Lecţie de viaţă

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 11 ( aprilie, 2011 )
Autor:

1

Dragoş sforăi scurt şi-şi scutură pletele, asemenea unui cal plin de energie lăsat de capul lui. Într-un anume fel chiar aşa se şi simţea, ca un cal lăsat de capul lui, un cal zburdând în voie, care putea să facă ce-şi dorea. Şi Dragoş făcea ce dorea.

Erau o mulţime de oameni care se grăbeau să-l compătimească pentru situaţia lui, dar, dacă ar fi fost să-şi schimbe locul cu vreunul dintre ei, Dragoş n-ar fi făcut-o. În trecut dorise, desigur, să-şi schimbe soarta cu alţii, dar figura nu mai ţinea acum.

—Nu-i de mine, fraţilor, mormăi, ca şi cum s-ar fi găsit cineva care să-l asculte. Nu-i de mine deloc. Program de opt ore, başca ore suplimentare, atunci când i se scoală şefului sau mai ştiu eu cui, chenzină la sfârşitul lunii şi trei săptămâni de concediu pe an, numai atât cât să-ţi stârnească pofta. Nu-i de mine, fraţilor, Dragoş o fi el fără şcoală, o fi făcut şi ceva bulău, da’ în niciun caz nu e prost…

Scotoci prin buzunare după ultimul baton Mars. Nu-l găsi în primul, dar ştia că o să dea de el până la urmă. Avea atâtea buzunare şi atât de puţine lucruri înghesuite în ele. Poate că erau, totuşi, prea multe buzunare. Era o geacă de vânător, de vânător numai cu numele, pentru că nu-şi închipuia că un vânător cu mintea întreagă chiar ar avea nevoie de o astfel de geacă, însă primul ei stăpân se hotărâse să se lipsească de ea când încă mai era bună. Poate din cauza buzunarelor. O găsise la gunoi şi şi-o însuşise.

Constată, scârbit, că se gândea iar la buzunare. Dă-le-n mă-sa de buzunare. O să le coasă cu sârmă, de îndată ce va găsi timpul necesar.

În cele din urmă găsi batonul de ciocolată. În al şaselea sau al şaptelea buzunar, poate chiar al optulea. Nu mai conta care, îl găsise. Îi rupse ambalajul cu dinţii şi începu să ronţăie satisfăcut glazura. Ciordise ciocolăţica chiar de sub nasul vânzătorului, un boşorog care avea cu siguranţă mai bine de şaizeci de ani dar arăta ca şi cum ar fi avut cel puţin optzeci. Aşa sunt unii, muncă şi iar muncă, nu-i interesează să-şi trăiască viaţa. Nişte calici.

Dragoş zâmbi, fericit. N-ar fi schimbat viaţa lui cu a nimănui. Liber şi lipsit de griji, de ce să se lege la cap dacă nu-l durea?

În jurul lui, copacii începură să se legene, puşi în mişcare de o pală de vânt. Dragoş începu să chicotească, asemenea unui copil. Adora pădurea. Să furi ca-n codru era expresia lui favorită, deşi nu prea era de acord cu cuvântul „furt”. Furt, furt… Cine dracu’ s-o fi gândit la asta? Să preiei, să utilizezi, să te bucuri de un lucru. Care era treaba cu proprietatea privată? El n-avea aşa ceva, de ce să aibă alţii?

Dragoş trecuse prin multe şi învăţase multe. Şi mai avea multe de învăţat.

Se plimba prin pădure de mai bine de şase ore. Un şofer de camion îl privise circumspect înainte de a-l lăsa să se urce în cabina mastodontului. Ca să-i închidă gura îi plătise dinainte. Până în staţiune, du-te-n mă-ta. Numai până în staţiune. Da, sunt un turist mai aşa, mai altfel, pe cont propriu. Îmi place să vizitez lucruri, care mai de care. Ai ceva împotrivă? Nu, malacul de la volan nu avea nimic împotrivă. Cine era el să aibă ceva împotrivă? Era România plină de studenţi, ce să mai spună? Accentuase în mod deosebit cuvântul studenţi, într-un fel care ar fi trebuit să-l facă să se simtă prost. Da’ de unde. De unde să se simtă el prost. Nu era student, deşi simţea o oarecare mândrie că fusese confundat cu unul. În puşcărie, oamenii cu carte erau respectaţi. Dacă reuşeau să demonstreze că într-adevăr aveau cunoştinţele necesare cu care să-şi acopere diploma, o duceau împărăteşte, chiar şi acolo unde se sfârşea legea şi începea tărâmul plin de capcane al fărădelegii. Şi printre borfaşi se găseau destui care să aprecieze la adevărata valoare un om deştept.

Îi ceruse şoferului să oprească cu mult înainte de a ajunge în staţiune. Uite-aşa, pentru că avea el chef, ce dacă erau mai bine de zece kilometri până în marginea localităţii? Avea chef să se plimbe prin pădure şi… şi să se integreze în absolut. Nu prea ştia el cum vine chestia cu integratul în absolut, dar i se păruse că prinde mişto s-o spui cu ceva importanţă şi mai era şi la modă. Şoferul rânjise, atât cât îi permitea gura cu dinţi pe jumătate cârpiţi, şi-l lăsase să coboare. Adio şi n-am cuvinte, sula-n cur şi bani de drum.

Îşi bău şi ultimele picături de apă din sticla pe care şi-o îndesase în rucsac în magazinul învecinat celui din care furase ciocolata. De-acum trebuia musai să dea de case; doar nu avea de gând să sufere de sete.

Undeva, o locomotivă fluieră ascuţit, făcându-l să tresară. Fluierăturile… Nu-i plăceau deloc fluierăturile, indiferent de cine erau produse. Cea mai mare parte a vieţii sale se desfăşurase coordonată de sunetul ţignalelor. A ţignalelor care-i îngrădiseră libertatea personală. Ticăloşii ăştia nu ştiau cu cine se pun. Dragoş rânji din nou şi privi în jur, descoperind dezamăgit că nu era nimeni care să-l admire. Da’ poate că era mai bine aşa.

Oftând, îşi mută rucsacul de pe un umăr pe celălalt şi scoase un râgâit satisfăcut. În rucsac nu mai avea mare lucru, doar câteva pachete de biscuiţi şi o mulţime de nimicuri care nici nu valorau mare lucru, nici nu erau de mâncare. Le purta cu el, pur şi simplu pentru că-i plăcea să aibă ceva asupra lui. O dovadă că, totuşi, avea spiritul proprietăţii şi putea fi recuperat, aşa cum spusese tipul ăla de la bulău, care se autointitula mare psiholog şi avea pretenţia ca toată lumea să i se adreseze cu „domnule doctor”. Da, numai să-ncerce cineva să-l recupereze pentru societate. Atâta îi trebuia.

Deodată, se trezi în mijlocul unei alei presărate cu pietriş alb, de mărimea oului de porumbel, mărginite de molizi argintii.

—Capitaliştii, hohoti Dragoş. Capitaliştii lu’ peşte.

Prezenţa unei astfel de alei în mijlocul pădurii nu putea fi decât o veste bună. O casă izolată. O casă de vacanţă; niciun individ cu mintea întreagă nu construia o casă departe de localitate decât dacă ţinea neapărat să se izoleze de lume sau îşi dorea o casă de vacanţă mai cu moţ. Una care să se integreze dacă nu în absolut, măcar în mijlocul naturii. O casă care nu era locuită decât câteva zile pe an, uneori chiar mai puţin de o săptămână, dar din care se puteau fura atâtea şi atâtea lucruri.

Fu dezamăgit să constate că locuinţa nu era chiar aşa de mare pe cât se aştepta sau, mai bine zis, pe cât lăsa să se bănuiască aleea de pietriş alb. O alee prea luxoasă pentru o coşmelie cu parter şi mansardă, ridicată din buşteni rotunjiţi, dar Dragoş învăţase de la viaţă că lucrurile trebuiau luate aşa cum erau; cine făcea nazuri se trezea cu gamela goală înainte să poată lua o înghiţitură. Puşcăria era o şcoală la fel de bună ca oricare alta. Ba, poate, chiar mai bună.

