La cules de roşcove

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

Era atât de cald, că îi venea greu să respire. Se forţa să inspire pe gură, atentă să nu şuiere prea tare, după care expira pe nas. De ceva timp se concentra doar la aerul fierbinte care îi aluneca pe gât, până în plămâni, de unde se întorcea înapoi, poticnit, afară din nasul ei înfundat.

„Exerciţiile de respiraţie ajută, întotdeauna, când Ţi Se Pare că ai un atac de panică, Alina!” Vocea consilierei de la Protecţia Copilului îi suna în cap atât de senină, liniştitoare, încât, pentru o clipă, uită unde se afla. „Mătuşa Nina nu mai poate să-ţi facă nici un rău”, o auzi continuând, „şi nici Jefe Balen”, completă ea, şi „nici javrele de monitori, iar doctor Juarez nu-i decât un păcălici, pe care poţi să-l scuipi în începutul lui de chelie oricând ai chef, fără să fie nevoie să te ridici pe vârfuri”.

„Lasă, făi, că scăpăm noi de aici şi să vezi ce de reclamaţii le băgăm! Şi la Poliţie, şi la Protecţia Muncii, peste tot!” veni s-o încurajeze şi vocea Lenuţei, prietena ei pistruiată. Singura ei prietenă, care acum stătea ca o momâie, întinsă pe unul din paturile de campanie împuţite, în cortul din centrul taberei, fără să doarmă, fără să gândească, fără să ştie pe ce lume se află.

Simţi că se sufocă şi încercă să se concentreze, iarăşi, asupra propriei respiraţii. Trebuia să reziste nemişcată pentru cel mult încă o oră.  Jean, monitorul de pază în noaptea aceea, mai avea puţin şi termina cu Suzana, îşi dădu ea seama, după zgomotele ce veneau de la intrarea în magazie, la numai câţiva metri de rafturile în spatele cărora se ascundea.

Fugise din cortul femeilor imediat ce doctor Juarez a terminat inspecţia de seară. Nu avea în cap decât cum să pună mâna pe ATV-ul lui Jefe Balen. Era singura ei salvare, dacă mai putea fi salvată. Mâncase lăturile gătite de Ramon timp de o săptămână încheiată, până să-şi dea seama că mâncarea aia nu era deloc în regulă.

Îşi aminti că nu mai pusese în gură hrană caldă de aproape o săptămână. „Lasă, făi, că nu murim noi de foame fără zoaiele lor,” i-a zis Lenuţa. „O să ne hrănim cu roşcove şi-o să fim bine şi în putere, ai să vezi! Sfântul Ioan Botezătorul, fie-i binecuvântat numele, numai roşcove a mâncat tot timpul cât a stat în pustnicie, şi n-a murit. Din contră, s-a apropiat şi mai mult de cuvântul şi dragostea lui Dumnezeu”.

Rafturile care-o ascundeau de perechea înlănţuită lângă uşa magaziei erau pline cu păstăi puse la uscat, dar Alina ştia că nu poate ajunge la boabele acrişoare din mijloc fără să facă zgomot. Se luptă o clipă cu ispita de a lua, pe pipăite, o păstaie mai necoaptă. Foamea îi ardea stomacul pe dinăuntru, în timp ce transpiraţia i-l scălda, fierbinte şi lipicioasă, pe dinafară.

Îi amorţise tot corpul, doar genunchii flexaţi o înţepau cu mii de ace. Durerea începu să coboare spre glezne. Tălpile umede îi alunecau în sandalele ei romane, cu barete şi talpă din piele adevărată, de viţel, moale, pe care ştia că le râvnesc toate femeile din tabără. Lenunţa o sfătuise, după prima zi de muncă, să doarmă cu ele sub pernă, ori în picioare, dacă nu vrea să rămână desculţă.

Fata asta îi zicea întotdeauna numai lucruri de bun simţ. A plăcut-o din prima clipă când s-a aşezat lângă ea, în prima zi, la masă. A zis „Bună ziua”, cu zâmbetul ei uşor ruşinat şi i s-a alăturat, fără să ceară permisiunea. De ce-ar fi făcut-o? Era între egale, 50 de trabahar rumeno, aşezate, de-o parte şi de alta a două mese lungi, paralele, din scânduri nefinisate.

Cantina taberei de muncă aducea suspect de mult a cort de nuntă. O nuntă de calici, cu feţele de masă standard, în carouri alb cu roşu, cu urme de grăsime nescoase la spălat, margini zdrenţuite, din loc în loc găuri, farfurii ciobite şi pătate de prea-lungă folosinţă, tacâmuri desperecheate şi, mai ales, cu mâncarea standard. Ohh, mâncarea chiar că semăna, şi la gust şi la miros, cu zoaiele servite la unele nunţi.

