Lasoul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 5 ( octombrie, 2010 )
Autor:

Iolanda Ştireanu – „Jurnalul unui anchetator”

Din gândurile Evei

S-a strâns. Iubirea mea s-a strâns ca un lasou. Încet, încet, m-a ademenit, m-a furat, m-a căutat şi mi-a dat jumătăţi de aripi şi de gânduri. Apoi, ca într-un coşmar, s-a strâns în jurul gâtului până m-a sufocat.

„Sta Cupidon cu torţa în somnie

până ce iată, i-o răpi o zână

muind cu grabă gingaşa făclie

într-o fântână-a dragostei, fântână

cu pururi învăpăiat potirul

şi-nfierbântat de flăcări dezmăţate

până ce clocotul devine irul

vindecător al bolilor ciudate

Din ochii dragei, torţa-şi ia văpaia

iar Cupidon mă pune la-ncercare

paşii-ndreptându-mi-o, să caut baia

ca un bolnav ce n-are alinare.

Doar ochii ei îmi pare că-mi sunt leacul,

Când Cupidon îşi împlineşte placul…”

Shakespeare

Duminică, 10 octombrie, ora 12:00

Să te trezeşti singur în mijlocul sufrageriei poate că n-ar fi atât de rău pe cât v-aţi imagina, dar să te trezeşti singur, în mijlocul sufrageriei, pe parchet, dezvelit şi dezgolit, într-un frig acerbu, atunci începi să-ţi pui nişte probleme. Desigur, dacă mintea ta îngheţată mai poate face vreo legătură logică.

Am încercat să mă târăsc până la baie. Ba nu, m-am prelins pe parchet, împiedicându-mă de covoraşul lui Fulg de Nea. Atunci mi-a venit să mă ghemui pe el, dar n-am putut, n-am avut curajul. Ca să ajung la o temperatură normală, mărcar treizeci şi cinci de grade, aveam nevoie de o baie fierbine. Aşa că mi-am pus burta pe covor şi am alunecat spre sala de baie. Am dat drumul apei şi am aşteptat să fiarbă. Nu că aş fi simţit mare lucru, dar când am văzut că ies aburi am înţeles că e rândul meu să mă agăţ de marginea căzii şi să cad în ea, aşa cum oi putea.

Normal, am aterizat cu faţa în jos şi mi-am dorit să mă înec cât mai repede, dar mâinile ferme m-au întors cu chipul spre tavan.

― De data asta ai făcut-o lată, îmi reproşă Carmen.

Era ciufulită, iar părul ei roşu, acum, semăna cu o mătură. Cred că mătura din Tom şi Jerry. Apropo, o exista o astfel de mătură?

Am început pe loc să tremur. Recapitulez: apă fierbinte, tremurat din toate închieturile, minte tulbure, privire beteagă, trup zdrobit.

Carmen îmi ridică mâinile una câte una şi mă săpuneşte. Nu simt nici un fel de căldură, din contră, tremur tot mai rău. Dar nici ea nu se lasă. Văd că dă apa tot mai fierbinte, în sfârşit, degetul mare de la piciorul stâng începe să amorţească. Procesul îl ştiţi şi voi, că nu oi fi eu singura care a degerat pe lumea asta.

Îmi revin cu greu la vreo două ore diferenţă. Pături, ceaiuri şi centrala dată la maxim. Mi-am dat seama că e o căldură înfiorătoare abia când am văzut-o pe Carmen transpirată din cap până-n picioare.

― Eva s-a sinucis, mi-a zis după ce şi-a dat seama că cel putin un neuron s-a dezgheţat.

S-o fi aşteptat să procesez mai repede informaţia, dar n-am reuşit. Iniţial n-am făcut decât să o aduc pe Eva în faţa ochilor: blondă, înaltă, siliconată, de o frumuseţe răpitoare. Am cunoscut-o cu vreo zece ani în urmă, pe vremea când încă mai eram puştoaice şi ne plăcea să fluierăm băieţii pe stradă, să simtă şi ei ce simt femeile când sunt agresate. Am avut un fel de amiciţie stranie. A fost dansatoare la bară de când o ştiu, cred că n-a ştiut niciodată să facă altceva. Se prostitua uneori, cel puţin atunci, apoi a renunţat la bară pentru că prostituţia era mai profitabilă. N-am încercat să o judec, uneori viaţa îţi dă ceea ce trebuie, iar eu nu am nici un chef să judec astfel de lucruri.