Îşi pipăi ranga. O bijuterie de mărime medie, cu vârful încovoiat, ca la o cange, şi foarte grea, ceea ce spunea ceva despre calitatea oţelului din care fusese fabricată. Singurul lucru pe care nu-l furase, ci-l cumpărase. Evident, cu bani furaţi. Dragoş nu muncise în viaţa lui pentru bani. Cel puţin nu în modul cum înţelegeau s-o facă majoritatea oamenilor şi cum încercau să-i bage în cap deştepţii care lucrau pe la închisoare. Muncea şi el, dar câţi erau cei care să-i aprecieze strădaniile?

Cu ranga în mână se simţea regele spargerilor. Nici nu avea nevoie de pontoarcă.

Ocoli casa, încercând să se ascundă de eventualele priviri ale celor din casă în spatele trunchiurilor de molid. Nicio mişcare suspectă. Nimic care să trădeze prezenţa oamenilor în casă. Dragoş simţi că-i creşte inima. O pleaşcă pe care nu avea de gând s-o rateze.

După două ore de pândă, se consideră îndreptăţit să tragă concluzia că în cabana nu se afla nimeni. Indiferent ce avea să găsească în spatele zidurilor, nu se va găsi nimeni care să-l deranjeze în timpul acţiunii. În timpul îndelungii observaţii trase concluzii interesante. Niciun fel de sistem de alarmă, camere video sau alte drăcii de-alea noi, care făceau viaţa grea spărgătorilor.

Porni spre uşa din spatele casei. Acolo se găsea întotdeauna punctul slab. Dacă exista o uşă în spatele casei, atunci exista şi posibilitatea ca aceasta să fie de proastă calitate şi, uneori, nici măcar nu era încuiată. Năravuri de român, aşa cum spusese mereu în ultimii trei ani Smardoiul, şeful de celulă. Sunt în stare să facă lună faţa casei dar în spate, dacă te uiţi, daca rahatul în grămezi până la acoperiş. Şi pe cât de atenţi sunt să încuie uşa din faţă, pe atât sunt de uituci în ceea ce-o priveşte pe cea din spate.

O uşă bicisnică, din pal melaminat, întărit cu câteva scânduri prinse cu nituri. Nimic care să-i dea bătaie de cap. Potrivi ranga în dreptul broaştei şi se pregăti să împingă. Se opri însă în ultima clipă. Ce-ar fi să apese clanţa? Smardoiul se jura că mai bine de jumătate din uşile din spatele caselor nu erau încuiate şi Smardoiul ştia ce spune, în ciuda faptului că nu era decât un nemernic de mare clasă.

Apăsă clanţa şi uşa se deschise cu un scârţâit de balamale ruginite. Dragoş zâmbi, dar imediat intră în alertă. O uşă deschisă putea însemna foarte bine că aşa fusese uitată de proprietar, dar, la fel de bine, putea însemna că cineva se află înăuntru. Cât stăpânul este acasă, ce rost au lacătele pe uşi?

Se trezi într-un hol îngust, nemobilat. Trei uşi se deschideau în faţa sa. Privi prin geamurile înguste înainte să deschidă uşile. Un dormitor, o sufragerie spaţioasă cu un televizor cu plasmă pentru care ar fi putut obţine o sumă frumuşică şi un dormitor întunecos. Din sufragerie nimeri într-o bucătărie atent mobilată, din care nu lipsea nimic. Nici chiar frigiderul uriaş, cu o mulţime de litere magnetice, viu colorate, lipite pe uşă. Din păcate, frigiderul era gol, nici măcar nu funcţiona. Această descoperire îl făcu să se simtă mai bine. Dacă nu exista mâncare în frigider, nici în casă nu era nimeni. Într-un dulap descoperi conserve de peşte şi cereale în cutii de carton, plus macaroane în pungi de plastic. Destul de bun.

La etaj erau trei dormitoare, al căror tavan îl intrigă din cale-afară. Nu de multe ori i se întâmplase să vadă tavan aşa înclinat. Coborî la parter şi începu să exploreze pivniţa. Nu cine ştie ce, nici măcar obişnuitele vechituri pe care locatarii le depozitează o vreme la subsol, înainte să-şi calce pe sufle şi să le arunce la gunoi. Însă îi era scris să nu plece cu mâna goală. Întâmplător, descoperi o nişă care, deşi nu mai mare decât un closet, se dovedi din cale-afară de generoasă. În lădiţe de lemn, însemnate pe-o latură cu un cui încins, odihneau câteva duzini de sticle de vin, de-alea cu dop de plută. Smardoioul şi alţii ca el îl asiguraseră că numai pleava societăţii bea poşircă din sticle dopuite cu plastic. Cine se respectă bea numai din sticle acoperite cu dop de plută. Mai pe şleau spus, numai proştii furau sticle de vin cu dop de plastic, indiferent cât de pretenţios era enunţul de pe etichetă. Cine nu-şi permitea să folosească un dop de plută, nu era în stare să producă un vin de calitate.

—Curată pleaşcă, măi coane Fănică, spuse, citând din cineva, nici el nu-şi mai aducea aminte.

Cântări în mână una dintre sticle. Ce-ar fi să tragă o duşcă?

—Bă, tu chiar eşti tâmpit? i se păru că aude vocea dogită a Smardoiului.

Râse. Nu era tâmpit? Cum să fie? În puşcărie circulau o mulţime de poveşti despre indivizi care, după ce reuşiseră să spargă o locuinţă, în loc să adune prada, se înfipseseră ca nesătuii în comorile lichide din pivniţă şi fuseseră săltaţi de caralii înainte să se trezească din mahmureală. Numai tâmpiţii erau în stare să gafeze în felul acesta.

Ei, dar nu era cazul lui. Ce-ar fi să tragă un gât, să vadă dacă merită… Să vadă dacă Smardoiul şi ăilalţi fiţoşi aveau dreptate cu privire la calităţile vinului dopuit cu plută. Şi nu avea de ce să se grăbească, deoarece casa era pustie şi izolată.

După ce căută zadarnic un tirbuşon, sparse gâtul sticlei, lovindu-l de perete. Găsi o cană în bucătărie şi se grăbi s-o umple. Mda… Smardoiul avea dreptate. Vin rubiniu, calitatea întâi, păcat că nu înţelegea prea bine ce scria pe etichetă. Să fie litere ruseşti? Sau greceşti? În fine, din punctul lui de vedere era tot una, vinul nu-l costase nici măcar un sfanţ.

După a treia cană, coborî în pivniţă după a doua sticlă şi-şi propuse ca niciodată în viaţă să nu mai bea vin fără dop de plută. Clasă, dom’le, clasă…

Curând simţi că-l ia somnul. Nu se sperie. Nu era nicio problemă, ştia bine ce i se întâmplă. Nu băuse alcool de multă vreme, de dinainte să fie închis. Chiar aşa şi era, nu încerca să mintă pe nimeni; porcăria aia făcută din pastă de dinţi şi antinevralgice, başca alte căcaturi, deşi te ameţea în cap, numai alcool nu se putea numi. Şi tuburile de pastă de dinţi aveau capace de plastic, mama lor de ordinării…

Da, băuse cam mult şi după atâta abstinenţă nici nu era nevoie de mare lucru să i se urce la cap. Şi nici nu mâncase carne. Era convins că, dacă ar fi mâncat măcar un grătar ca lumea, alcoolul n-ar fi reuşit să-l toropească. Împleticindu-se şi înjurându-se singur, îşi luă o sticlă şi urcă scara spre mansardă. Avea de gând să petreacă.

