Lecţie de viaţă – partea a 2-a

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 12 ( mai, 2011 )
Autor:

(Continuare din numărul trecut)

4

Un geamăt cumplit îl smulse din visare.

—Ce mă-sa s-a întâmplat?

Interiorul dubei arăta ca măcelăria unui nebun. Peste tot sânge şi membre sfârtecate. Chiar lângă faţa lui aterizase un antebraţ zdravăn tatuat, cu tot cu brăţara cătuşei. Impactul smulsese braţul, dar şi lanţul metalic.

Îşi trecu mâinile peste faţă şi simţi că erau umede. Sânge. Sânge peste tot.

Panicat, începu să se pipăie, încercând să descopere rănile. Îl durea pieptul cumplit, dar descoperi că nu sângera. Îl mai durea şi umărul drept. Încercă să-şi ridice mâna şi, cu puţin efort, reuşi. Durea, dar nu aşa de rău pe cât se aşteptase. Din câte îşi putea da seama, nu avea nimic rupt. Tremurând, se ridică în picioare. Duba se prăbuşise pe-o parte, peretele devenit podea fiind înclinat în spate.

Accident, îi trecu de îndată prin minte.

Încercă să se apropie de uşa blindată. Piciorul drept călcă pe ceva moale şi imediat auzi un geamăt sfâşietor. Privi în jos. Desigur, Smardoiul…

Nenorocitul nu mai păstra nimic din aspectul lui fioros. Pielea de pe faţă îi fusese jupuită aproape cu totul şi picioarele arătau ca şi cum ar fi fost modelate din cauciuc.

—Ajutor, gemu uriaşul.

Ajutor?! Iată-l pe Smardoi într-o postură pe care şi-l dorise de multe ori, dar nici prin cap nu-i trecuse că, într-adevăr, se putea aşa ceva. Smardoiul, lipsit de apărare şi putere, prăbuşit la picioarele lui.

Aproape de uşă un deţinut încerca să se ridice în picioare. Şovăia, clătinându-se nesigur dintr-o parte în alta.

—Mor, ajutaţi-mă, se ridică deasupra vietelor un glas disperat.

—La naiba, Alifie, ajută-mă, cârâi Smardoiul.

În ciuda dezastrului care-i desfigurase mutra şi aşa destul de pocită, ochii Smardoiului scăpaseră întregi. Putea să vadă şi putea să şi vorbească. Şi-l şi recunoscuse.

Se auzi un pocnet metalic. Deţinutul care încerca să se ridice reuşise să se pună pe picioare şi se izbea disperat în uşa metalică.

Ce dobitoc, doar nu-şi închipuia că poate deschide uşa în felul acesta.

Bărbatul disperat mai lovi de două ori, apoi căzu pe spate, gemând sfârşit.

—Ajutor, ţipă, lăsându-şi capul în piept.

—Alifie, ajută-mă!

Dragoş privi din nou în jur. Cui naiba aparţinea braţul smuls? Imposibil să-şi dea seama. Aşa, năclăiţi cu sânge, păreau cu toţii măcelăriţi de toporul unui descreierat.

Brusc, îl apucă disperarea. Futu-i, o să mor aici, o să mor ca un şobolan, închis în cutia asta de conserve, alături de jegoşi ca Smardoiul. Nu, nu vreau să mor! Nu vreau să mor!

Glasul raţiunii, redus la o simplă şoaptă, încercă să-l facă atent. Ei, hai, Dragoş, fututule, nu e chiar aşa grav, e cazul să-ţi revii. Te poţi mişca, nu te dor decât afurisitele de coaste şi o mână, ce mă-sa, eşti mai bine de o mie de ori decât oricare dintre nenorociţii de aici. Uite, te poţi ridica în picioare, nici măcar nu te dor picioarele.

Se smunci, călcând prin sânge şi mădulare frânte. Uşa, trebuia să ajungă la uşă, chiar dacă asta însemna să se lupte cu toată lumea. Avea şi el vână de luptător.