Ne-am reîntâlnit de curând la o petrecere privată. Când am văzut-o am crezut că a venit pentru a distra clienţii, dar m-am înşelat, în sfârşit avea o relaţie stabilă cu un domnişor de pension, presupun, pe care n-am reuşit să-l schiţez prea bine. Dar, până la urmă, cine mama dracului sunt eu ca să-mi pese.

Părea fericită, încântată. O scăpase de o viaţă ieftină şi o dusese într-un palat. Dar, în acelaşi timp, era şi mâhnită pentru că era închisă, prizonieră. Cu toate astea Eva nu s-ar fi sinucis niciodată.

Luni, 11 octombrie, ora 9:35

Eram în sediul poliţiei deja de o oră. Scriam rapoarte şi verificam rapoarte, încercând să-mi dau seama dacă vreau sau nu să mă implic în viaţa Evei. Ceva din mine striga „NU!”, altceva spunea, recunosc, destul de rahitic „ar trebui”. Mi-am luat ceaşca cu cafea şi am pornit de nebună pe holuri. Beam, fumam şi încercam să mă gândesc. Nu ştiam de unde să încep. Aflasem detaliile morţii. Fusese clasată ca sinucidere, fuseseră făcute poze şi se pusese punct. Însă Eva, chiar dacă ar fi vrut să se sinucidă, nu ar fi apelat niciodată la un lasou. Mi-a spus odinioară, cine mai ştie când, că îşi văzuse bunicul spânzurat şi că orice ar fi fost pe lumea asta, nu ar fi putut s-o facă. Nu în felul ăla. Prefera să-şi cumpere un pistol şi să şi-l bage în gură, era mai simplu, mai firesc, cu mai puţină durere.

M-am reîntors în birou, sub privirile arogante ale celorlalţi, şi am cerut dosarul Evei. Glasul rahitic din mintea mea începea să aibe câştig de cauză.

Din gândurile Evei:

„Pe străvechea cristelniţă romană din biserica Abury e reprezentat un personaj mutilat, aparent înveşmântat în straie de preot druid, ţinând un sceptru şi strângând la piept o carte deschisă, pe care o ţine în cealaltă mână, deşi când am vizitat biserica, această „carte” ne-a părut că putea să fie la fel de bine o cupă. Doi dragoni înaripaţi sau şerpi se năpustesc să muşte picioarele personajului de o parte şi de alta. Să fie o reprezentare menită a întruchipa triumful creştinismului asupra religiei druizilor, în cadru căreia cultul şarpelui presupunea o veneraţie înflăcărată”

Vicarul de Avebury

Mă gândesc la ce mi-s spus Abir. Eu sunt aleasă. Sunt una dintre puţinele femei care au capacitatea de-a înţelege. Studiez. Mă pune să studiez. Zilnic îmi aduce cărţi. Tomuri groase. Ultima cântărea treizeci de kilograme. O carte pe care, Dumnezeu să mă ierte, dar nici măcar n-am crezut că voi avea puterea s-o deschid vreodată. Spune că am evoluat mult. Abir spune asta. Simt asta. Am evoluat, dar totuşi nu sunt capabilă să înţeleg până la capăt. De ce eu? Acum poate că înţeleg care e sensul fiecăruia, dacă sensul e cel corect. Dar de ce eu?

Ora 11:47

Am aruncat acel jurnal al Evei şi mi-am aprins o ţigară, dintr-o dată aveam impresia că mă sufoc. Am ieşit pe hol pentru a fuma, mi s-a părut mai spaţios, mai deschis. Ceilalţi se perindau prin secţie de colo, colo. Aveam impresia că nu-şi găsesc locul. Unii mă priveau. Majoritatea mă ignorau ca de obicei. Pentru ei nu existam. Iar atâta timp cât ei credeau asta, probabil că nici nu eram. Poate mă vedeau doar ca pe o fantasmă.