Numai de nu ne-ar cere şi dar la final”, a fost primul gând al Alinei, când a intrat în cortul kaki ce ţinea loc de cantină pentru femeile venite în pustietatea fierbinte din Bărăgan să înveţe cum se culeg roşcovele. 50 de femei dornice să le demonstreze patronilor spanioli că merită să muncească în livezile lor de la Murcia şi Altamira, pe sume la care nici nu îndrăznesc să viseze ca muncitoare în agricultură, în ţara lor.

Alina era singura care venise în „Campo Algaroba” cu alt scop.

— Să-mi scrii un reportaj beton despre cât costă să-ţi iei un sclav în zilele noastre, parcă-l şi auzea pe viitorul ei  şef de la „Foaia de ştiri”. Vreau să-mi povesteşti  tot: din momentul în care îţi pui CV-ul la firma de recrutare, până când ajungi în străinătate şi iei primul salariu. Cât şi cui plăteşti să te ia la lucru, în ce condiţii trăieşti şi munceşti pe acolo, câţi bani îţi intră, la sfârşit, în mână. Ai trei luni ca să-mi aduci un material despre chestiile astea. Şi vezi că vreau poze, înregistrări, copii după contracte şi după orice altceva reuşeşti să pui mâna! Fă o vizită la Forţele de Muncă. Tocmai caută femei pentru lucrul în agricultură, în Spania. Mergi şi-ţi pune CV-ul . Nu-ţi face griji, dacă-ţi cer comision, îl plăteşte gazeta.

— Ştiţi, eu am intrat la facultate imediat ce-am terminat liceul. N-am lucrat niciodată pe câmp, nici bunici la ţară n-am ca să …

— Da ce, gazetărie ai mai făcut? i-a tăiat-o brusc. Ia zi-mi, vrei să fii reporter? Treci de munceşte măcar o lună în Spania şi dacă te întorci cu un material ca lumea, te angajez cu carte de muncă şi asigurare de sănătate. Salariul îl discutăm atunci, la fel şi rubrica pentru care o să scrii. Dar spune-mi acum dacă te bagi, că n-am timp de pierdut. Din câte ai văzut, am anticamera plină de doritori!

Recepţia era goală când venise Alina să dea interviu şi nici pe bestjobs nu-şi puseseră prea mulţi CV-ul. La urma urmei, cine-ar fi vrut să scrie reportaje pe bani de ţigări, sau cel puţin aşa zicea în anunţul de angajare?

Alina însă, ca proaspătă absolventă de jurnalism, nici măcar cu cea mai mare medie, s-ar fi considerat bogată să aibă cu ce-şi cumpăra un pachet de Viceroy la trei zile. Mai ales că fuma ca o şerpoaică de  două săptămâni, de când se despărţise de Dragoş.

I-a suportat gelozia în cei trei ani lungi de şcoală cu speranţa că, după examenul de licenţă, avea s-o ia de nevastă şi să trăiască liniştiţi măcar, dacă nu fericiţi, în apartamentul lui cu patru camere din Balta Albă.

În adâncul sufletului, însă, nu fusese niciodată  sigură c-o să aibă parte de linişte în Balta Albă, atâta timp cât sub acelaşi acoperiş locuia şi mama lui Dragoş, dar, în unele cazuri, o fată nu poate decât să spere, nu?

Din păcate, speranţele de aşezare la casa lui Dragoş au fost spulberate brutal, de cea pe care o considera viitoarea ei soacră, la masa pe care a dat-o ca să-şi sărbătorească – în familie (a lui Dragoş, desigur) – absolvirea facultăţii. Nu a fost o cină prea festivă, mai ales spre sfârşit, când doamna Ileana (ţaţa Ileana, ar fi fost mai potrivit) i-a zis de la obraz că nu are de gând s-o primească sub acoperişul ei, până nu îşi ia serviciu, că „destul a ţinut-o fiu-su pe banii lui trei ani”. S-a supărat rău când a auzit asta, nu atât pe acritura aia de femeie, cât pe laşul de Dragoş, care nu s-a arătat dispus să spună adevărul:  el s-a mutat în camera ei de cămin la o lună după ce s-au cunoscut şi nu a ajutat-o niciodată cu cheltuielile. Din contră, a uitat să-i înapoieze şi cei 3.000 de lei împrumutaţi de ultimul Crăciun, să-i cumpere o plasmă maică-sii. A fost atât de furioasă, că s-a ridicat de la masă şi i-a lăsat pe calicii ăia să-şi plătească singuri cina. Şi-n plus, salata ei bulgărească şi o sticlă de IceTea de grepfruit. Măcar atâta satisfacţie a avut şi ea!