Ajunse la uşă, plângând de furie şi disperare. Încercă să se caţere peste bancheta prăbuşită, dar alunecă. Deţinutul care mai devreme îşi încercase puterile cu uşa îl apucă de umăr, lovindu-l cu lanţul cătuşelor.

—Nu ţine, frate, este blindată ca mă-sa… Dacă n-ai un tanc prin buzunare, nu încerca.

Dragoş îi aruncă o privire înnebunită. Trebuia să iasă afară, altfel o lua razna. Afară. Afară…

Se izbi şi el de uşă, lovindu-se la mâini.

—Ajutor, să ne scoată cineva de aici! Ajutor!

—Ajutor, Alifie, ţipă în spatele lui Smardoiul. Băi cur de maimuţă, vino aici şi ajută-mă dacă nu vrei să-ţi smulg jucăria dintre craci, pui de curvă ce eşti.

Glasul torţionarului îl făcu să simtă fiori reci pe spinare. Chiar şi lipsit de apărare, cu picioarele făcute aşchii şi faţa atârnându-i, jigodia tot îl făcea să se simtă ca un şoarece între ghearele unui motan.

Încercă să se întoarcă, să vadă dacă nu cumva animalul de Smardoi şi-a revenit printr-o minune şi e gata să-l pedepsească pentru lipsa lui de promptitudine în a-i îndeplini dorinţele. Din fericire, nu, Smardoiul nu se redresase miraculos, aşa cum ameninţa atunci când era mare şi tare „Să nu îndrăzniţi să care cumva să mă futeţi, că ies şi din mormânt şi vă regulez de nu vă vedeţi”. Ei, pe naiba, Smardoiul zăcea în propriul sânge şi, judecând după miros, şi în propriul rahat. Probabil nu numai Smardoiul se căcase pe el; în dubă puţea ca în closetul puşcăriei după o zi în care la prânz s-a mâncat varză stricată, dar lui Dragoş îi făcu plăcere la nebunie să se gândească la chiloţii Smardoiului, plini cu tot ce era mai împuţit în nemernic.

—Trapa de aerisise, scânci deţinutul care îşi încercase mai devreme puterile cu uşa blindată. Trapa de aerisire…

Dragoş îl privi surprins, la început fără să priceapă mare lucru. Trapa de aerisire, ce naiba voia individul să spună? Nefericitul se prăbuşise pe spate, peste un bărbat mărunţel, plin de sânge şi care nu mişca deloc. Poate era inconştient, ori poate că murise…

—Trapa de aerisire, omule…

Aha, trapa de aerisire, de asta era vorba?

Trapa de aerisire nu se mai găsea acum deasupra, ci în lateral, pe tavanul devenit perete. Cum de nu-i trecuse prin cap mai devreme. În urma impactului, trapa fusese serios avariată, dar cine să-şi dea seama de asta, aşa, dintr-un foc? Instinctiv, toţi cei care mai puteau mişca se repeziseră spre uşă, locul prin care fuseseră băgaţi în capcana de metal. Cu toţii se gândiseră la uşă, chiar şi cei care nu erau în stare să se mişte. Pe uşă intri, pe uşă ieşi, e o chestie de bun simţ, ce mama mă-sii… Aşa-i şi viaţă, pe-o gaură intri, pe aceeaşi  gaură ieşi.

Dar iată că băiatul deştept văzuse trapa. Ei, dacă nu poţi ieşi pe gaura prin care ai intrat, e bună şi-o cezariană. Până şi unchiul Vlad ar fi fost în stare să aprecieze o asemenea remarcă, el, care era în stare să aprecieze într-un mod foarte personal orice gaură care-i cădea în mână. Găuri care nu puteau să se împotrivească.

Trapa. Dragoş se repezi la trapă cu disperarea cu care un om pe cale să se înece înghite aer. Trapa, ’tu-i mama mă-sii…

Călcă pe cineva care gemu, dar nici măcar nu se obosi să se intereseze cine era. Pistoanele metalice fuseseră aproape smulse de la locul lor. Promiţător, foarte promiţător…

Prinse cu ambele palme de marginea trapei. Smunci cât îl ţineau puterile. Nimic. Mai smunci o dată. Nimic. Nu se mişcă, măi frate. Iată că sunt şi găuri care se împotrivesc. Unchiul Vlad ar fi avut ceva de spus în legătură cu asta. Ceva urât.