Încerc să înţeleg. Eva nu s-ar sinucide. Îşi găsise dragostea vieţii. Se lăsase de prostituţie şi studia tomuri de treizeci de kilograme. Încerc să-mi amintesc cum îl chema pe iubitul ăla al ei. Parcă Abir. O fi acelaşi despre care scrie. Sunt confuză. Nu-mi dau seama. Decid să mă duc la locul faptei.

Ora 13:00

Nu mai era nimeni pe holuri. Doliul pus deasupra uşii îmi indică unde trebuie să ajung. O femeie mă privea de pe ultima treaptă.

― Tot de la poliţie?

― Tot, răspund eu.

Se grăbi spre uşă şi descuie fără să-mi ceară să mă legitimez.

― A trecut şi băiatul ăla pe aici.

― Abir?

― Aşa, parcă, straniu nume.

― Da, recunosc, prefăcându-mă a fi doar cercetătoare. De parcă n-aş fi cunoscut-o niciodată.

― Şi-a pus frânghia de lustră, îmi explică femeia. Şi poc, i s-a frânt gâtul. Avea ochii deschişi. Eu am găsit-o.

Dau uşor din cap.

― Cum ai intrat?

― El m-a angajat să fac ordine de două, trei ori pe săptămână. Am o cheie, mi-o arată ea pentru a întări afirmaţia.

― Ah, şi? Cum era?

Tăcu. Rămase sprijinită de tocul uşii cu privirea aţintită spre lustra ce abia se mai ţinea în două fire.

― Stătea acolo, atârnată, cu ochii mari, speriaţi, de parcă, în ultimul moment şi-ar fi dat seama ce a făcut.

― Speriată, repet eu.

Ea dă din cap şi iese, ca într-o piesă de teatru.

Totu-i curat. Nici urmă de lasou, de trupul Evei sau vreun miros care să-mi amintească ceva. Echipa criminalistică, poate pentru prima oară în viaţa ei, şi-a făcut bine treaba. Asta dacă nu cumva o făcuse Abir. Ies repede după femeie.

― Hei, ştii cumva unde locuieşte Abir?

Rămase cu un picior suspendat în aer. Îl lăsă uşor pe treaptă şi ridică din umeri.

― De unde să ştiu eu, nu l-am văzut decât de patru ori în viaţa mea.

Ora 14:20

Vecina Evei se numea Gina Iordache, avea şaizeci şi trei de ani şi vreo opt pisici adunate de la tomberon. Ca să-şi hrănească animalele muncea prin casele oamenilor. Avea nevoie de bani pentru ele. Am dus-o la secţie dându-i bani pentru mâncare şi rugând-o să-mi facă portretul robort al lui Abir.

Abir mă intrigă. E ceva cu numele ăsta care-mi dă bătăi de cap.

O priveam pe Gina încercând să fie cât mai explicită cu băiatul care făcea autoportretul, când Blid mi-a călacat pragul.

― De obicei se bate frumos la uşă.

― Am bătut, a spus el, fără a mă lua prea mult în serios. S-a aşezat şi a continuat: Ce ştii despre Societatea „Şarpele focului”?

― Un căcat, am şoptit. Ăsta e un fel de cult religios?

Murmură ceva în barbă apoi zâmbi.

― Ar putea fi, dar până una alta e o societate secretă care crede în ceva gen şerpi şi dragoni. Abir înseamnă „Şarpe solar” sau „Şarpe al focului”.

― Aaa, am făcut pe deplin nedumerită. Apoi mi-a picat fisa.

Am rămas câteva secunde cu privirea aţintită pe perete.

― Fir’ar să fie.

― Da, nu e numele lui adevărat, confirmă Blid victorios, el e doar „căpetenia”.

― Unde îşi au sediul?

― Exact, spuse Blid morocănos. Nimeni nu ştie.

Ora 15:27

Intru în mica garsonieră a lui Pietro. Nu ştiu cum îl cheamă în realitate şi nu l-am întrebat niciodată de ce îşi spune Pietro. L-am cunoscut cu ceva timp în urmă, când, în mintea mea, credeam că toţi oamenii au un cap, două mâini şi două picioare şi un creier pe care şi-l folosesc după putinţă. Apoi am aflat de telepaţi şi asasini guvernamentali. E drept, n-am vrut să ştiu mai mult, dar aşa l-am cunoscut pe Pietro. Un tip inteligent la vreo cincizeci de ani care se ocupă cu esoterism, filosofie, fizică cuantică şi, în special, cu societăţi secrete. Dacă e să ştie cineva totul despre o societate secretă el e acela.