Doamne, ce-ar fi dat acum să nu fi plecat în seara aia aşa! Să-i fi zis zgârciobului s-o liniştească pe mă-sa şi apoi să-l convingă să-i facă viză de flotant în Balta Albă”. Era sigură că n-ar mai fi ajuns să lupte pentru viaţa ei în „Campo de Inferno” – Iadului personal al lui Jefe Balen din Insula Mare a Brăilei.

Îşi şterse ochii în care lacrimile se amestecau sărate cu transpiraţia şi se gândi că viitorul ei şef n-ar fi apreciat o denumire atât de imprecisă, atâta timp cât terenul pe care fusese ridicată tabăra de muncă aparţinea unor italieni, iar firma care le adusese pe cele 50 de femei în Insula Mare a Brăilei era înregistrată în România. Sau cel puţin asta descoperise ea, după ce-a răscolit, în prima noapte, biroul lui Jefe Benicio, şeful cel mare, mai degrabă, cel lat.

Trabaho, mujeres! Energia, energia! ţipau monitorii la ele, ori de câte ori Jefe Balen îşi căra burta pe ATV-ul care se scufunda sub greutatea lui, în gropile de sub roşcovii noduroşi sub care femeile adunau, de la răsăritul soarelui, până la apus, păstăi de roşcovi, coapte şi crude, de-a valma. Fiecare dintre muncitoare  avea obligaţia să umple, zilnic, 25 de coşuri de nuiele cu roşcove, pe care le vărsau, apoi, într-o căruţă cu platformă lată, trasă de doi cai mai bine hrăniţi ca ele.

Como estamos companeros? întreba Jefe Balen, după ce răspundea plictisit la Ola Jefe!, Ola padron! şi alte saluturi strigate stâlcit de cei cinci monitori români.

— Estamos muy bien! sărea imediat să-l asigure singurul monitor spaniol,  Juan Muye, cum îl poreclise, pe bună dreptate, Lenuţa. Încercase să o înghesuie odată, pe când se afla la duşuri, dar femeia, venită să facă treabă, nu la împuiat – după cum explica ea colegelor de muncă, ori de câte ori avea ocazia – i-a tras două bucăţi peste ceafă, de i-a sărit trabucul cât colo.

— Făi, a fost prima oară când l-am văzut fără chiştoc în colţul gurii. Parcă nici nu era el, i-a povestit Alinei după ce s-au împrietenit.

— Mai bine fără trabuc, decât fără haine, s-a amuzat jurnalista sub acoperire. Oricum, nu am impresia că şi le-ar da prea des jos de pe el, la cum pute!

Monitorii îţi mutau nasul din loc, e adevărat. Şi asta chiar dacă nu făceau cine ştie ce eforturi fizice – doar încărcau şi descărcau coşurile umplute de femei. Jean Boxerul era singurul în stare să scuture cum trebuie copacii, pentru a face păstăile să cadă pe jos. În restul timpului, făceau diverse remarci deocheate, fumau şi poşteau câteva sticle de  Frutti Fresh, cu suc de struguri, e drept, dar din cel fermentat. Nu păcăleau pe nimeni, beţivanii, căci alcoolul le ieşea prin toţi porii.

După două zile de stat în tabără, Alina ajunsese să prefere apropierea bucătarului Ramon, care transpira excesiv pe lângă cratiţele lui puse pe foc, şi, în plus, puţea crunt a ceapă şi a ulei ars. Mirosul lui era suportabil, comparativ cu acreala putredă  emanată de monitori. Sau cu damful care venea în valuri, noaptea, dinspre paturile unora dintre colegele ei de cort. Mai ales dinspre patul din dreapta ei, unde dormea Lucica din Negoeşti. Se cuplase, chiar din a doua noapte de la sosire, cu Ilie, cel mai greţos dintre monitori, şi de atunci duhoarea lui o înconjura ca o haină de aurolac.

Alina obişnuia să facă pariuri cu Lenuţa, despre cine cu cine şi-o trăsese cu o noapte în urmă,  pe baza felului în care miroseau unele dintre femei. Suzana, care ştia tot ce mişcă în tabără, avea rolul arbitrului.

La început a fost amuzant, însă, din a treia săptămână, situaţia a început să se împută rău de tot.

În scurt timp de la sosirea la „Campo Algaroba” tot mai puţine femei luau spălatul în serios. După şapte zile de stat pe vine, ori în picioare, aplecate de mijloc, cu capul în jos, cu mâinile pătate de zeamă de roşcove, uneori de sângele din zdrelituri, puţine mai aveau energia să pună apă la încălzit, în ceaunul mare din faţa cantinei, la 8 seara – când se întorceau din livadă, apoi să care găleţile aburinde 500 de metri, până la cortul unde fuseseră instalate ţevile care ţineau loc de duşuri.

Pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni abia dacă se mai spălau şi cu apă rece, a constatat, cu surprindere Alina. Mirosul din cortul femeilor devenise de nesuportat, până şi pentru Lenuţa, care crescuse porci, cu soţul şi cumnaţii ei ani buni, înainte să înceapă criza şi să fie executaţi silit pentru neplata datoriilor restante la bănci.

— Dacă m-ar vedea  Găbiţă în ce hal am ajuns, cred că s-ar mai omorî o dată, de jalea mea, i-a zis ea Alinei într-o zi. Prima oară, bărbatul ei se atârnase de grinda mare dintr-o hală nou construită, exact în dimineaţa când executorii bancari le-au bătut la uşă, hotărâţi să-şi recupereze creanţele.

Ambele femei erau extenuate. Jurnalista  zăcea pe patul ei de campanie, chiar lângă stâlpul din mijlocul cortului, pe cearceaful care căpătase între timp nuanţa blănii de şobolan (dar un şobolan jegos din cale-afară), incapabilă să mai articuleze vreun cuvânt. Fusese o zi îngrozitor de călduroasă, iar monitorii mai scârboşi ca niciodată.

Pe la prânz, Juan Muye a zise, în româna lui stricată, că e timpul ca mujeres să înveţe cum se scutură roşcovul. Împuţitul Ilie şi Jean Boxerul râdea să crape când spaniolul şi-a însoţit spusele de diverse gesturi nelalocul lor. S-au potolit doar când au auzit motorul înecat al ATV-ului condus de  Jefe Balen. Din păcate, sosirea şefului cel mare nu le-a scutit pe Lucica şi Suzana, cele mai vocale în măscările adresate monitorilor mai devreme, să fie urcate într-un roşcov pitic, cu ordinul de a scutura, cât mai puternic, crengile acoperite de ţepi lungi.

În scurt timp, Suzana şi-a pierdut echilibrul şi a căzut. Nu părea să-şi fi rupt nimic, dar blestemele ei l-au înspăimântat pe Balenul Jefe suficient de tare cât să-i ordone lui Juan Muye să lase joaca şi să treacă la muncă. Trabajo, las mujeres, todo el munda! a început monitorul să ţipe la toată lumea, în timp ce Jean, matahala cu pumnii ca două lopeţi din alea late, de cărat zăpada, scutura inimos roşcovii din jurul lor.

Jefe Balen a plecat apoi călare pe ATV-ul lui, cu Suzana pe urme. Îi dăduse învoire să meargă la dispensarios, s-o vadă  doctorul Juan, însă nu a găsit de cuviinţă să o şi urce lângă el. Nici n-ar fi încăput, după părerea Alinei, însă Suzana şchiopăta atât de rău de un picior, că toate femeile se întrebau dacă va reuşi să parcurgă kilometrul plin de bolovani până în tabără, înainte să cadă noaptea. Sau înainte să leşine, sfârşită de căldură şi extenuare.

— Mi se pare mie sau tocmai din cauză că Gabi te-a lăsat singură pe lume, ai ajuns aici? i-a dat Alina replica, în mod neinspirat. După întâmplarea cu Suzana, nu mai avea nicio resursă de amabilitate în ea.

Lenuţa s-a simţit jignită, dar numai fiindcă nu ştia cât ura Alia sinucigaşii. Din seara celei de-a zecea aniversări, când taică-su s-a aruncat în Bistriţa cu BMW-ul lor cel nou cu tot, de supărare că-şi pierduse casa la barbut. Gestul ăsta a făcut-o  pe mama Alinei să-şi ia lumea în cap, exact ca pe Lenuţa. Asemănările între cele două femei se opreau, însă, aici, căci Lenuţa nu a lăsat niciun copil în urma sa. Alina, pe de altă parte, a ajuns în casa unei mătuşi de tată – care insistase să o apeleze tuşa Nina şi care ura fetiţa grăsuţă, aproape la fel de mult ca pe curva care-i dăduse viaţă. Accentua mereu cuvântul acesta urât, cu convingerea că e de datoria ei să spună pe nume unei femei care plecase teleleică pe vapor şi-şi abandonase copilul încă mic. Mătuşa asta cu gură spurcată le considera pe Alina şi pe mama ei sigurele vinovate pentru nenorocirea care căzuse pe capul fratelui său şi nu pregeta să-i arate asta fetiţei de zece ani, cu vorba şi mai ales cu furtunul de  evacuare al apei din maşina de spălat, ori de câte ori avea ocazia. De mai multe ori pe zi, adică, timp de câteva luni.

— Ştii ceva, făi, n-ai nici un drept să-l judeci tu pe Gabi!  Habar n-ai de nimic, da’ te bagi în seamă mai ceva ca musca în rahatul altora!