—Loveşte, loveşte, scânci deţinutul prăbuşit.

Băiat deştept, nu-şi pierduse capul. Dragoş lovi cu umărul în trapă. Simţi o durere ascuţită în capul osului, drăcia dracului, nu lovise cum trebuie. Nu estimase cum trebuie distanţa şi trapa se răzbunase cu o promptitudine de invidiat. Însă capacul de metal se deplasă de la locul lui, suficient cât să aprindă speranţa în sufletul lui Dragoş. Da, hai că se poate. O gaură, chiar dacă este îndărătnică, poate fi convinsă. Asta dacă ştii cum s-o faci, măi tată.

Un nou brânci, de data asta după o analiză atentă a locului în care urma să lovească. Nu era nicio brânză dacă reuşea să-şi rupă oasele înainte de a ieşi afară din maşină.

Încă un ghiont şi trapa se prăbuşi în afară cu un zgomot metalic.

—Mama mia!…

Prin gaura pătrată zări crengile unui brad, atât de aproape că ar fi putut să le atingă, sau poate că era molid, nu ştiuse niciodată care era diferenţa dintre cele două specii de conifere. Atât de aproape de libertate…

Încercă să-şi bage capul prin gaură, când vocea incredibil de calmă a Smardoiului îi aminti de o realitate de care uitase mult prea repede.

—Hai, javră, scoate-mă de aici. Hai, Alifie, pune-ţi găoaza în mişcare.

Dragoş tresări, ca şi cum marginea găurii de metal ar fi fost înroşită în foc. Privi către Smardoi şi tot ceea ce reuşi să vadă fu doar ura din ochii nemernicului. Ochi plini de ură, ca două tăuri fără fund. Ochii unui om obişnuit să-i terorizeze pe alţii şi care nu putea accepta situaţia în care se afla. Neajutorat, complet neajutorat.

Dragoş şovăi. Teroarea pe care Smardoiul i-o insuflase săpase urme adânci în comportamentul lui. Era de ajuns ca Smardoiul să-şi dorească să-l lovească şi el deja simţea lovitura. Chiar şi aşa, prăbuşit în sânge şi propriul rahat, incapabil să se ridice singur în picioare, Smardoiul insufla teroare. Poate că nici măcar nu era rănit, poate că nu era decât un teatru, un teatru de mâna a şaptea, o şmecherie prin care Smardoiul îşi propusese să-l testeze. Voia să vadă cât este de supus, cât de mult îl respectă. Ţinea neapărat să afle care era gradul de teroare pe care reuşise să i-l insufle.

—Hai, Alifie…

Sau poate că nu. Smardoiul nu era decât un munte de carne fără vlagă, prin care nervii excitaţi la maxim stârneau dureri de nedescris.

Şi ce dacă? Smardoiul şi-o meritase. Făcuse în viaţa lui numai rău şi acum i se întorsese. O meritase cu vârf şi îndesat, nu era Dragoş omul care să-i plângă de milă.

—Alifie! ţipă Smardoiul, cu ochii gata să-i sară din cap din pricina încordării. Mişcă-te în pizda mă-tii, ce dracu’ te holbezi?

Dragoş pufni. Privi afară prin gaura de aerisire, la crengile molidului sau ce-o fi fost. Apoi privi la Smardoi. Încasă un ghiont în spate dar nu socoti că era  cazul să se întoarcă pentru un asemenea fleac. Încasase altele şi mai şi…

Smardoiul mârâi gros, plin de ură. Brusc, Dragoş luă o hotărâre.

Se apropie de uriaş, încercând să-şi păstreze echilibrul în haosul general. Nu mai ţipa nimeni, dar agitaţia rămăsese la fel de haotică. Oameni care se zbăteau să se ridice în picioare, oameni care se zbăteau să se elibereze de sub fiarele contorsionate, care-i imobilizaseră într-o îmbrăţişare perfidă şi aducătoare de moarte. Nimeni nu avea grija nimănui; fiecare se zbătea pentru sine. Nimeni, în afara Smardoiului, care avea grija victimei sale preferate.