L-am întrebat de Abir şi a tresărit imediat.

― Ştii ce înseamnă asta?

Şi-a ridicat ochelarii pe frunte şi m-a privit insistent.

― Da, „Şarpele focului” e o societate secretă.

S-a ridicat de la biroul lui prăfuit, plin de cărţi şi notiţe. Nu folosea nici un fel de tehnologie modernă, pentru că ştia cât de strict poate fi controlată.

― Societatea se numea, cel puţin în timpuri străvechi, „Dragonii”. Nu că ar fi vreo diferenţă, pentru ei dragoni sau şerpi… tot aia.

― Prietena mea s-a sinucis, am spus calm. Au găsit-o spânzurată, din câte mi-am dat seama făcea parte din această societate.

S-a aşezat la loc.

― Nu credeam să mai existe.

Se gândi o clipă.

― Ştiu „Ave”. Acum înţeleg.

― „Ave”?

― Am citit ziarul de dimineaţă, Eva Drăguş s-a sinucis.

Am aprobabt tacit. El se foi pe scaun.

― E o poveste cam întortocheată. „Ave” trimite la rădăcina „Eva” care înseamnă „şarpele femelă”.

― Dumnezeule mare, m-am trezit ţipând. Ce porcărie. Parcă anchetez sinuciderea celei dintâi Eve.

― Hmmm, poţi spune că e şi aşa, chiar dacă cea dintâi nu s-a sinucis. Cel puţin nu fizic. Dar nu o să intru în problemele psihologice ale unei femei care a ascultat de drac.

― Eva Drăguş nu avea o astfel de problemă, mă calmez eu. A fost ani de zile prostituată. Nu i-a păsat niciodată. Nu i-a păsat că e judecată, hulită, batjocorită. Se simţea bine în pielea ei. Apoi l-a întâlnit pe „Abir”…

― Da, şi a aflat prea multe. Poţi fi sigură, draga mea, că dacă această societate mai există, nu mai înţelege aceleaşi legi care au fost la baza ei odinioară. Poate că Abir avea nevoie de Eva. Adam şi Eva. Şarpele şi şerpoaica, dar eu cred că Eva ta şi-a dat seama de ceva ce nu trebuia.

― În notiţele ei spunea că se documenta. El o punea s-o facă. Îi dădea tomuri groase de citit, unul dintre ele avea treizeci de kilograme.

― Scrieri vechi, da. Unele conţin adevăruri care n-ar trebui să iasă niciodată la suprafaţă, altele nu. Altele conţin doar minciuni sau cărări false. Doar că Eva ta a găsit drumul cel bun.

Rămase o clipă pe gânduri.

― Vechea societate a „Dragonilor” era întemeiată pe ideea Oului Cosmic sau Oul Orfic, în fine, scutură nervos din mâini, avea legătură cu solstiţiul de primăvară şi „portalul de intrare” în lume. Numai că societăţile de atunci chiar deţineau secrete pe care societăţile de azi, chiar dacă au impresia că merg pe aceeaşi cărare, habar n-au în ce parte se îndreaptă.

― Să înţeleg că n-ai nici o idee despre locul în care şi-ar face veacul aceşti oameni.

― O idee nu am, dar o să aflu. Te contactez eu.

Nu eram prea mulţumită de ce aflasem, dar cel puţin ideea că Eva nu se sinucisese acum era mai vie ca oricând în mine.

Cu toatea astea, ce se întâmplă de tot atrag societăţi secrete şi anomalii în viaţa mea?

Ora 17:30

Din gândurile Evei:

Am ajuns la Fionn, un fenian din Irlanda, i se spunea „ucigătorul de dragoni”, iar legenda spune cam aşa:

„Seamănă cu o movilă mare, fălcile lui se cască uriaşe

Acolo ar încăpea, ascunşi, deşi mare îi e mânia,

O sută de luptători în orbitele lui.

Mai lungă decât cinci bărbaţi la un loc

Era a lui coadă, care stătea ridicată pe spate;

Şi chiar cea mai subţire parte a ei era mai groasă

Decât stejarul din pădure umflat de potop.”