În mod reflex, înainte de a urca la mansardă, aruncă în coş rămăşiţele sticlelor golite. Indiferent ce spunea lumea despre el, nimeni nu-l putea acuza că este jegos.

*

Se trezi brusc, tresărind violent. Fereastra era luminată de raze mişcătoare şi imediat auzi şi zgomotul motorului.

—Băga-mi-aş, am belit-o, scânci Dragoş, rostogolindu-se de pe pat.

Într-o clipă, se simţi lucid şi durerea obişnuită de cap ce urma după beţii încetă să-l mai sâcâie. Realiză şi unde se afla. În mansarda unei cabane din pădure, unde se cinstise cu vin din sticle cu dop de plută. În cap îi răsună râsul batjocoritor al Smardoiului.

—Alifie, chiar c-ai pus-o…

—Taci în mă-ta, mârâi Dragoş, ca şi cum Smardoiul ar fi fost de faţă, deşi, dacă ţiganul ăla uriaş ar fi fost, într-adevăr, prin cameră, n-ar fi îndrăznit să-i răspundă.

—Ţi-am spus vreodată că eşti prost? continuă necruţător tartorul.

Dragoş se hotărî să-l ignore. Avea cu ce să-şi bată capul. Fascicolul de lumină mătură de la stânga spre dreapta fereastra şi, preţ de câteva clipe, Dragoş speră că nu fusese decât o maşină care fusese prin zonă. Alarmă falsă.

Din păcate, raţiunea îl trase de mânecă şi-i explică verde-n faţă că nu era aşa. Chestia era mult mai groasă. Casa era izolată, singura legătură cu un drum public era aleea aia blestemată, presărată cu pietriş alb, din ăla care se vindea bine dacă reuşeai să-l scoţi din depozit. Nicio maşină nu ajungea pe aici în trecere…

Auzi trântindu-se uşa maşinii şi un glas de fată chicoti ascuţit.

—Hai, mă… se rugă un glas de băiat, încă în schimbare de voce.

Un râset cristalin şi în clipa următoare se auziră zgomote la uşa din faţă. Dragoş se blestemă pentru dobitocia de care dăduse dovadă. Dacă n-ar fi fost aşa de bătut în cap, dacă ar fi avut mai multă minte…

În loc să se ascundă ca prostul sub pat, ca o prostituată căutată de peşte, ar fi trebuit s-o şteargă pe uşa din  spate. Coşmelia avea două intrări, pe pereţi opuşi. Ar fi putut s-o şteargă şi nimeni să nu-şi dea seama decât mult mai târziu că trecuse pe acolo. Ce-o să se facă dacă este prins în casă? Un apel la 112 şi urma să se întoarcă în puşcăria pe care o părăsise de doar două luni. Şi mai avea şi coadă aproape jumătate de an…

—Alifie, ţi-am mai spus eu vreodată că eşti prost?

Smardoiul reuşise să i se imprime pe creier şi se pare că avea de gând să rămână acolo. O javră ordinară, un futăcios negru şi gras, libidinos până peste poate şi care nu ştia decât să ia pe alţii în râs. Puturosul dracului! Şi mai bea şi vin cu dop de plută…

Uşa de la intrare se deschise şi glasurile de mai devreme deveniră şi mai puternice. Dragoş inspiră adânc şi-şi propuse să se calmeze. Din câte-şi putea da seama, nu erau decât doi, un băiat şi o fată, până în douăzeci de ani, cel mult, poate că şi mai tineri; nu era obligatoriu să ai optsprezece ani pentru a aduna tupeul necesar să urci la volanul unei maşini. Mai greu era cu carnetul.

Dacă era descoperit, putea foarte bine să folosească forţa pentru a o şterge din zonă. Până se dezmeticeau caraliii, putea ajunge departe.

Undeva, la parter, se aprinse un bec şi prin uşa întredeschisă pătrunse un fir de lumină.

—Faină casă are babacul tău, răsună glasul băiatului.

—Îţi place? făcu fata, neutră. Mie nu.

—De ce?

—Păi… Dacă ar fi să mă raportez numai la aspect, n-aş zice că este de lepădat, chiar îmi place. Dar uită-te şi tu, ai văzut cât de departe este de drum? Şi e la fel de pustiu, din toate părţile. Nu-mi place că e aici, în mijlocul pădurii. Nu tu curent electric, noroc cu generatorul, are senzor şi porneşte automat, nu tu semnal la telefon şi doar trei programe la tv. Fără niciun magazin, fără pizzerie, moll, fără vecini. Exact ca-n codru.

—Chemarea naturii, ce ştii tu, chicoti băiatul.

Se auzi o bufnitură înfundată, ca şi cum cineva s-ar fi aruncat pe canapeaua din living. Judecând după ţipătul ascuţit de satisfacţie, nu putea fi decât băiatul.

—Ei, chemarea naturii. Moft, aşa spune maică-mea…

—Aşa o fi. Nu vrei să vii în braţele mele?

Se aşternu o tăcere stânjenitoare. Dragoş, sub pat, rânji fericit.

—În braţele tale? se auzi glasul fetei şi Dragoş reuşi să-şi imagineze mutra ei uimită. După voce, trăsese concluzia că era blondă.

Ăştia doi au venit să se reguleze aici, pun pariu pentru asta. Şi mai pun pariu că, după cordeală, vor face tot posibilul să ajungă cât mai repede sub poala babacilor, să le arate ce copii cuminţi şi responsabili sunt ei. Hai, că n-are cum să dureze mult…

Îşi aminti de prima lui experienţă sexuală. De aia cu o femeie. Mai bine să nu-şi amintească. Prefera să privească.

—Hai, vin-o…

Tăcere. Asta nu însemna decât un singur lucru. Ori fata era proastă de-a binelea şi de-abia acum începea să vadă, prin vălul gros de tâmpenie din creierul ei cât o nucă, care era crunta realitate şi ce anume îşi doresc de fapt toţi băieţii, ori avea de gând să joace teatrul ăsta ieftin în loc de preludiu.

Hai, băi, dă-i gagiului ce-ţi cere şi căraţi-vă de aici, să pot şi eu dormi liniştit…

—Da, în braţele mele, ce, n-ai mai stat?

—Ştiu eu, se auzi oftatul fetei. Atunci nu eram singuri…

—Ei fleoşc!

Replica băiatului îl amuză. Şi ar fi râs, dacă nu s-ar fi aflat în situaţia asta. Adică, nu era chiar aşa de rău. Gagiul o să i-o tragă sub coadă şi individa o să miorlăie de plăcere ca o mâţă în călduri. Şi o s-o şteargă  în viteză, iar el o să se aleagă cu ceva spectacol pe gratis. De ce să nu îndrăznească mai mult?

Atent, cu mişcări calculate, începu să se ridice. Ştia cum e să te mişti încet, încet de tot, fără să faci zgomot. Deprinsese şmecheria în închisoare, acolo unde agresivitatea era la ea acasă şi, dacă nu doreai să te trezeşti cu un şiş înfipt în gât, trebuia să dormi iepureşte. Atâta îţi trebuia să-l trezeşti pe Smardoi cu zgomotele tale, chiar dacă aveai nevoie la baie sau mai ştiu eu ce. Învăţase totul încă înainte să-l întâlnească pe nemernicul de Smardoi.

Se ridică în picioare când de jos începuseră zgomotele unor săruturi pasionale. Ietete, iepuşoara ştia meserie, nu glumă. Se strecură pe uşă, mai atent ca niciodată. Nici în puşcărie nu fusese atât de atent. Ajunse în capul scărilor. Nu mai avea rost să înainteze, dacă nu dorea să se expună.

Se lăsă pe burtă şi prin perete decupat al livingului reuşi să-i vadă pe cei doi amorezi. Îl surprinse să constate cât erau de tineri. Fata nu părea să aibă mai mult de paisprezece ani, iar băiatul nu avea, nici măcar cu indulgenţă, şaisprezece. Probabil, pe undeva, un tată furios îşi căuta rabla.