Se apropie de Smardoi suficient de mult încât să-i poată simţi mirosul urinei şi rahatului. Pe nădragii ţiganului răsărise o pată de urină uriaşă pe care de-abia acum reuşi s-o vadă. Băi frate, chiar că-i de căcat, Smardoiule, să te pişi pe tine, tu atât de şmecher şi de grozav, care eşti în stare să baţi cu o mână jumătate dintre bobocii din puşcărie… Şi Smardoiul mirosea a rahat, cât o budă întreagă. Căcat şi pişat din creştet până-n tălpi, tu, atât de grozavule Smardoi…

Se aplecă, urmărindu-i ochii plini de ură. Chiar şi aşteptând să fie ajutat, Smardoiul mustea de ură. Dragoş îşi ridică braţele încătuşate.

—Ce faci, nebunule? scrâşni Smardoiul, smuncindu-se cu atâta patimă încât aproape se ridică în şezut.

Dragoş mârâi din gât, ca un câine care-şi avertizează rivalii să se ţină departe de cotlonul lui şi lovi cu toată puterea gâtul casapului. Ţinea cu tot dinadinsul să-l omoare. De ce nu? Mai omorâse o dată şi, aşa cum spuneau unchiul Vlad şi libidinoasa mătuşă Bety. Prima dată era mai greu, după aceea totul mergea ca uns. Da, nepoate, totul merge ca uns după prima lustruială. Omorâse la nervi, de furie neputincioasă, adică de ce să nu omoare pe cineva care-i făcuse anii de puşcărie mai grei decât ar fi trebuit să fie? Smardoiul?! Un peşcheş neaşteptat, mamă-mamă. Căzut jos, incapabil să se ridice, căcat la cur şi pişat la sculă. De ce să nu profite? Păcat că trebuia să se grăbească. Să se grăbească zdravăn.

Smardoiul cârâi scurt în clipa în care pumnii îngemănaţi îi zdrobiră traheea. Încă o lovitură şi gata cu Smardoiul, gata cu spaima închisorilor. Sângele negru izbucni pe gură şi, deşi mai gemea necontrolat, pecetea fusese pusă. Expediat rapid către Iad. Smardoiul era gata…

Dragoş se ridică încet, nedezlipindu-şi ochii de pe faţa Smardoiului. Pielea devenise  dintr-o dată pământie, ca la înecaţi.

—Scapă cine poate, auzi un urlet victorios.

Se întoarse la timp, cât să vadă nişte picioare ce păreau să răsară direct din peretele dubei, forfecând aerul cu o viteză ameţitoare. Un icnet asurzitor şi picioarele dispărură, ca supte prin perete. Dacă nu ar fi ştiut de existenţa găurii, Dragoş ar fi presupus că asistă la un număr de magie.

Un ţânc, nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani, slab ca o nuia, se repezi către gaură, cu o expresie de supremă fericire pe faţa lui pe care încă nu dăduseră tuleiele.

—Hei, isteţule, e rândul meu, îl atenţionă Dragoş, repezindu-se către trapa distrusă. Se împiedică, aproape să cadă. Reuşi să se redreseze în ultima clipă, apucându-se de marginea trapei. Îl îmbrânci pe puştan cu o lovitură din şold. N-avea decât să mai aştepte, el îşi paradise umărul pentru a deschide această ieşire. Avea prin urmare nişte drepturi.

Îşi ridică braţele deasupra capului, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o săritură în apă. Plonjă în deschizătură, încercând să-şi subţieze torsul expirând aerul din plămâni. Se lovi zdravăn la cap. Reuşi însă să ignore durerea, suficient cât să-şi strecoare torsul afară. Stomacul începu să protesteze în clipa în care se lăsă cu toată greutatea pe el.