Au fost ultimele cuvinte pe care Lenuţa i le-a adresat, înainte să iasă, plângând, din cort. Alina nu a mai văzut-o decât dimineaţă. A lipsit chiar şi de la inspecţia de seară, dar doctorul Juarez, care venise însoţit de  Jefe Balen, de monitorul spaniol, Juan Muye, şi de Jean Boxerul, care era în seara aia de pază, nu au părut să-i observe absenţa. Ori a celorlalte cinci femei care nu se întorseseră încă de la masă.  Şi ei, oricum, veniseră mai devreme ca de obicei. În schimb, erau foarte relaxaţi. Până şi Jean rânjea când Jefe Balen le-a întrebat Como estas?

— Estamos bien, senor! Listos para trabahar! a răspuns repede Lucica din Negoeşti, care, între timp, îl părăsise pe Împuţitul Ilie pentru monitorul spaniol, şi profita de conjunctură ca să înveţe câteva expresii folositoare în limba lui Cervantes.

Probabil c-a zis ceva amuzant, căci toţi trei spaniolii au râs, iar Jefe Balen a mormăit un No hay prizda, ori ceva pe-aproape.

— Firea-ţi ai dreacu dă nenorociţi, care vă gândiţi numai la… a auzit-o jurnalista pe Suzana înjurând în dreapta ei. Exact la acelaşi lucru se gândea şi ea, cu aceleaşi cuvinte chiar.

Uşa trântită a făcut să tremure rafturile cu roşcove.  Câteva teci au alunecat peste Alina, dar ea nu îndrăzni să se mişte din poziţia ghemuită în care înţepenise în urmă cu câteva ore. Voia să fie sigură că cei doi s-au îndepărtat suficient. Jean avea să-şi conducă partenera până la intrarea în cortul femeilor, aşa cum făcea de fiecare dată, după care se va duce să-şi ia o sticlă de Frutti Fresh de struguri, din cantină.

Fata ştia că nu are prea mult timp la dispoziţie până ce acesta se va urca pe platforma construită la intrarea în tabără – „scaunul arbitrului”, cum îi spuneau monitorii – de unde putea observa tot ce mişcă în perimetrul format de corturi, până hăt, departe, spre livada de roşcovi.

Se ridică, sprijinindu-se de rafturile din jur, şi încercă să meargă. Se poticni de câteva ori. Muşchi la care nu se gândise niciodată o înţepau dureros, iar capul îi vâjâia. Se forţă să înainteze până la uşa magaziei, cuprinsă brusc de teama ca nu cumva Jean să-i fi pus zăvorul. Nu se gândise nicio clipă la o astfel de posibilitate şi-i venea să-şi dea palme. Cum să ai pretenţia că vei reuşi să ajungi cu ATV-ul lui Jefe Balen până în comuna Cazasu – unde era cel mai apropiat post de poliţie, fără să te afle niciunul din spanioli ori monitorii lor beţivi, dacă rămâi ca proasta încuiată în depozitul unde se usucă roşcovele?

Ghinionul, însă, o ocolea în seara aceasta, căci uşa s-a deschis la doar un brânci uşor, cu scârţâit sinistru. Nu s-a oprit să verifice dacă sunetul a alertat pe careva până n-a ajuns lângă cabana lui Jefe Balen. Sub şopronul de la intrare,  ATV-ul lui o aştepta gata de drum, cu cheile în contact. Nu mai trebuia decât să-l împingă, cât mai repede posibil, până sub umbra deasă a roşcovilor. Un kilometru dus, încă unul întors şi abia atunci începea greul. Până când se va întoarce, Jean Boxerul ar trebui să fie cocoţat în scaunul lui de arbitru şi, dacă e norocoasă în continuare, să fi început deja să sforăie. Nu va avea timp, în orice caz, să se gândească prea mult la el şi oricum îşi propusese să nici nu-ncerce.

O să aibă şi-aşa destulă bătaie de cap s-o convingă pe Lenuţa să vină cu ea. Îşi jurase că nu o s-o lase pe mâna lui Jefe Balen şi-a beţivilor lui, la două zile de la ceartă.  Şi ce mare ceartă? Doar spusese un adevăr, care nu i-a căzut bine deloc.

Alina a regretat cele spuse, imediat ce-a dat ochii cu prietena ei, a doua zi de dimineaţă. Femeia arăta atât de rău, încât Alina a uitat imediat că nu mai vrea să-i vorbească până nu primeşte scuze.

—  Făi, unde ai fost aseară? Te-am aşteptat până spre miezul nopţii. N-are rost să ne supărăm pentru nişte vorbe spuse aiurea!

Lenuţa nici nu s-a uitat la ea. Stătea dreaptă ca o scândură, cu ochii încercănaţi, fixaţi pe pânza de cort de deasupra patului. Buza de jos îi era umflată şi crăpată chiar pe mijloc, iar pistruii se transformaseră în pete vineţii, ce-i prelungeau pungile de sub ochi până aproape de bărbie.

