt ei?

Un trib local de la poalele muntelui.

Ah, nu sunteţi toţi de aici?

Nu, a răspuns ghidul, eu sunt din sudul Tanzaniei. Cam jumătate din cărăuşi sunt chagga.

Şi unde este jumătatea de care zici? Suntem cam puţini azi.

Ghidul s-a făcut că nu-l aude. S-a întors agitat la cărăuşi şi a strigat ceva în swahili către ei. Teatru ieftin, s-a gândit Alex. A continuat:

Şi chagga se ocupă cu vrăjitorie, sau de ce…

Nu, nu, l-a întrerupt ghidul, chagga de acum nu mai sunt chagga de dinainte. Odată cu venirea omului alb pe Kilimanjaro, şi-au abandonat tradiţiile şi sunt mai vestici decât mulţi dintre turiştii europeni sau americani, care vin aici pentru a fugi de civilizaţia marilor oraşe. Însă chagga au adoptat doar mentalităţile, traiul lor tot sărac este. Sunt flămânzi după bani. Le plac căile omului alb.

Alex a zâmbit.

Nouă nu prea ne plac, a zis.

Au păşit în linişte, cu privirea în pământ.

Şi de ce credeţi că a spus ce a spus? a întrebat Alex.

Ghidul a ezitat.

Nu ştiu, a zis, nu sunt decât şeful lor, nu-i întreb de sănătate. Dar nu cred că trebuie să vă faceţi griji sau gânduri negre. Ar fi în stare să zică orice. Ştiţi, acest chagga provine dintr-o familie cu tradiţie în tribul lor, familie de medici… populari. Resentimentele faţă de omul alb încă mai curg rece prin venele lui. Ignoraţi-l şi haideţi să atingem Uhuru cu bine.

*

Au mers în linişte ore bune. Se apropiau de locul în care se zvonea că ar fi apărut câinele. Roman şi echipa filmau din mers, mai vorbeau cu câte un cărăuş, încercând să încropească un reportaj în care nici ei nu credeau prea mult.

Îşi schimbă forma, a zis ghidul pe neaşteptate.

Alex s-a trezit din gândurile sale şi s-a uitat la el.

Cine? a întrebat.

Nu-l vor găsi. Poate doar dacă va vrea el… Poate, nu ştiu, a zis ghidul.

Despre ce e vorba?

Despre câine.

Alex s-a oprit.

Nu-mi spuneţi că şi dumneavoastră credeţi în povestea asta.

Sunt de prea mult timp pe munte ca să nu o cred.

Deci l-aţi văzut?

Nu. Nu cred, de fapt. Sau… nu ştiu.

Adică?

Adică nici prietenii tăi nu o să-l vadă.

De ce? a întrebat Alex.

Pentru că, şi dacă îl vor vedea, nu vor şti că l-au văzut. Ceea ce e ca şi cum nu l-ar fi văzut, nu?

După câţiva paşi în tăcere:

Îşi schimbă forma, a repetat ghidul fără să-l privească.

Alex a început să râdă.

Râdeţi, a continuat ghidul zâmbind, dar diferenţa dintre noi şi voi este că aici, pe munte, noi suntem mai aproape de zeii noştri, decât sunteţi voi, în oraşele voastre, de zeii voştri.

*

Noaptea cădea peste ei cu greutatea gheţarilor care îşi arătau ici-colo formele ieşite din pământ. Se făcuse foarte frig şi era timpul să ridice corturile. Erau tot mai puţini cărăuşi şi cei care rămăseseră cărau în surplus şi lucrau mai mult, astfel încât ridicarea corturilor a durat mai mult decât în cele două zile scurse de la începutul expediţiei. Pe neaşteptate, Roman, care pe parcursul zilei părea că s-ar fi simţit mai bine, s-a prăbuşit. Ghidul local s-a aplecat asupra lui, iar, după câteva clipe, le-a zis cărăuşilor ceva. Apoi s-a întors către Alex şi i-a spus:

Boala muntelui. Îl coborâm la cabană şi îl luăm de acolo la întoarcere. Nu recomand să-l ţinem cu noi până în vârf.

E grav? a întrebat Alex.

Nu foarte, dar poate deveni. Creierul nu se oxigenează bine. Îl coborâm la o altitudine mai joasă pentru aclimatizare.