Băiatul, cu păr lung, de rocker, tricou albastru şi blugi prespălaţi plini de zorzoane se întinsese pe pat, fără să-şi mai descalţe adidaşii. Fata, blondă, aşa cum şi-o imaginase, cu sâni mari şi fustiţă albă de două palme, îl încălecase şi între două reprize de mozol îi cerea să-i spună cât de mult o iubeşte.

—Cam pămpălău, gagiul… Nu prea le are cu poezie, îşi spuse Dragoş.

Şi de ce ar fi fost nevoie de poezie? O gâsculiţă ca asta ar fi trebuit să-i cadă în mădular individului din prima. Părea cam proastă şi, dacă părea, de bună seamă că aşa şi era.

Asistă o vreme la jocul celor doi. Fata se răsucise în aşa fel încât îi putea vedea chiloţii pe sub fusta scurtă, scurtă de tot. Nu era cine ştie ce chestie de capul lor, rozalii, din ăia moderni, care nu acopereau mare lucru. Şi, dintr-o dată, Dragoş îşi dădu seama că se excitase. Rău de tot.

Avea o problemă. Asta i-o spuseseră şi alţii şi, din când în când, se simţea dator să accepte şi el că era, într-adevăr, o problemă. Poate din cauza copilăriei nefericite, petrecute într-o casă de copii, poate din cauza târfuliţei ăleia cu care-şi începuse viaţa sexuală. Poate din cauza vieţii de mizerie din puşcărie şi a violurilor repetate la care fusese supus. Poate… Erau multe cauze posibile şi o singură situaţie nefericită.

Dar acum se excitase. Se excitase ca la carte. Nici nu-şi mai amintea de când nu se mai excitase aşa. Îşi pipăi mădularul dur prin pantaloni. O erecţie de-a dreptul dureroasă.

Ce mişcări… Boule, de ce nu-ţi faci şi tu de cap puţin? Arată-i maimuţa şi spune-i să ţi-o frece, strecoară-te în peşteră şi hâţână-te până să-i iasă pe urechi. Pun pariu că numai asta îşi doreşte, hai, cap pătrat, fă ceea ce trebuie.

Ca şi cum l-ar fi auzit, băiatul hotărî că e cazul să treacă la nivelul următor.

—Ştii, Gabriela, ce-ar fi s-o facem?

—Poftim?!…

Ţipătul strident al fetei îl zgârie pe timpane. Hai, cam prea multe fasoane pentru o peşteră năpădită de buruieni…

Blondina sări în picioare şi începu să-şi aranjeze hainele cu furie. Trase de fustiţă atât de zdravăn că reuşi s-o lungească până deasupra genunchilor.

—Hei, nu am vrut să te supăr, rosti băiatul, ridicându-se alene.

Din colţul său, Dragoş observă că era destul de zdravăn, probabil făcea vreun sport, ceva. De-un handralău ca ăsta avea nevoie fătuca asta, trebuia numai să i se arate calea şi… Pe urmă o să fie nevoie de-o celulă cu zăbrele s-o poată opri să se hâţâne. Şi cu unul, şi cu altul. Şi cu unul, şi cu altul. Începu să-şi maseze mădularul prin pânza pantalonilor. Încet. Încet. Nu era nicio grabă. El era dispus să aştepte. Plăcerea de a se bucura de o astfel de privelişte merita oarecare aşteptare. Şi aşteptarea putea fi plăcută.

—Nu, n-ai vrut, ripostă fata cu tărie, înfruntându-l. Află, Relu, că eu nu sunt „din alea”.

—Dar nu am spus că eşti „din alea”, ripostă vlăjganul, timid.

—Nu, dar atunci de ce vrei s-o facem?

—Păi…

Rockerul se scărpină în cap, confuz. Dragoş trase rapid concluzia că nu era obişnuit ca lucrurile să nu-i iasă din prima şi acum se scremea să scoată ceva din devla lui goală. Întinde-o pe canapea, isteţule, trage-i un mozol şi restul vine de la sine.

—Ştii, eşti un ticălos, ţipă fata, întinzându-şi degetele mâinilor şi tremurând într-un fel pe care Dragoş îl găsi foarte excitant.

—Eu, ticălos?! făcu nesigur băiatul, încercând s-o atingă pe umăr, însă fata se feri, lovindu-l agresiv peste mână.

—Porcule!

—Hei, ştii ceva? Nu ai decât să te duci dracului.

Băiatul îşi regăsise tupeul care, fără îndoială, îl caracteriza. Îşi îndreptă spatele şi-şi aranjă părul, pufnind superior.

—Am luat maşina tatei să te aduc aici. Dacă află mă omoară. Şi tu… Tu…

—Ce-mi pasă mie? Crezi că, dacă ai furat maşina, ai căpătat toate drepturile?

—Hei…

Încercă s-o îmbrăţişeze, dar fata se retrase, îndepărtându-l cu un brânci zdravăn.

—Nu te atinge de mine, nemernicule…

—Dar…

Urmă un ţipăt ascuţit, cel mai ascuţit posibil, după părerea lui Dragoş. Atât de ascuţit, că i se muie şi erecţia. Drace, puştoaica asta chiar se pricepea să le strice ziua. Lui şi puştiului clocotind de hormoni. Simţi o doză de simpatie pentru băiat. Dacă puştiul obţinea ceea ce-şi dorea, atunci şi el, Dragoş Buruc, îşi primea partea.

—Pleacă, pleacă!

Adolescentul făcu un pas, dar fata se retrase cu doi. Hotărâtă, mult prea hotărâtă. Poate că-i plăcea să se joace. Sau poate că era sinceră.

—Bine, curvă nesimţită, şuieră adolescentul cu o ură de care Dragoş nu-l crezuse capabil. Tu ai vrut-o. N-ai decât.

Furibund, îi trase o palmă care aproape c-o doborî pe fată. În colţul lui, Dragoş tresări şi el, ca şi cum ar fi încasat-o în acelaşi timp cu fata. Aşa palmă mai rar.

—Ieşi, animalule!

Relu scuipă în faţa fetei, cu siguranţa unuia care are un tată suficient de bine plasat în ierarhia socială, încât să-l scoată din încurcături de genul acesta, apoi, ţanţoş ca un cocoş care nu dă două parale pe o astfel de puicuţă, apoi porni spre ieşire, nu înainte de a trânti un pumn zdravăn în perete.

—Curva dracului, mai vedem noi!

Trânti uşa cu putere şi mai înjură o dată, aşa, de control. Macho până la capăt.

Fata rămase ca trăsnită. Afară se auzi motorul maşinii, pornit cu ură şi turat în draci. Pentru o clipă Dragoş se temu că isteţul, stârnit de hormoni, se va izbi cu maşina în perete. Însă, după ce tură la maxim motorul maşinii, adolescentul demară cu scrâşnet de cauciucuri. Probabil înjura cât îl ţinea gura, dar asta nu se mai auzea.

Abia după ce urletul motorului se pierdu printre copaci, fata îşi reveni. Începu să plângă în hohote şi să rostească cuvinte fără şir, cel puţin aşa i se păru lui Dragoş, deoarece nu pricepu mare lucru. Dintr-o dată, se aruncă pe canapea, cu faţa în jos, exact în acelaşi loc în care, ceva mai devreme, se mozolise cu handralăul. Fustiţa pe care încercase s-o lungească se ridică din nou, dezvelindu-i indecent fundul, spre încântarea lui Dragoş, a cărui bărbăţie dădea semne de revenire.

Aşa, domniţă, scutură-ţi bucile alea bine bronzate…

—De ce să mi se întâmple mie una ca asta, scânci fata, cutremurându-se de plâns, dar într-un fel pe care Dragoş îl găsi incredibil de excitant. Intrase în casă cu gândul să fure ceva şi când colo… Ce pleaşcă. Ce pleaşcă!