Alina a aşteptat câteva clipe (mai multe, de fapt), dar n-a primit niciun răspuns, aşa că a plecat, înjurând în gând, spre cantină. N-avea timp de fiţele nimănui. Nu când mai avea doar o săptămână în care să-l convingă pe Jefe Balen s-o angajeze. Şapte zile în care să arate că e dornică şi capabilă să muncească bine, mai bine ca jumătate din femeile din tabără – cele 25 care nu vor primi oferte de muncă.

La început n-a crezut c-o să aibă vreo şansă la angajare, însă, după prima săptămână i-a mai venit inima la loc. Majoritatea concurentelor, chiar dacă erau din provincie, n-aveau nicio treabă cu agricultura, de fapt, cu munca în general – în multe zile nu-şi făceau nici jumătate din normă, dar nu pregetau o clipă să se plângă de condiţiile inumane de lucru şi să se încaiere, pentru te miri ce prostii. Mai ales pentru atenţia monitorilor.

Parcă şi vedea unul din subtitlurile reportajului său: „Agricultorii buni ne-au părăsit, şi ei, de mult!” Avea de gând să pună dedesubt una din pozele făcute în livada de roşcovi, în primele zile, când încă mai avea baterie la telefon. Poate una din cele în care-i surprinsese pe monitori lungiţi, cu câte-o ţigară în colţul gurii şi sticla de Frutti Fresh la cap.

Din păcate, fazele cu adevărat memorabile au apărut abia spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni, însă jurnalista nu mai avea, de mult, posibilitatea să le înregistreze. Îşi luase cu ea telefonul, aparatul foto şi un reportofon (primit pe semnătură de la viitorul ei şef), toate alimentate la priză. Nici nu-şi imaginase că în „Campo Algaroba” n-o să aibă semnal deloc la telefon, cu atât mai puţin acces la energie electrică. Aşa că a fost nevoită să-şi înregistreze gândurile în agenda cu pagini din ce în ce mai  pătate cu zeamă de roşcove.

Uneori, când avea mâinile atât de obosite şi rănite, că-i era imposibil să tragă o linie dreaptă, darămite să aştearnă un cuvânt, fixa foile mânjite şi se întreba cât o să mai înţeleagă din ce-a scris, la transcrierea pe computer.

Dacă va mai ajunge vreodată în preajma unui computer; dacă va mai pleca din Campo Algaroba; dacă i se vor mai şterge petele din palme ori din genunchi sau dacă va mai putea scoate jegul de sub unghii!

Erau nopţi când visa că o să se dizolve, asemenea semnelor de pix din agenda sa, într-un morman imens de păstăi cu marginii tăioase, care or s-o felieze în fâşii atât de subţiri încât nimeni n-o să mai facă distincţia între tecile de carne şi cele vegetale. Nici chiar zgârciobul de Dragoş, ori tuşa Nina, însă asta o să tot zgărmăne în mormanul de teci după trupul fetei de zece ani, cu furtunul de la Albalux-ul ei ruginit, furioasă că n-are pe cine pedepsi.

În dimineţile în care se trezea gemând îngrozită, Alina se întreba dacă venirea ei în „Campo de Inferno” nu era vreo pedeapsă pentru tâmpenia pe care-o făcuse taică-su, un fel de răscumpărare pentru păcatele lui şi, cine ştie, chiar şi ale maică-si. Dar toate gândurile astea erau alungate când o auzea şi apoi vedea pe Lenuţa făcându-şi patul, în stânga ei.

Dacă nu pentru altceva, măcar pentru asta nu avea de gând să plece din tabără fără ea.

Împinse ATV-ul sub umbra protectoare a roşcovilor şi se aşeză, obosită, în şa. Trebuia să se întoarcă, însă avea nevoie de câteva clipe de odihnă. Fusese un drum mai solicitant decât s-a aşteptat. ATV-ul era greu şi se poticnea întruna în dâmburile de pe câmp. Ghidonul îi scăpa din mâini şi o lua în toate direcţiile şi chiar a reuşit să-şi treacă o roată peste picior. Degetele rănite îi zvâcneau puternic şi-i veni să ţipe de durere când puse piciorul în pământ. Nu avea însă de gând să-şi lase bagajele în urmă. Hotărî să coboare din şa sprijinindu-se pe celălalt picior.

— Buna seara, Alina! No puede dormir?

Doctor Juarez, la doi paşi de ea, rezemat lejer de trunchiul unui copac, îşi aprinse un trabuc. Ochii bărbatului uscăţiv păreau să o ardă din spatele flăcării brichetei.

Está preocupado? Suparare la corazon? continuă el, după ce trase un fum. Vorbea calm, aproape cu blândeţe.