Câţiva cărăuşi l-au cărat în noaptea care se lăsa greoaie peste ei şi, câteva minute mai târziu, lanternele lor au dispărut în spatele unor stânci.

O să fie bine, a zis ghidul. Se întâmplă des.

Ştiu, a zis Alex. Ştiu.

*

Toţi se simţeau rău. Sărescu şi Nagy încercau să doarmă în cortul lor. Alex era singur în al lui. Obişnuit cu altitudinea, nu putea dormi din altă cauză: ştia că, dacă va închide ochii, va vedea şacalul cu… Ţinea ochii deschişi, dar nici asta nu-l ferea de durerea acelei imagini care apărea şi acum în faţa ochilor săi, în bezna cortului, bântuindu-l. Din când în când aţipea fără să vrea, apoi se trezea brusc de teama şacalului. Ştia însă că la un moment dat va trebui să doarmă. A doua zi vor atinge vârful şi spera ca totul – visul, frica, obsesia – să dispară.

Printre rafalele vântului a auzit un zgomot, ca şi cum o pasăre imensă ar fi lovit aerul de deasupra lor. Aripi lungi şi tunetul dintre bătăi – pereţii cortului răspundeau vibrând. Sursa zgomotului se îndepărta, apoi, după o vreme, revenea la fel de puternic. Se întreba dacă poate fi vântul, încerca să-şi amintească dacă a mai auzit aşa ceva şi pe alţi munţi, dar nu, nu mai întâlnise un asemenea zgomot, un asemenea vânt, un vânt viu cu aripi. A decis să se îmbrace şi să iasă din cort. Dacă asta însemna amânarea întâlnirii cu şacalul cu botul murdar, atunci merita. A păşit în noapte – vântul l-a izbit cu putere. Frig. Foarte frig. A ridicat ochii către cer: undeva, în beznă, o umbră imensă brăzda cerul. Nu se poate, se gândi, mintea îmi joacă feste. Prea puţin oxigen. Halucinaţii. Da, da, sigur, lipsa somnului. Umbra părea să facă un cerc larg deasupra lor. Alex clipea, îşi freca ochii. Ochii, da, sigur, creierul… oboseala… O senzaţie de sfârşeală l-a cuprins când şi-a dat seama că va trebui să revină în cort, să închidă ochii şi să viseze.

În alt cort, ghidul nu dormea. Asculta vântul viu privind în gol şi se gândea la cuvintele cărăuşului: wusariwusari

*

Nu mai ştia când a adormit, nici dacă a mai visat ceva, însă era sigur că nu a simţit muşcăturile, sau ce erau acele puncte roşii de pe piele. Nu-l mâncau, nici nu-l usturau, dar îl intrigau – erau pe tot corpul, mai puţin pe faţă şi pe piept şi nu-şi putea imagina ce insectă le-ar fi putut cauza. Nu a spus nimănui nimic, s-a îmbrăcat şi-a pornit la pas alături de ceilalţi, în coloana tot mai scurtă, către Uhuru, pentru că se temea că, dacă ar fi spus cuiva ceva despre asta, ar fi fost nevoit să întrerupă expediţia şi asta ar fi însemnat că muntele l-ar fi învins din nou. A doua oară. Şi nu avea de gând să accepte asta.

Păşeau lent, aerul era rarefiat şi soarele puternic, când a auzit o forfotă în spatele lui. Când s-a întors, i-a văzut pe cei doi jurnalişti fugind greoi către ceva în depărtare cu camera de filmat deschisă.

L-am văzut! L-am văzut! striga Sărescu.

Puţinii cărăuşi rămaşi au stat pe loc, nimic nu părea să-i mai mire. Au aşteptat în linişte să se întoarcă cei doi şi, când aceştia s-au aliniat din nou în coloană, şi-au continuat paşii lor precişi, neabătuţi, ca şi cum lipsa oxigenului nu le era un obstacol, ca nişte fiinţe anaerobe, eterne. Caravana s-a pornit.

Sunt sigur că era el. Era câinele, a zis Sărescu.

Nu zic nu, a zis Nagy, dar poate ţi s-a părut. La cât oxigen ajunge în creier.