Brusc, în mintea fostului deţinut încolţi un gând. Ce-ar fi să…

De ce nu? Erau singuri în cabană. După cum plecase, adolescentul pletos şi amator de muzică adevărată nu avea să mai revină. Şi, chiar dacă i-ar trece prin cap să se întoarcă, i-ar auzi motorul maşinii.

Dragoş avea o problemă cu femeile. Şi asta din cauza Auricăi, ţoapa aia nesuferită. Dacă nu ar fi râs aşa, ca proasta… Dragoş era sigură că din cauza Auricăi avea problemele pe care le avea. Numai ea era de vină. Nu înţelesese că, foarte excitat la gândul că, în sfârşit, avea să aibă de-a face cu o femeie adevărată,  o femeie vie, se pierduse. Se pierduse de-a binelea că mădularul nu-i mai funcţionase cum trebuie. Şi curva, în loc să-l ajute, râsese de el. Şi, de ce el se forţa mai tare să-şi salveze onoarea, ea râdea mai tare…

Fusese prima şi singura dată când încercase s-o facă cu o femeie. Cu o femeie vie. O femeie de care se agăţase cu disperare, încercând să demonstreze tuturor dar mai ales lui însuşi că era bărbat. Bărbat în adevăratul sens al cuvântului. Iar muierea dracului îl făcuse de râs. Îl făcuse să se simtă de-a dreptul insignifiant, minuscul, mai mic decât se făcuse scula lui în clipa în care nu mai făcuse faţă. Jigodie cu ţâţe.

Da, dar puştoaica asta nu era Aurica. Nu era nici măcar curvă. Poate că nici nu şi-o pusese până acum. Şi era singură. Singură cuc şi nici nu avea idee cine este Dragoş Buruc. Nici măcar nu-şi imagina că la câţiva metri de ea, un bărbat adevărat se holba la bucile ei bine arse de soare.

Ocazia perfectă. Nici măcar nu trebuia să fugă după ea.

Fata ţipă ascuţit când, salivând de încântare, Dragoş o plesni cu putere peste fund.

—Putoare mică…

În clipa în care adolescenta realiză că cel care o plesnise nu era nesimţitul de Relu, începu să ţipe cât o ţinea gura. Ţipa chiar mai ascuţit decât mai înainte, dar Dragoş era prea excitat să mai ţină seama de astfel de neajunsuri.

—Stai blând, bambina, îi ceru pe tonul cel mai autoritar pe care se simţea în stare să-l emită. Aşa, cum vorbea Smardoiul, fir-ar mama lui a dracului.

„Bambina” nu avea niciun gând să se supună. Se speriase îngrozitor şi începuse să urle ca un animal prins în cursă. Chiar aşa şi era, o mică jigodie care-şi băgase capul în laţ. Nici măcar nu făcuse mare lucru pentru a pune mâna pe o asemenea  poamă. Şi, uneori, era mai bine să treci de la privit la acţiune.

—Jos textilele!…

Furibund, o lovi cu palma peste faţă. Fata încetă să urle şi se aruncă pe podea, încercând să scape. Din păcate pentru ea, Dragoş nu era omul să renunţe aşa uşor. O apucă de picior şi, deşi fata se zbătea din toate puterile, reuşi s-o imobilizeze cu uşurinţă. Era încă bărbat în putere şi fata nu era decât o japiţă uşurică.

—De când mi-am dorit o poamă ca tine, urlă, trântind-o pe canapea.

—Lasă-mă în pace, scânci fata, cu ochii în lacrimi. Dă-mi drumul!

—O să-ţi dau drumul, fii sigură, gâfâi Dragoş, încercând să-şi dea jos pantalonii. Afurisita de curea refuza să se desfacă. Trase de ea cu putere, dar în zadar.

Asta-i lipsea. Să piardă o partidă pe cinste din cauza fututei de curele.

Simţind că violatorul se află în dificultate, fata îşi adună toate puterile şi-l lovi cu călcâiul între picioare, chiar în mădularul supraexcitat. Dragoş urlă de se cutremură cabana şi se prăbuşi în genunchi, ţinându-se cu ambele mâini de mădularul vătămat. Ce durere! Nu-şi imaginase că putea exista aşa ceva. S-o încaseze fix peste scula băţoasă. Dacă s-ar fi întâmplat altuia, cu siguranţă că ar fi râs.

—Curvă de doi lei, urlă, zvârcolindu-se de durere.

Fata nu avea timp să-i asculte reproşurile. Se adună şi ţâşni în picioare. Speriată, în loc s-o ia spre uşă, porni către bucătărie. Se dezmetici după doar trei secunde. Din păcate, prea multe. Reveni către uşă, dar Dragoş reuşi s-o prindă de gambă şi s-o doboare pe podea.

—Javră!

Îl durea locul unde fusese lovit de fată. Afurisita, ţintise bine. Dar încă se mai simţea în stare să facă faţă de bărbat. Da, încă era în stare. Numai să-şi revină, numai câteva clipe. O să vadă ea.

Gabriela încercă să se ridice. Dragoş smunci de gleznă şi o trase spre el. Treizeci de centimetri, suficient cât s-o poată apuca şi cu mâna stângă. Însă avea nevoie de mâna stângă pentru a-şi proteja mădularul. Dar avea şi alte mijloace pentru a-şi imobiliza victima. Se săltă puţin şi se apropie şi mai mult de Gabriela, lăsându-se cu umărul peste genunchii ei. Mirosul pielii proaspete îi izbi nările. Săpun de lux, de-ăla de care el nu-şi permitea să-l fure pentru a-l folosi la baie, ci numai să-l vândă. Putoarea ştia să se întreţină. O bucăţică faină, ce mai…

—Dă-mi drumul, nene, dă-mi drumul, hohoti fata. Să nu-mi faci rău.

Gâfâind, Dragoş reuşi să se urce pe ea, îşi plasase pieptul peste fesele ei pline. Nu mai putea să le vadă, dar era mult mai bine. Putea să le simtă. Ar fi putut să le simtă şi mai bine dacă ar fi fost gol. Sau dacă ar fi fost ea goală.

—Curvă! Curvă de lux!…

Cu un efort supraomenesc fata se ridică în genunchi, cu bărbatul cocoţat pe spate. De unde atâta putere la păpuşica asta? O curvuştină, o puţoaică tânără care încă nu ştia mare lucru, dar care avea stofă de mare curvă. Una cum rar îi e dat omului să găsească.

Durerea din mădular pulsa, ca şi cum cineva ar fi răsucit un cuţit dar, în clipa următoare, torţionarul îşi făcea puţină milă şi retrăgea unealta aducătoare de suferinţă, doar pentru ca, o clipă mai târziu să se răzgândească şi s-o ia de la capăt. Perversa dracului, îţi place să loveşti?

Grohăind ca un porc, Dragoş o pocni pe fată în cap cu pumnul. Mână zdravănă, de bărbat. Ţipătul se curmă brusc şi fata se prăbuşi pe podea. Dragoş urlă fericit. El era stăpânul. El era Smardoiul.

Gemând, se târâ peste fată, acoperind-o cu totul. Durerea din penis ţâşni pe culmi nebănuite şi Dragoş ţipă cât îl ţinu gura. Târfa dracului, cum îl mai pocnise. Ar fi putut să-l lovească oriunde altundeva. Era dreptul ei să se apere, nu era el omul care să conteste asta, deşi, dacă ar fi fost alte condiţii, era încredinţat că ar fi putut s-o convingă şi cu binişorul, dar să-l pocnească drept în mădularul lui sculat, asta era prea de tot.

Strânse din pumni şi durerea începu să scadă. Ce uşurare…

Fata se mişcă puţin. Anemic. Nicio primejdie. Nu mai putea să-i scape. Avea tot timpul din lume să se ocupe de ea. Şi, de vreme ce avea timp, de ce să nu o facă aşa cum se cuvine?