Se trezi atârnând cu capul în jos, la câteva zeci de centimetri deasupra unei palme de asfalt. Începu să dea din picioare şi-i veni să râdă. De asta se zbătuse deţinutul care reuşise să se strecoare afară înaintea lui. Noroc că toată viaţa lui fusese un tip suplu. Avea el nouăzeci de kile, dar era şi destul de înalt pentru a avea unde le depune fără să facă burtă. Nici nu avusese motive să se îngraşe; de prea puţine ori mâncase pe săturate. Dar tot răul spre bine. Dacă ar fi avut un burdihan ca al Smardoiului, n-ar fi reuşit în veci să iasă prin gaura asta de cârtiţă. Mai pedală puţin. Presiunea  asupra stomacului scăzu simţitor dar se mută pe vezica urinară. Dragoş gemu. De vreo oră tot simţea nevoia să se uşureze. Sau poate de mai multă vreme, dar de o oră chiar simţea nevoia să meargă la toaletă. Din păcate, puşcăriaşii nu-şi pot permite luxul de a-şi face nevoile atunci când au ei chef. Mersul la căcăstoare este o plăcere care ţine de capriciile gardienilor. Dacă ai de-a face cu un caraliu înţelegător, e bine, te poţi simţi şi tu om, dacă nu… Ei bine, caraliii neînţelegători aveau câştig de cauză când era vorba despre număr. Şi chiar şi o simplă scuturare de jet devenea atunci o mare, foarte mare problemă.

Gemu în clipa în care realiză că beşica udului era pe cale să-i explodeze. Bucile, fir-ar ele a dracului, erau mari. I se lăţise curul de atâta şezut pe el.

Şi sângele îi venea în cap. Căcat, crezuse că ieşind afară o să facă mare afacere.

Brusc, o pereche zdravănă de braţe îl apucă de umărul şi-l ridică, smulgându-l din deschizătură. Căzu în picioare, poticnindu-se doar puţin pe piciorul drept. Se trezi faţă în faţă cu o mutră bărboasă pe care o văzuse şi în dubă. Deţinutul care reuşise să iasă afară înaintea lui.

—Ţi-e bine, frate?

Primul impuls al lui Dragoş fu să se depărteze de individ şi să-i tragă o înjurătură, întrebându-l firesc de ce naiba îi luase atâta timp să intervină pentru a-l ajuta. Se stăpâni. Să afle unde se afla şi ce anume răsturnase duba i se păru,  dintr-o dată, o chestie foarte urgentă. Mai urgentă chiar decât golitul vezicii.

Aproape se prăbuşi în şanţ. Idiotul care tocmai îl ajutase să iasă la aer nu considerase că era cazul să-i pomenească despre şanţ. Sări în ultima clipă şi reuşi să aterizeze lângă brad — sau molid, ce-o fi fost, deşi putea foarte bine să fie şi pin. O arsură zdravănă în glezna dreaptă îi smulse un urlet cumplit.

Se prăbuşi, aproape lovindu-se de trunchiul acoperit de muşchi verzui. Drăcia dracului, să fut toate măgăriţele din lume şi de pe lună. Cu o clipă mai devreme căzuse aproape rău pe gleznă, acum căzuse pe aceeaşi gleznă. Rău de tot. Rău de tot, băga-mi-aş să-mi bag.

Deţinutul bărbos se întorsese la lucru. Acum îl ajuta pe puştiul imberb să iasă din duba răsturnată.

Dragoş se sprijini de  trunchi. Glezna îl durea, însă durerea era suportabilă. Mai tare decât glezna îl durea umărul.

—Mamă, frate, da’ ştiu c-a fost măcel aici.

Partea din faţă a dubei dispăruse, distrusă de impactul cu un camion imens, plin cu buşteni noduroşi. Cabina camionului fusese transformată în schije de tablă, care se împrăştiaseră peste tot. Strivită între monştrii de metal atârna, într-o margine, tot ceea ce mai rămăsese dintr-un şofer sau dintr-un gardian. Câţiva buşteni căzuseră în şanţ.