Nu, nu, îţi zic că ştiu – era câinele. Blană roşcată, slab… S-a ascuns, nu am reuşit să-l prind pe cameră.

Poate la întoarcere.

Da.

*

După câteva ore de mers au decis că vor rămâne pe loc şi vor înnopta acolo. A doua zi urma să fie decisivă, vor atinge vârful şi vor coborî. Pentru ultima porţiune de munte aveau nevoie de odihnă, era riscant să forţeze nota. Sărescu şi Nagy s-au retras în cortul lor pentru a lucra la materialul documentar, adică să inventeze nişte poveşti pentru a umple spaţiul de emisie de o jumătate de oră cu ceva care să le acopere lipsa de rezultate. Un interviu cu un cărăuş, o fugă la asfinţit cu camera mişcată după vreo umbră, uite-l, ba nu e, ceva, orice.

Alex s-a dus în cortul său şi şi-a pipăit multă vreme pişcăturile roşii de pe piele. Era ameţit şi îi era somn. Din când în când închidea ochii şi atunci vedea cerul de culoarea pielii şi stelele ca pişcături roşii purulente.

Şi atunci a auzit strigătul! A deschis ochii şi privirea i-a căzut pe ceasul electronic: 3:24. Nu şi-a dat seama când a adormit. Ceva, sau cineva, horcăia în apropierea cortului. Vântul acoperea din când în când strigătele, dar, când îşi schimba direcţia, aducea cu el acel horcăit teribil, acea şoaptă organică a omului în agonie. S-a îmbrăcat repede. Era încă ameţit şi se mişca greu. Îi părea că e prea lent şi că totul în jurul său se petrecea mult prea repede. În bezna cortului vedea ochii şacalului şi nu-i putea scutura de pe retină. A ieşit din cort şi a rămas pironit la văzul unei umbre gigantice care dădea târcoale cu viteză taberei de corturi răvăşite. Era frig, tot mai frig cu fiecare cerc pe care îl încheia creatura. O teamă cumplită l-a cuprins când s-a uitat către cortul jurnaliştilor: era culcat la pământ, atât putea vedea pe întunericul îmblânzit numai de o lună palidă. Toţi cărăuşii fugiseră în larma pe care a auzit-o la trezire, ştiau să coboare muntele şi legaţi la ochi, cu atât mai mult când sunt fugăriţi şi speriaţi. Alex a făcut câţiva paşi către cortul dărâmat, dar s-a întors şi a scos lanterna din rucsacul din cort. Îi tremura în mână, în timp ce se învârtea pe loc încercând să fixeze fasciculul de lumină pe creatura care făcea cercuri în jurul său, apropiindu-se şi îndepărtându-se, îngheţând aerul şi încălzindu-l. Alex a fugit către cei doi jurnalişti, dar, după doar câţiva paşi, s-a împiedicat şi a căzut, lovindu-şi genunchii de o piatră. A întors lanterna şi a iluminat obstacolul: lumina a căzut peste toracele şi burta deschise ale lui Sărescu. Sângele strălucea asemenea unor stele pe intestinele care se revărsau pe pământ. Greaţa i-a urcat în gât, însă frica i-a îngustat gâtlejul şi voma a coborât la loc în stomac. S-a ridicat şi a fugit să-l caute pe Nagy. A dat la o parte pânza cortului prăbuşit şi l-a găsit. Mai degrabă, a găsit o parte din el – capul şi umărul drept îi fuseseră retezate şi aruncate la câţiva metri mai încolo. Animalul, sau ce era creatura din umbră, nu-l devorase, doar l-a sfâşiat şi l-a frânt, lăsându-i rămăşiţele împrăştiate pe platoul rece al vulcanului. Panica l-a cuprins pe Alex şi durerea din genunchi a dispărut. Se învârtea în cerc şi-şi vorbea, încercând să se liniştească. Nicio armă nu avea, nimic care să-l apere de furia acelei creaturi, pe care nu putea nici măcar să arunce lumină, să vadă ce e. Apoi a simţit că aerul s-a mai încălzit. S-a oprit, a ascultat şi a înţeles că umbra dispăruse. Era pe acolo, se gândea, se ascunde. A îndreptat lanterna către cele două trupuri din care se ridicau aburi. Apoi, ceva în umbră! Se mişcă. Din nou. Nu un singur corp imens în noapte, nu, ci mai multe, mici şi repezi, poate zeci, poate sute. Le auzea ghearele pe pietre, le auzea scormonind şi gâfâind zgomotos. Le bănuia paşii în întuneric, venind tot mai aproape. Pe alocuri, câte unul trecea cu viteză prin conul de lumină, dispărând apoi în noapte. Ceva l-a împuns în picior – durerea a revenit. S-a întors. Nimic. Erau din nou în spatele lui, l-au tras de pantaloni, cu dinţii, cu ghearele, cu ceva, nu ştia cu ce. Lanterna i-a căzut din mână. L-au zgâriat. S-a întors. Nimic. L-au tras de păr. Bâzâiau şi gâfâiau, se împingeau, se apropiau, i-au rupt pantalonul, pe pielea descoperită a simţit o limbă, aerul era rece, mirosul de hoit şi de blană udă se ridicase ca o ceaţă în jurul lui, era frig, era noapte. A căzut. Aerul cald al gurilor negre pe chipul său. Ghearele pe gât. Ochii i se închideau, cădea, cădea şi nu era nimeni să-l prindă. O grămadă de bălegar şi frunze uscate şi în ea, ştia, era capul retezat al pruncului.