Strivind fata sub cele aproape nouăzeci de kile ale sale şi gemând  la fiecare trei clipe, exact atunci când durerea atingea câte un vârf, Dragoş începu să se dezbrace. Începu cu cămaşa. Încă nu avea de gând să se ocupe de pantaloni. Din cauza fututei de curele. Din cauză că nu reuşise s-o desfacă în trei timpi şi trei mişcări, de aia se alesese cu un şut zdravăn în partea cea mai sensibilă a corpului. Desigur, ar fi putut s-o încaseze şi mai rău. Ar fi putut s-o ia direct în boaşe. Nici nu avea curajul să-şi închipuie ce i s-ar fi întâmplat atunci.

Reuşi, după o caznă interminabilă, să-şi dea jos şi pantalonii. Până la urmă fusese nevoit să rupă cureaua. Catarama cu model fiţos, aia de-o negociase cu două pachete de cafea braziliană, se blocase, dă-o în mă-sa. Nu era nimic de capul ei, nu ştia ce anume îl făcuse să arunce atâta cafea pentru un căcat din cauza căruia puteai să te pişi pe tine la baie sau, mai rău, să ratezi un futai cu o gâsculiţă care tocmai de aşa ceva avea nevoie. Îşi propuse ca de acum încolo să nu se încurce cu tot felul de catarame sofisticate. Chestiile clasice erau totdeauna cele mai bune şi nici nu băteau la ochi.

Îşi dădu jos şi chiloţii. Nu-i schimbase de multă vreme, dar cui îi păsa de asta? Dacă târfuliţei nu-i convenea ceva, nu avea decât să facă plângere. Gol puşcă, putea să treacă la treabă.

Ei nu, mai era ceva. Gagica încă mai avea textile pe ea. O distracţie ca asta merita o preparaţie ca lumea.

Fata îşi reveni şi ţipă în clipa în care îi sfâşie tricoul.

—Dă-mi drumul, nene, promit că n-o să spun nimănui nimic…

Sigur, drept cine îl credea?

—Te rog, tatăl meu este poliţist, trebuie să vină imediat.

Ei nu, acum chiar îl lua de prost. Ştia foarte bine că tăticul ei habar nu avea pe unde hălăduieşte fiica sa. Şi probabil nici nu-şi închipuia ce-o aşteaptă. Şi, dacă era caraliu, cu atât mai bine. El şi caraliii niciodată nu se avuseseră pe bune.

Gata! Fetiţa era goală, goluţă. Numai bună. Nici nu-şi imaginase că pot exista sâni aşa de zdraveni. Nu la o fătucă ce probabil nu făcuse petrecerea de un an de la primirea buletinului. Se excitase atât de zdravăn, încât nici măcar nu-l mai durea mădularul.

Brusc, fata încercă să-l zgârâie pe faţă. Reuşi să-i imobilizeze mâinile.

—Stai locului, scrâşni. Stai dracului târfă mică şi nu mă enerva. Nu mă enerva, că ţi-o iei de nu te vezi.

Ar fi fost de dorit ca şi fata să colaboreze. Dar nu voia.

O pocni cu capul în umăr. Auzi osul trosnind sub lovitură şi fata urlă. De durere. Împotrivirea îi scăzu, mâinile i se muiară. Ar fi putut să i le imobilizeze pe amândouă cu două degete. De asta avea nevoie.

Îi împinse mâinile în lături şi o pocni cu pumnul în cap.

—Taci, ştoarfă ordinară sau îţi tai mutra bucăţele de n-o să te recunoască nici căţeaua de mă-ta. Ai înţeles?

Ameninţarea îşi făcu efectul imediat. Speriată că, pe lângă siluire, o să fie şi desfigurată, fata se potoli, în ciuda durerii care-i răscolea umărul. Poate i-l rupsese. Se credea frumoasă şi chiar era, aşa răvăşită, cum era acum. Şi nu-şi dorea să fie desfigurată.

Preventiv, o mai pocni în coaste cu pumnul.

—Auzi?! Dacă mai faci o mişcare sau ţipi îţi jupoi pielea de pe faţă? Mă crezi în stare?

Pierită, fata înclină din cap. Cum să nu-l creadă în stare? Păi era bărbat, ce pizda mă-sii.

—Auzi?! Nici n-o să te doară prea mult, se simţi dator s-o asigure. După ce o faci o dată, o să vrei s-o faci la nesfârşit, se simţi dator să adauge şi o lămurire suplimentară de maximă importanţă.

Gabriela închise ochii. Se resemnase?

Dragoş se ridică în picioare şi, smuncind-o c-o singură mână, aruncă fata pe canapea. Că doar nu o s-o facă pe podea. Nu l-ar fi deranjat deloc, dar voia ca şi gagica să se simtă bine. Şi ce altceva să-i ofere pe lângă preţioasa lui sculă?

—Nu, nu vreau…

—Gura, am spus. Vrei să-ţi fac mutra varză?

Încercă să-i depărteze picioarele, fata se opuse şi asta îl înfurie. Încercă să se împingă în păsărica ei. Organul supremelor plăceri.

—Nu…

Ce mama mă-sii?!

Îşi privi organul, care începuse să se fleşcăie. Nu, nu din nou. Era a doua oară când încerca să o facă cu o femeie şi, chiar şi de data asta, organul îl trăda cu nesimţire.

Începu să înjure, dar asta nu-l ajută prea mult. Erecţia scădea cu repeziciunea şi, deşi încă penisul arăta destul de viguros, nu era suficient de întărit încât să realizeze penetrarea. Îşi dădu seama după ce se împinse de două ori în coapsele fetei. Şi nu dorea numai s-o mângâie cu mădularul lui care se scălda între două dimensiuni. Nici sculat ca lumea, nici blegit ca de obicei.

Disperat, încercă să-şi revigoreze erecţia frecându-şi încrâncenat penisul şi, deşi la început i se păru că tratamentul are efect, realiză repede că erecţia nu avea să-l mai ţină mult.

—Curva dracului!

Sări în picioare, furios. Era furios pe toată lumea. Era furios pe cei care-i distruseseră copilăria, furios pe unchiul Vlad şi mătuşa Bety, furios pe Aurica care-şi bătuse joc de neputinţa lui de a o penetra, furios pe Smardoi şi pe toţi cei care-l siluiseră în timpul lungilor perioade de detenţie. Furios, dar mai furios era pe gagicuţa sclifosită din faţa lui. Dacă nu l-ar fi pocnit peste mădular. Dacă ar fi fost mai liniştită şi să nu se zbată aşa, ca proasta.

Mădularul i se blegise de tot şi nimic nu-l mai putea ajuta să-şi revină. Şi de vină era numai curva asta nesimţită. Îl lovise şi îl făcuse să piardă prea mult timp. Dacă ar fi cooperat de la început, penisul lui n-ar fi avut suficient timp să-şi piardă vigoarea.

Durerea îi reveni, dar de data asta era mult mai rău. îşi pierdu şi începu să lovească. Lovi cu pumnii, lovi cu picioarele. Târfă nemernică! Târfă nerecunoscătoare. Târfă cretină.

Fata ţipă, încercă să se ferească. Promise să facă tot ce i se cere. Şi promise sincer. Nimic nu scotea sinceritatea din om mai bine decât spaima. Prea târziu. Târfa îl ruşinase. Îl făcuse să se simtă mizerabil, îl făcuse să nu se simtă bărbat. Ea, numai ea era de vină. Dacă nu şi-ar fâţâit bucile alea umflate pe sub ochii lui, dacă n-ar fi avut ţâţele alea cât bostanii… Numai ea era de vină.

Lovi cu sete, lovi fără să se uite unde lovea. Pumnii şi picioarele lui nimereau uneori în carne, alteori în lemnăria canapelei, mai rar lovea în aer, gata să se dezechilibreze. Javră, japiţă, paraşută!