—Moarte curată…

Era un miracol că încă mai trăia, că încă mai putea să se mişte. Era o minune că era liber, afară, sprijinindu-se de un copac care nu mirosea câtuşi de puţin a puşcărie, la dracu’, în pârnaie până şi plantele din curte aveau un miros specific.

—Ajută-mă, frate, sunt oameni de scos afară, se milogi bărbosul.

Da, cum să nu…

Ce-ar fi s-o şteargă?

Gândul îi trecu prin cap fără să-l fi chemat, asemenea glonţului tras de un lunetist. S-o şteargă… Se înfioră, numai gândindu-se. Să fugă, ce gând nebunesc îi putea trece lui prin cap…

Da, îi trecea şi aşa ceva, deşi, la drept vorbind, în ultima vreme, nu-i trecuseră prin cap prea multe.

De ce să nu fugă? Se gândise de multe ori la evadare, era speranţa care umplea cea mai mare parte din gândurile unui deţinut, dar niciodată nu încercase cu adevărat să treacă de la gând la faptă. Nu-şi permisese. O evadare este un lucru serios, foarte serios. Nu se poate face aşa, numai pentru că vrei tu şi ţi se pare corect să nu-ţi iroseşti viaţa între pereţii unei puşcării. Evadarea presupune unelte, indiferent cât de rudimentare, complici… O mulţime de bătăi de cap.

Dar acum libertatea era în faţa lui. Caraliii erau morţi sau măcar atât de grav răniţi că numai la puşcăriaşii pe care-i aveau în grijă nu se mai gândeau. Nimeni să-l împiedice. Nici durerea din gleznă, nici cea de la umăr. Nici alte dureri. Nici cătuşele de la mâini.

Inspiră adânc. Aerul libertăţii.

Peste şanţ, bărbosul se căznea cu următorul doritor de aer proaspăt. De data aceasta era vorba despre un individ masiv, cu faţa plină de sânge şi care rostea cuvinte fără şir. Dragoş nici măcar nu încercă să-şi dea seama ce anume voia să spună individul. Făcu un gest de adio către dubă şi-i întoarse spatele.

—Hai, auzi în spate un ţipăt strident. Nu poţi face asta…

Se răsuci, înspăimântat. Vreun caraliu pe care nu-l văzuse?

Era doar puştiul.

—Nu poţi pleca, omule. Evadarea înseamnă ani de pârnaie în plus la condamnare.

Dragoş pufni în râs. Ani în plus la condamnare? Asta chiar că era de râs. La condamnarea pe care o avea el, câţiva ani în plus nu contau deloc. Nu contau nici mai mulţi ani în plus. O viaţă are omul…

—Nu pleca, omule, o să te găsească şi o să te înfunde pe vecie.

—Sunt vieţaş, fiule, să fiu al naibii dacă au ce să-mi facă.

Salută din nou, ridicându-şi ambele mâini la frunte şi se afundă în pădure.

*

O evadare presupune un plan bine ticluit, un bagaj consistent de amănunte care nu trebuie ignorate şi o grămadă de posibilităţi care trebuie luate în calcul, başca desaga cu „situaţii neprevăzute”. Fiecare mişcare este gândită şi răzgândită, de sute de ori, de mii de ori. Totul este luat în calcul, cântărit şi analizat, pentru că totul trebuie să funcţioneze perfect. Şi, culmea ridicolului, adesea nu funcţionează.

Dar când libertatea este obţinută în mod accidental, printr-o mână generoasă întinsă de perfida soartă, lucrurile nu au cum să meargă bine. Şi Dragoş constată repede că nu era greu să-ţi obţii libertatea. Greu era să ţi-o menţii.

Dacă ar fi avut măcar un gram de minte, ar fi căutat printre resturile caraliilor una dintre cheile de la cătuşe. Nu-i trebuia decât o cheie, ce naiba, dar nu se gândise la asta acolo, lângă duba făcută zob.

Acum era prea târziu să se întoarcă. Trecuseră câteva ore de când îşi recăpătase libertatea. Câte, nu ar fi putut spune. Nu avea nicio idee. Nici ceas. Şi iarăşi regretă că nu scotocise printre rămăşiţe înainte de a pleca. Câte lucruri bune ar fi putut găsi şi câte ignorase.