*

Doi ursuleţi şi un borcan de miere pe copertă. Emi a ridicat cu grijă cartea de pe pieptul Alinei şi a aşezat-o pe noptiera de lângă pat. Alina respira încet şi ochii îi goneau pe sub pleoape. Visa. S-a aplecat să o sărute pe frunte şi să-i mângâie părul bogat. Alina s-a foit sub plapumă şi s-a întors pe partea cealaltă, arătându-i mamei gâtul gol. Pe el se vedeau trei puncte roşii, ca muşcăturile de ţânţari. Emi s-a uitat prin cameră, pe pereţi, a ascultat, însă nici urmă de ţânţar. A ridicat cu grijă gulerul pijamalelor. Alte două puncte. Alergie, se gândi. Nu a trezit-o. Poate trece până mâine, o fi mâncat ceva. Va rămâne însă trează, îşi va lua o carte şi va veghea lângă patul ei. Să vedem, se gândi, să vedem.

S-a aşezat lângă ea cu o carte în mână, a aţipit însă repede. La un moment dat, între somn şi veghe, i s-a părut că o aude vorbind în somn – „fugi” – dar poate că i s-a părut. Era târziu. Era obosită.

*

De atunci şi timp de câteva zile, toată lumea lui fusese scăldată într-o ceaţă deasă ca laptele. La trezire nu-şi mai amintea cum a ajuns la spital. I s-a spus că l-au găsit nişte turişti într-o crevasă, că l-au coborât de urgenţă până la cabana Shira, apoi l-au dus de urgenţă până în Moshi şi de acolo la Arusha, la spital. A stat o zi şi-o noapte inconştient, cu toate semnele vitale în regulă, nimeni nu ştia însă de ce nu se trezeşte. Apoi, a doua zi, a deschis ochii şi a trebuit să dea o declaraţie, însă prea multe nu erau de spus poliţiei. Rezultatul anchetei spunea sec: victimele au fost atacate de animale şi ucise. Ce animale, asta nu se specifica în raport. Putea pleca acasă – el cât mai repede posibil, jurnaliştii ceva mai târziu, după ce vor fi încheiate procedurile legate de transportul cadavrelor în ţară. Îi părea rău pentru ei. Îi era milă. Nu a zis poliţiei nimic despre creatura din umbră. Voia să plece cât mai repede posibil, îi era dor de casă, de Emi şi de Alina. Acasă, în linişte, se va putea gândi la tot ce s-a întâmplat.

În ultima zi a cumpărat din aeroport o statuetă din lemn pentru Alina. O gazelă. Până la Nairobi s-a uitat pe geam, apoi, după ce a schimbat avionul, a adormit. La Amsterdam a mai schimbat o dată şi, răpus de somn, s-a trezit pe Otopeni.

*

S-au îmbrăţişat îndelung. Până acasă s-au sărutat. A făcut un duş, s-a schimbat. Nu avea de gând să zacă la pat. A auzit poarta şi a coborât în curte. Alina se întorcea de la şcoală. I-a sărit în braţe. Şi-a mângâiat fiica şi a sărutat-o.