Lovi până nu se mai simţi în stare să-şi ridice mâinile. Mormăind, se prăbuşi peste fată. Abia avu timp să se întrebe ce naiba era aşa de umed înainte de a se scufunda într-un somn de plumb, fără vise.

2

Evident, nu fusese vina lui. Oricine ar fi putut s-o vadă. Dacă ar fi avut măcar o picătură de bun simţ, dacă ar fi făcut un minim efort, oricine şi-ar fi putut da seama cât era de inocent. Ultimul om care ar fi putut fi învinuit de ceea ce se întâmplase. Dar aşa-i fusese lui dat, să ispăşească ponoasele altora. Futu-i mama ei de viaţă. Chiar nu fusese vinovat.

Vinovaţi erau părinţii pe care nu-i cunoscuse nici măcar în fotografii, părinţi care-l abandonaseră la naştere, cel puţin aşa i se explicase la orfelinat, unde realizase că există şi el pe lume. Dacă ar fi avut părinţi, o familie normală, un tată muncitor şi o mamă iubitoare, care să-l sufoce cu dragostea lor, viaţa sa ar fi decurs cu totul altfel. Dar părinţii îi întorseseră spatele încă din clipa în care respirase prima dată. Cum dracu’ să nu fie ei vinovaţi?

Vinovaţi erau şi toţi cei care lucraseră la orfelinat, javrele alea făţarnice care aveau tupeul să susţină că-i fuseseră ca o familie. Nemernici ipocriţi pentru care nu existau în lume suficiente crăci de care să se spânzure. Toţi, toţi erau vinovaţi. De la directoarea obeză şi plină de ifose până la beţivul de portar, care nu ştia nimic altceva decât să tragă rom direct din sticlă. Auzi la ei, îi ţinuseră loc de familie. Le ofereau propriilor lor odrasle ceea ce-i oferiseră lui? Nici pomeneală. Atunci, unde era fututa dragoste de familie? Lepre jegoase, care profitaseră de el, care-i furaseră din felia de pâine şi din măduva din osul de pe farfurie, care-şi bătuseră joc de dreptul la educaţie, de care făceau atâta caz, punându-l să le muncească tarlalele în loc să-l înveţe, să-i ofere şi lui şansa de a deveni „cineva”. Cineva, nu oricine. Cineva… Cineva deveniseră odraslele lor, ţinute la şcoli înalte cu ceea ce se furase de la el, un orfan sau un copil părăsit — nici el nu ştia bine ce era. Vinovaţi, de la un capăt la altul.

Vinovaţi erau şi unchiul Vlad, şi mătuşa Bety, cioclul, deşi nu existase niciun fel de relaţie de rudenie între el şi familia unchiului Vlad. Îl luaseră de la orfelinat, chipurile, să-i ofere o familie, dar de fapt nu se gândiseră decât la banii pe care-i plătea statul pentru cei care acceptau să se joace de-a mama şi tata pentru cei părăsiţi de soartă.

Mătuşa Bety, doar o vită încălţată, care se hrănea deopotrivă cu bomboane trase în ciocolată şi telenovelele alea aşa de insipide că numai o animală ca ea ar fi putut să vadă schepsisul, chestia aia care le făcea aşa de interesante.

Da, nu fusese decât o scroafă tembelă, dar, prin comparaţie cu unchiul Vlad, fusese chiar de treabă, dar asta nu-i micşora porţia de vinovăţie. Unchiul Vlad, vinovat până în măduva oaselor. Până şi pământul pe care călca era vinovat. Vinovat până la doi metri adâncime, putred de vinovat.

Vinovat!

Groparul înalt şi uscăţiv, care semăna cu o moarte zugrăvită de un pictor cam dus cu pluta, mai ales în serile de iarnă, când pătrundea pe neaşteptate în casă în timp ce madama lui se uita la nepreţuitele telenovele… Groparul care răspândea în jurul lui un aer glacial chiar şi în timp de vară. El era, fără îndoială, cel mai vinovat, dar asta nu-i absolvea de vină pe ceilalţi. Căci fără aportul lor, dacă nu s-ar fi înfrăţit cu toţii în ticăloşie, niciodată nu ar fi ajuns pe mâna groparului.

Scârbit de şuncile lipsite de orice feminitate ale mătuşii Bety, cioclul alesese să-şi satisfacă poftele sexuale cu clienţii pe care, în mod obişnuit, ar fi trebuit să-i bage în pământ. Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, îi transmisese această pasiune şi lui, un biet copil cules de la orfelinat.

Da, îi plăcuse, la început îi plăcuse. Şi nu atât cât îi plăcuse, cât mai ales îl ajutaseră să-şi descarce energia eliberată de hormoni. Intrase în adolescenţă şi avea nevoile lui. Cadavrele reci şi ţepene, corpuri pe care putea pune stăpânire. Ce-şi putea dori mai mult cât timp fetele din cartier îi refuzau agresiv avansurile timide nu pentru că ar fi fost din calea-afară de hidos — chiar nu era hidos deloc — ci pentru că era un copil închiriat, ca să mai aibă mătuşa Bety ocazia să se mai uite şi după altceva decât după telenovele.

Vinovaţi, vinovaţi amândoi, dar mai ales unchiul Vlad. Un pervers nenorocit care nu se mulţumise să se afunde de unul singur în păcat, ci ţinuse cu tot dinadinsul să-l târască după el şi pe acel fiu de împrumut.

Vinovată era şi Aurica. Aurica, curva bezmetică. Ea ar fi putut să rupă blestemul. Avusese şansa asta şi i-o refuzase. Ea pusese capac la toate. Şi putea să se ia de o mână cu unchiul Vlad. Dacă n-ar fi râs, dacă l-ar fi înţeles, dacă i-ar fi arătat calea spre adevărata dragoste trupească… Vinovată! Curva vinovată…

Vinovat şi poliţistul care-l prinsese la furat de fier vechi. Vinovat şi judecătorul care-l condamnase prima dată. Vinovaţi erau şi gardienii puşcăriei care închiseseră ochii la toate nedreptăţile care i se făcuseră în spatele gratiilor. Vinovaţi erau puşcăriaşii nemernici, care-l abuzaseră şi violaseră fără milă

Vinovată era şi fătuca aia despre care se spunea că o ucisese. Dacă n-ar fi ţipat, dacă nu l-ar fi lovit în mădular, dacă nu s-ar fi zbătut, zădărnicindu-i penetrarea cât timp scula lui fusese suficient de băţoasă încât să facă treaba până la capăt. Da, şi ea era vinovată. Dacă s-ar fi supus, dacă l-ar fi acceptat între coapsele ei, ce mare lucru, o sculă ca toate altele, câte aveau să-i mai treacă pe la cur, ce mai conta una în plus sau în minus? Dar ea nu, făcuse pe mironosiţa. Crezuse că e cazul să facă nazuri şi uite ce se întâmplase. Ea intrase în pământ şi el în puşcărie.

Toţi, toţi erau vinovaţi. Nu încăpea nicio îndoială, cu toţii purtau povara vinei. Toţi îi greşiseră, toţi îi făcuseră rău. Şi, vinovăţia vinovăţiilor, el ajunsese să putrezească în închisoare în timp ce toţi ceilalţi erau liberi. Chiar şi fata, pentru că, adesea, era de preferat să intri în pământ decât în pârnaie.

3

Fata nu minţise. Tatăl ei era, sau mai bine zis fusese, poliţist. Era, fusese, asta chiar nu mai conta. Nici nu-l mai interesa ce se întâmplase cu el. De ce să-l intereseze? Individul îi strigase tot felul de vorbe urâte la proces şi-l ameninţase cu moartea. Un altul care nu putea să înţeleagă. Dacă ar fi găsit măcar puţină înţelegere şi l-ar fi ascultat, era sigur că ar fi putut să-l convingă că nu el era vinovat. Dacă fututa de fiică-sa ar fi fost o idee mai cooperantă… Şi lumea trebuia să înţeleagă că nu fusese decât un accident, un accident nenorocit, dar, la urma-urmei, un accident. Pentru accidentele de circulaţie sau de muncă se dădeau întotdeauna condamnări cu suspendare, de ce în cazul lui se făcea atâta discriminare?