Când Fionn a întrebat de unde vine marele monstru i s-a spus că din Grecia pentru a da piept cu fenienii. Din câte îmi dau seama adoratorii şarpelui au venit în Irlanda din Grecia şi s-au războit cu vechii localnici, lăsând în urmă frică şi ajungând ei însuşi să fie reprezentaţi ca mari „movile ale dragonului”.

În celelalte cărţi se spune că Fionn a deschis o parte a dragonului şi a eliberat oamenii, după care l-a ucis. Clar e că legenda a preluat un amestec de fapte. Poate fi vorba, la fel de bine, şi despre calul troian, nu îmi pot da seama. Tot ceea ce înţeleg în acest moment e că loja din care fac chiar eu parte are elemente simbolistice de la Templul lui Solomon.

Acum aş vrea să pătrund în tainele Arhivelor Akasice, dar Abir nu îmi dă voie.

Ora 18:45

Blid mă invită la masă la restaurantul de peste drum. Îmi dau seama că n-am mâncat nimic toată ziua. Carmen nu m-a sunat să-mi spună, ca de obicei, că mă aşteaptă cu masa sau că îmi lasă mâncarea colo ori colo, aşa că am uitat complet de lumesc. Foame, sete? Prostii. Nici măcar nu există dacă ar fi să mă iau după Pietro. Sunt doar proiecţii ale universului asupra noastră.

― Futu-i mama mă-sii de treabă, încep să gândesc ca o sucită.

Blid se opreşte, lăsând furculiţa să troneze în aer.

― Încă te gândeşti la…

― Nu, acum mă gândeam că foamea nu există şi că e doar o proiecţie a universului asupra noastră.

― Te rog să iei o aspirină când ajungi acasă, mă persiflă el.

― Mi-ar trebui un tub, nu una.

― Să ştii că Bibliotecile Akasice sunt reale. Unele manuscrise au fost furate.

― Aha, de cine?

― Ce ştiu eu. Oricum, am aflat, aşa, ca între noi, nebunii, că există un ţinut al oamenilor lumină care se numeşte… ăăă, cred că tocmai am uitat.

Am râs.

― Las-o baltă, să ne întoarcem la lucrurile lumeşti. Trebuie să dau de Abir.

― Crezi că el i-a pus lasoul?

― Nu am nici cea mai vagă idee. Dar ca să-mi dau seama trebuie să stau de vorbă cu el, nu?

Ora 20:43

Verific ultimele rapoarte cu gândul de-a pleca acasă. Pietro nu mi-a dat nici un semn, iar despre societate nu am mai aflat nimic. Am dat mii de serch-uri pe google, dar nu mi-a ieşit nimic în cale care să mă lămurească. Şi, oricum, cei care mai ţin cât de cât câte o lojă nu sunt români şi n-au nici o legătură cu ce se întâmplă aici. Ca de obicei, în România trebuie să se întâmple lucruri mult mai rele. Oricum, mă întreb de ce societăţile secrete nu sunt impozitate? Că eu m-am săturat să tot contribui la un stat de rahat.

Semnez ultimul raport, cazul unei crime elucidate petrecută cu două săptămâni în urmă, când sună telefonul de pe birou.

Îmi aprind o ţigară şi răspund:

― Dacă a murit mama, poate aştepta până mâine.

― Sunt Abir, ieşi din clădire. Vin după tine.

Şi telefonul mi-a fost închis în nas.

Ora 21:05

Merg agale pe străduţele pustii ale capitalei. Din când în când, de la câte un apartament, se mai aude zumzet de manea. Uneori, câte un întârziat încearcă să găsească un loc de parcare, privind furios în stânga şi-n dreapta şi blestemând în gând tot ce are mai sfânt pe lume.

Merg agale aşteptând să apară Abir. Nu m-am mai interesat de portretul robot făcut de doamna Gina, probabil că n-a ieşit mare lucru dacă nimeni n-a catadicsit să mă informeze, aşa că n-am decât să aştept apariţia bărbatului.