Ce mi-ai adus, tati?

Nu ştia nimic. Nu trebuia să ştie nimic. Ba da, trebuia să ştie că tatăl ei a urcat, pentru a doua oară pe cel mai înalt vulcan al Africii şi că, tot pentru a doua oară, i-a atins vârful…

În rucsac, sus, peste haine, i-a răspuns. Fugi.

Şi, în timp ce o aştepta să revină cu gazela de lemn, a luat-o de mână pe Emi şi au pornit la pas încet prin curte. S-au oprit lângă gard şi au privit în depărtare peste gardul scund. Se lăsa seara, la fel de roşie ca în vârf de munte, dar mult, mult mai departe de cer.

*

Alina a deschis rucsacul ca de zeci de ori până atunci şi a ridicat gazela în palme. A zâmbit şi a strâns-o la piept multă vreme, până a auzit ceva foşnind printre haine. S-a aplecat peste gura rucsacului şi a ridicat un tricou. De sub tricou, doi ochi mici şi aprinşi o priveau. Apoi şarpele s-a înfipt cu putere în gâtul ei.

*

Emi a luat palma lui Alex între ale ei, a sărutat-o şi a zis:

Mi-a fost frică… Când m-au sunat de la spital…

Şşt! Gata, gata, sunt aici, a zis Alex şi a sărutat-o pe tâmplă.

Ochii i-au rămas aţintiţi pe ceva ce se mişca în grădina vecină.

Mi-a fost teamă că… Alex? Puiule, mă auzi? Ce e?

Alex îşi ţinea respiraţia. Pielea i se albise. Se uita către câinele care scormonea într-o grămadă de frunze uscate în grădina vecinului. Şi-a întors capul către primul etaj al casei: un horcăit în surdină şi un foşnet între perdele. Un zbucium şi apoi fluturele s-a eliberat dintre perdele şi a ieşit prin geamul deschis, lovind încet aerul şi zburând către oraş.

Alex s-a întors către câine. Ceva s-a frânt. Câinele îl privea în ochi, cu botul murdar. Ceva s-a rupt.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

8 comentarii »

  • “Kilimanjaro” în revista Suspans | A. R. Deleanu said:

    […] departe aici. Rate this: Like this:LikeBe the first to like this post. This entry was posted in Publicate, […]

  • GS said:

    Foarte frumos!

  • A.R. Deleanu (author) said:

    Mulţumesc!

  • Oana said:

    Mi-a taiat respiratia. Minunat….!

  • ioana said:

    Foarte interesant si captivant in acelasi timp!

  • Despre “Kilimanjaro” în Gazeta SF | A. R. Deleanu said:

    […] ““Kilimanjaro”, de A.R. Deleanu, este povestea stranie a unor jurnalişti care pornesc într-o expediţie pe continentul african pentru a urmări un subiect senzaţional. Însă, ce nu ştiu ei, este trecutul alpinistului experimentat pe care îl angajează pentru a coordona expediţia. Chiar dacă tema aceasta mi s-a părut puţin forţată, având în vedere modul în care se preiau ştirile în România, călătoria în sine am găsit-o incitantă, autorul descriind succint, dar veridic, locurile exotice din inima Africii. Un alt plus al textului este şi limbajul (cu toate că am simţit nevoia liniilor de dialog), precum şi contruirea naturală a povestirii, ţinându-se seama de momentele subiectului. Sfârşitul mi s-a părut că vine cam brusc, însă, cel mai probabil, acest lucru se datorează faptului că am fost prea prins în povestire şi pentru că mi-aş fi dorit să se continue. […]

  • Anti-Radar, Contra-Scriptorium « SCIFIENTLAND said:

    […] mai nedreptăţeşte şi pe alţi autori în comentariile sale. Când face aprecieri despre textul „Kilimanjaro”, semnat de A.R. Deleanu, domnia-sa trece în erată un enunţ pe care eu îl găsesc absolut […]

  • Versus | A. R. Deleanu said:

    […] mai nedreptăţeşte şi pe alţi autori în comentariile sale. Când face aprecieri despre textul „Kilimanjaro”, semnat de A.R. Deleanu, domnia-sa trece în erată un enunţ pe care eu îl găsesc absolut […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.