Condamnare pe viaţă. Când judecătorul rostise sentinţa, simţise că tavanul sălii de judecată se dezintegrează şi i se prăbuşeşte în cap, dar se gândise la unchiul Vlad. Unchiul Vlad care tocmai închidea un mormânt, aruncând ultima lopată de pământ. Mormântul lui.

*

—Şi, Alifie, iar ai încasat-o?

Smardoiul se sufoca de râs, ca un porc bolnav. Păi da, ce altceva ştia să facă?

—Zău, Alifie, te credeam mai deştept. Un hoţ talentat ca tine s-o comită în aşa hal…

Dacă Smardoiul ar fi fost doar o voce în capul lui, l-ar fi trimis în mă-sa fără niciun fel de menajamente. Şi-ar fi putut permite luxul ăsta.

Din păcate, Smardoiul era chiar în faţa lui, la mai puţin de un metru distanţă, lăbărţat pe banchetă, în timp ce restul puşcăriaşilor se înghesuiau unul peste altul, încercând din răsputeri să nu-l atingă pe marele şi tarele Smardoi. În lumina lăptoasă a becului ieftin, ţiganul arăta şi mai hidos decât era în realitate. Un munte de om care nu ştia decât să facă rău altora. Un demon rânjitor pe care victimele nu-l puteau atinge niciodată.

—Zi-i, mă Alifie…

Se încordă, încercând să anticipeze ce anume dorea să afle Smardoiul de la el. Dintre toţi nemernicii pe care-i cunoscuse în închisoare, Smardoiul era cel mai rău. Nu pentru că ar fi fost, într-adevăr, cel mai fioros infractor pe care-l răbdaseră vreodată pârnăile din România sau de-aiurea, ci pentru că Smardoiului i se pusese pata pe el. Şi când Smardoiului i se punea pata pe cineva, atunci dracu’ îl lua. Şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, unde era închis Smardoiul, ajungea în scurt timp şi el. Şi Smardoiul ştia să aprecieze asta în felul lui, un mod cât se poate de personal.

Cinci ani. Cinci ani se scurseseră din condamnarea pe viaţă. Cinci ani care i se păruseră nedrepţi, insuportabil de nefericiţi. Se simţise ultimul nefericit de pe faţa pământului, cea mai obijduită creatură. Da, se simţise cumplit de nedreptăţit, de nefericit, dar iată că se putea şi mai rău. După cinci ani, drumul lui şi al Smardoiului se intersectaseră din nou.

—Alifie, ce dracu’, nu vrei să vorbeşti cu mine?

O scatoalcă zdravănă îl readuse la realitate. Puţin lipsise să nu încaseze una peste faţă cu brăţara cătuşei.

—Da, domnule…

Smardoiului nu i te puteai adresa decât cu „domnule”. Şi nici nu i te adresai neîntrebat sau, greşeală fatală, să faci nerozia să-l contrazici. Smardoiul nu era decât un infractor, dar unul de temut şi, dacă se arăta slugarnic cu cei pe care nu-i putea domina, era neîndurător cu cei care nu i se puteau opune.

—Ei, aşa mai vii de acasă, vită încălţată, hohoti Smardoiul, în timp ce burta imensă i se scutura zdravăn. Cântă, ce mai stai.

Dragoş îşi înghiţi oftatul. Dacă, atunci când i se întâmplase nenorocirea, s-ar fi gândit măcar o clipă la Smardoi, poate că nu s-ar fi întâmplat nimic.

—Ce să cânt?

—Povesteşte, rahat cu ochi, cum ai violat-o pe nenorocita aia, hai spune…

Dragoş îşi muşcă buzele. Era de rău, naşpa cât încape.

În penitenciarul de la Craiova, unde fusese închis imediat după pronunţarea sentinţei, fusese bine, surprinzător de bine, dacă era să se raporteze la ceea ce-l aştepta. Tatăl victimei sale jurase să se răzbune şi, având în vedere faptul că lucra în poliţie, magistraţii consideraseră că erau mai mult decât vorbe aruncate la supărare. Omul îşi petrecuse viaţa vânând infractori dar, din când în când, mai intrase în cârdăşie cu aceştia. Orice caraliu o face. Şi, desigur, cunoştea pe cine trebuie. Câteva vorbe, un teanc de bancnote ici, unul colo şi se găsea persoana potrivită…

Ei bine, la Craiova beneficiase de un program special de protecţie, ceva ce nu-şi închipuise că este posibil în România. Încarcerat într-o aripă securizată a închisorii, nu se aflase nici măcar o clipă în primejdie.

Însă brusc, după cinci ani, cineva luase decizia de a-l muta de la Craiova. Unde? Nu fusese considerat suficient de important pentru a i se comunica aşa ceva. Poate că javra aia de colonel reuşise în sfârşit să tragă sforile. Se gândise şi la asta, desigur, dar nu-şi închipuise că va ajunge în aceeaşi închisoare cu Smardoiul. Şi acum aflase că Smardoiul îi cunoştea păcatul. De unde? Nici nu avea curajul să se întrebe. Între puşcăriaşi lucruri de genul acesta se aflau foarte repede. Veştile circulau mai ceva ca pe afară, adesea şi gardienii dădeau o mână de ajutor. Văzuse de nenumărate ori uşa deschizându-se, apoi mâna masivă a gardianului împingând un amărât în zeghe şi urletul sadic al omului în uniformă. „Violator de babe”, „Hoţ”, „Bulangiu”.

Doar  etichete, nu contau prea mult, în esenţă, dar existau şi etichetări care trăgeau la cântar la fel de greu ca şi condamnările la moarte. „Violator de copii” şi „Ucigaş de copii”. Pe ăştia toată lumea se simţea îndreptăţită să-i pedepsească. Ştia asta foarte bine.

—Ce-i, Alifie? Ţi-ai înghiţit limba? Credeai că n-o să aflu ce-ai făcut?

Smardoiul se aplecă greoi în faţă, aproape atingându-l cu faţa lui buhăită.

—Hai, Alifie, spune cum a fost…

Dragoş se crispă, anticipând o lovitură din partea torţionarului său. Însă Smardoiul îi simţi încrâncenarea şi râse.

—Nu, nu încă, Alifie, avem tot timpul din lume.

Se lăsă pe spate şi urlă:

—Băieţi… Ştiţi ce avem aici? Avem un violator şi ucigaş de fetiţe… Ce spuneţi, merită să-i acordăm ceva atenţie?

În clipa următoare totul păru să explodeze în jur. Maşina frână violent, scârţâind cumplit. Deţinuţii începură să urle. Smardoiul întinse mâinile să se sprijine. Duba se răsuci  şi se aplecă pe-o parte.

—Mamă!… urlă Smardoiul îngrozit.

Dragoş închise ochii şi încercă să-şi protejeze faţa, ridicându-şi braţele, apoi zbură prin aer. Se izbi de Smardoi şi de acolo ricoşă în aer. Încasă o lovitură în ceafă şi în jurul lui se făcu întuneric.

Continuarea în numărul viitor…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Balin Feri said:

    Felicitări, Ciprian! Este un text foarte bun, cât se poate de credibil şi redat cu măiestrie. Va fi roman sau doar o nuvelă?

  • Suspans « Balinferi’s Blog said:

    […] al revistei Suspans. Vă recomand să citiţi textul care poartă semnătura lui Ciprian Mitoceanu:Lecţie de Viaţă O ideea interesantă are şi povestirea lui Florin Irimia şi este bine scrisă: Cadouri O altă […]

  • oliviu craznic said:

    felicitari!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.