Alina încremenise, aplecată peste ghidon, cu gâtul întors spre el. Simţea un frison rece cum îi  ridică, electrizant, părul de pe braţe, şi înaintează rapid spre umeri şi apoi în jos, pe ceafă, urmărind linia coloanei vertebrale. Şaua era umedă sub fundul ei.

Senor doctor, îngăimă cu glas pierdut.

Se îndreptă şi îşi încrucişă ambele braţe sub sâni, cuprinsă brusc de răceala.

„Cum de nu-l văzuse mai devreme? Imposibil să nu-l fi auzit, măcar”, ţipau vocile din mintea ei.

Spune la doctor Juarez todo y yo te curo. Yo fac bien!

„Muye bien, nu? Cum ai făcut-o pe Suzana după ce şi-a luxat piciorul? Sau pe fata aia din Plătăreşti, ori Nuţi Purisanca sau blonda aia creaţă din Moldova?  S-au întors legume din cabinetul tău. Verze murate! Habar n-au pe ce lume sunt. Nu mai ştiu să vorbească, nu mai cunosc pe nimeni. Doar dorm, mănâncă şi culeg păstăi! Sunt atât de fericite să muncească pentru balena de Jefe, că tre’ să le ridice monitorii cu forţa din iarbă când se-nnoptează. Zici că le-ai făcut lobotomie. Lobotomuye, nu?”

Cuvintele însă nu voiau să-i iasă de pe buze. Doar dinţii mandibulei i se loveau ritmic de cei ai maxilarului.

No hay problema!  Volver al campo y vorbim todo! Chem Juan y el se explica todo lo que cuenta. En rumano, bien?

Nu a aşteptat răspuns, ci s-a apropiat hotărât de ATV. I-a făcut semn să-l lase să se aşeze în faţa ei.

Intenţiona să o ducă înapoi în tabără.

Alina nu mai tremura. L-a lăsat să urce. Tricoul îi mirosea a dezinfectant şi a tutun. Folosise spirt pe post de aftershave, şi-a dat seama fata, înainte să-l imobilizeze. Şi-a trecut braţul drept pe sub antebraţul lui, ca şi cum ar fi vrut să se ţină de el în timpul mersului, după care l-a ridicat spre gât. Înainte ca bărbatul să-şi de-a seama ce are de gând, l-a apucat de ceafă cu palma dreaptă şi a început să i-o apese în jos, în timp ce cu stânga îl trăgea de păr cu putere, spre spate. Era o priză de strangulare pe care o învăţase la orele de autoapărare de la facultate, iar doctorul Juarez nu avea nicio şansă să scape din strânsoarea ei. S-a zbătut câteva clipe, încercând s-o dărâme de pe şa, dar Alina îşi înfipsese genunchii atât de tare în cadru încât o dureau. Îi simţea omuşorul tremurând sub degetul ei mare şi-i venea să râdă, gândindu-se că avea asemenea forţă în mâini tocmai fiindcă ei o puseseră să muncească atât de mult în ultimele săptămâni.

Era încordată că un arc, iar omul din braţele ei sufla din ce în ce mai greu. Renunţă să se mai zbată şi chiar îşi ridică braţul stâng, în semn de capitulare. Alina reduse, instinctiv, strânsoarea. Bărbatul reuşi să şoptească:

Que … que quieres de mi, Alina?

Nu se gândise la asta când l-a prins de gât. Doar la ce NU VREA de la el. Nu voia s-o ducă înapoi în „Campo de Infierno”, să-i scoale pe monitori şi pe Jefe Balen, ori să le spună de ce-a vrut să fugă, chiar dacă Muye Juan avea s-o întrebe în română. Nu voia s-o transforme şi pe ea în momâie, nu voia să ajungă ca Lenuţa, ori ca Suzana şi celelalte femei.

Por favor, liberame.

Şuieratul care-i ieşea pe gâtul părea rugător

— De ce să-ţi dau drumul? Ca să mă transformi şi pe mine, ca pe Lenuţa?

Strigase cam tare, dar nici că-i păsa.

Que? Lenu… No lo entiend…

Îl trăsese puţin mai tare de păr. Şi aşa, nu avea prea mult.

Dime, doctor Juarez, que i-ai făcut Lenuţei?

Bărbatul horcăia în braţele ei.

— Fă, dacă nu-i dai drumu’ lu’ doctor, bucăţi te fac! ’Re-aţi ale dreacu’ dă curve, momiţi omu’ şi p-ormă nu mai vreţi…

Ultima parte ajunse la ea ca o şoaptă.

Jean Boxerul nu era chiar lângă ei, dar nici foarte departe.

— Dacă mai faci un pas, îi rup gâtul!

Nu-şi sporise strânsoarea. L-ar fi sufocat definitiv.