N-a trecut chiar un secol, aşa cum mi s-a părut, pierdută printre gânduri, societăţi secrete, ouă ca porţi spre alte lumi sau mai ştiu eu ce, ci doar câteva minute până când l-am zărit pe bărbatul în parpalac, cu pălăria trasă pe ochi şi ţigara în gură. Mi-a făcut semn să-l urmez. Ştiam zona, era una părăsită. De curând primăria alungase aurolacii şi oamenii străzii de acolo, spunând că va realiza un cartier măreţ. Desigur, nu avea să se întâmple în veci aşa ceva. Sunt doar chichiţe electorale. În cel mult două zile zona va fi la fel de împânzită de tot felul de ciudaţi. Cui îi pasă? Statului nu. Atunci eu de ce îmi fac probleme?

Se reazămă de un calup şi mă aşteaptă. Am două pistoale la mine, dar nu simt nevoia să mă folosesc de ele.

― Ştii de ce n-a fost niciodată găsit Templul lui Solomon? mă interoghează el, luându-mă prin surprindere.

Rămân pe loc şi pufnesc.

― Ţi se pare că îmi pasă foarte tare? Ai impresia că asta caut eu? Templul lui Solomon? De parcă pe Solomon l-a găsit cineva sau pe regina din Saba.

Continuă imperturbabil:

― E vorba de un instrument mistic, o ştiinţă magică.

― Perfect.

― Trebuie să-ţi reuneşti cele două dimensiuni ale minţii, cea feminină şi cea masculină, pentru a vedea şi a deschide uşa.

― Mă fut pe uşa voastră şi templele voastre, magia şi misticismul. Cine a ucis-o pe Eva?

Trase cu putere din ţigară apoi o azvârli.

― Nu eu. Nu ştiu ce a aflat Eva, dar a spus cui nu trebuie.

― Şi cui nu trebuia să spună?

Oftă.

― Suntem şaptezeci, doar nu crezi că îi pot controla pe toţi. E ca între iad şi rai. Diavolii aşteaptă pe lângă Dumnezei pentru a afla secretele.

― De ce ai pus-o tocmai pe Eva să le afle?

― Pentru că în ea era lumina înţelepciunii.

― Era o curvă.

― Şi ce? Maria Magdalena n-a fost?

― Nu e un argument.

― Ea a fost simbolul. Aşa cum Solomon n-a fost un om în carne şi oase, aşa cum nici regina din Saba n-a fost, nici Eva n-a existat.

E momentul propice să-mi aprind o ţigară.

― Sunteţi toţi bolnavi?

― Doar ea putea afla secretul.

― Bine, să zicem că l-a aflat…

― Nu cred că l-a spus, altfel am fi fost toţi doar ţărână acum.

Râd cu poftă. Nu am auzit în viaţa mea atâtea tâmpenii spuse la un loc. Nu am auzit în viaţa mea atâtea prostii. Ţărână. Temple. Solomon. Saba. Dumnezeule, parcă aş juca pe o scenă goală, iar spectatorii au fugit de mult timp acasă.

El se întoarce cu spatele la mine.

― Nu am ucis-o eu, dar dacă aflu, vreodată, cine a făcut-o, îţi jur că îi voi ucide mai întâi sufletul şi mai apoi o să-l las să-i părăsească trupul.

M-a lăsat acolo, cu ploaia ce abia începuse, dispărând spre niciunde.

Din gândurile Evei

Am învăţat să-i iubesc. Pe ei, pe toţi. Toţi oamenii laolaltă. Nu fac diferenţe între ei. Sunt doar spectre de lumini. Culori. Dar tocmai această iubire mă strânge de gât şi mă sufocă. Nu voi spune adevărul, pentru că mă voi întoarce. Abia atunci omenirea va fi pregătită pentru el.

Marţi, 26 octombrie, ora 13:13

Trebuie să mă dau bătută. Închid dosarul Evei cu un oftat prelung. N-am chef să fumez sau să beau cafea. Nu vreau să aud de mâncare şi nici de societăţi secrete. Pietro nu m-a putut ajuta. Portretul robot făcut de Gina nu mi-a dat nici un indiciu. Totul s-a evaporat. Şi chiar dacă ştiam că Eva nu s-a sinucis, nu aveam cum să dovedesc. O târfă într-o lojă a unei societăţi secrete.

Nu pot să mă gândesc decât la un singur lucru: când ucizi suflete, aşteaptă-te să te înghită iadul conştiinţei umane.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.