— Ce-ai, fă, cu el? Cu ce te-a supărat dă vrei să-l omori, fă, nenorocito? S-a dat la Leana şi nu-ţi convine, ai?

— Nenorociţi sunteţi voi, cu toţii! Iar cheliosul ăsta e cel mai rău. Ia zi-mi, ştii cumva ce i-a făcut Lenuţei, ori celorlalte, de le-au transformat în momâi? Voi tre’ să ştiţi, că doar nu suntem primele pe care le păziţi, nu?

— Nebună eşti tu, fă! Doctorul doar le-a făcut un vaccin, ca să le-ntărească pentru muncă. Ca să faci faţă, fă, când oi fi pă câmpurile alea din Spania! Nu vezi că nu sunteţi în stare nici să culegeţi teci ca lumea? Da’ la portocale? Alea-i fructe delicate, nu poţi s-o arunci de colo-colo, că se strică!

— Ce vaccin?

O durea capul şi tremura de încordare. Nu ştia cât va mai reuşi să-l ţină imobilizat pe doctor, care probabil aştepta cel mai mic semn de slăbiciune din partea ei ca să încerce iarăşi să se elibereze.

— Ce-mi pasă mie cum îi zice. Dacă nu vrei, nu-ţi face nimeni obligat! Jefe vrea să te ia şi pă tine cu el, fă, dobitoaco care eşti! Mâine vrea să-ţi propună!

— Vrei să zici că Lenuţa a acceptat? De bună-voie?

— Fă, eşti şi surdă, nu doar proastă? N-auzi că te pune să dai în scris că vrei. În plus, zice şi-n contractu’ dă angajare că vaccinu’ să face numa’ cu acordu’ angajatului, doar l-am văzut cu ochii mei p-al lu’ nevastă-mea!

Alina şi-a luat mâna brusc din părul doctorul Juarez şi cu cealaltă l-a tras puternic de ceafă, spre dreapta. Nu voia să-l arunce cu capul în jos, dar nici n-avea destulă forţă ca să-l împingă suficient de departe de ea.

L-a auzit lovind pământul, dar nu s-a uitat spre el, atentă doar să pornească ATV-ul.  Condusese unul o singură dată,  în urmă cu doi ani, în prima ei vacanţă de studentă, în Grecia, când încă mai credea că Dragoş o s-o ia de nevastă. Şi-a amintit s-apese butonul care aprindea farurile, exact înainte să rotească manşonul de acceleraţie. A virat cât a putut de strâns şi-a reuşit să-l evite la mustaţă. Doctorul Juarez mişca, iar asta a liniştit-o puţin. A turat la maxim motorul, iar ATV-ul, obişnuit cu greutatea lui Jefe Balen, parcă zburda c-o povară atât de uşoară.

Alina stătea aplecată peste ghidon, atentă să evite trunchiurile noduroase ce apărea ca nălucile în lumina farurilor. Nu voia să se gândească la palmele cât nişte lopeţi pentru zăpadă ale monitorului Jean, care o urmăreau din spate, cu atât mai puţin la doctorul Juarez şi vaccinul pe care voia să i-l administreze ca să-i crească puterea de muncă.

Avea timp berechet pentru asta, îşi spuse fata, pe când ieşea la şosea, suficient timp să se gândească la redactorul-şef de la ”Foaia de Ştiri”, care-i aştepta cu sufletul la gură (da, sigur) reportajul despre „Cât costă un sclav în zilele noastre”, suficient timp să-şi găsească un job bine plătit şi satisfăcător din punctul de vedere al programului şi condiţiilor de muncă. Un job care să n-o transforme într-o momâie.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • În Suspans | C.H.E.R.I.E. – magazindevorbe said:

    […] Și dacă sunteți curioși cum mi-am imaginat eu că se derulează unele activități agricole, aici găsiți povestirea mea : http://suspans.ro/literatura/proza/la-cules-de-roscove. […]

  • Suspans și Nautilus în luna decembrie | Gazeta SF said:

    […] “La cules de roşcove”, de Narcisa Stoica, este o poveste savuroasă şi interesantă pe o temă strigentă la ora actuală: munca românului peste hotare. Mi-a plăcut foarte mult perspectiva din care este tratată această temă, precum şi stilul în care nu pot să nu remarc unele influenţe sud-americane. De asemenea, acţiunea este foarte bine mânuită, iar personajele şi situaţiile cât se poate de veridice. Nimic de reproşat. O proză ce merită citită! […]

  • Anti-Radar, Contra-Scriptorium « SCIFIENTLAND said:

    […] erată. La fel de nemeritată este corectarea sintagmei „50 de trabahar rumeno”, din povestirea „La cules de roşcove”, de Narcisa Stoica, pe care comentatorul se grăbeşte s-o pună la punct (“trabahadores […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.