Orice era bun. Un telefon mobil, o staţie, un briceag sau chiar un cuţit în toată regula. Un pistol sau o puşcă. Ceva de mâncare. Un ordin de deplasare care să-i arate măcar unde se îndreptau. O hartă. O mulţime de chestii mărunte dar care, în situaţii ca cea în care se afla în momentul de faţă valorau mai mult decât milioane. Chiar mai mult decât miliardele. Nimicuri inestimabile, care puteau face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Dintre libertate şi zidurile reci ale puşcăriei.

Dar el fusese un tâmpit. Luase hotărârea într-o clipă şi o clipă mai târziu o şi luase din loc.

Era prea târziu să se mai întoarcă. Mult prea târziu. Sigur se găsise cineva să anunţe accidentul şi acum toţi caraliii de pe o rază de o sută de kilometri ori mai bine erau în alertă din cauza deţinutului evadat. Din cauza lui.

Singur împotriva tuturor. Singur şi lipsit de orice mijloace, cu cătuşele zdrăngănind la orice pas.

O bubuitură înfundată îl făcu să se arunce la pământ, sub un tufiş. Deja îl găsiseră?!

—Prost mai eşti, se dojeni singur. Nu fusese decât un tunet. Un tunet îndepărtat. Cerul se acoperise pe nesimţite cu nori plumburii.

—O să plouă, îşi spuse, rânjind către înălţimi. O să plouă, măi frate, şi ăsta este un lucru bun.

Da, ploaia era un lucru bun. Şiroaiele căzute din cer urmau să şteargă urmele, astfel încât câinii puşi să-i ia urma să nu fie buni de nimic, nişte javre care nu ştiau decât să se gudure pentru a primi un os.

Un nou tunet, mai puternic. Câteva săgeţi de foc brăzdară cerul de la un capăt la altul.

—Rupere de nori, nu alta…

Exista un strop de dreptate în lumea asta.

Începu să alerge; dintr-odată descoperi noi resurse în corpul său stors de vlagă. Poate că fusese prost, că nu avusese destulă minte cât să ia cu el cele câteva obiecte care l-ar fi putut ajuta, dar iată că exista o lege a compensaţie; venea ploaia. O ploaie rapidă, de vară. Şi se simţea bine să afle că mai avea o speranţă.

*

—Mi-e… frică… Mi-e frică, futu-i…

Dragoş plângea. De frig, de frică, de disperare. Plângea cu hohote, deşi nici măcar el singur nu-şi putea auzi glasul. Deasupra lui se dezlănţuise potopul. Probabil aşa plouase şi în ziua în care Noe îşi lansase arca la apă. Tunetele se succedau neîntrerupt; o bubuitură colosală ce părea că nu are de gând să se mai termine niciodată. Bicele de foc ale fulgerelor ţeseau o perdea luminoasă de la un capăt la altul al cerului, scăldând pădurea într-o lumină dureroasă. Îl dureau ochii de la atâta lumină.

Şi vântul… Dacă n-ar fi bătut vântul într-un asemenea hal, cu siguranţă că ar fi fost mai bine. Mult mai bine.

—Alifie, răsună pe neaşteptate vocea Smardoiului. Nu-i aşa că era mai bine la bulău?

Dragoş urlă de groază. Îşi reveni însă repede. Smardoiul nu-i mai putea face niciun rău. Smardoiul se răcise de câteva ore şi ăsta era numai meritul lui. I-o plătise. I le plătise pe toate câte i le făcuse. I le plătise pe toate odată, într-o singură tranşă, ’futu-i mama ei de treabă, ce mişto i le plătise.

Smardoiul se dusese acolo unde-i era locul, în fundul iadului, în cel mai negru catran de pe-acolo. Din măreţia şi teroarea ţiganului nu mai rămăsese decât o voce în capul lui. O voce de care încă nu scăpase şi pe care o auzea cât se poate de clar, în ciuda zgomotului apocaliptic al furtunii.

—Zi-i, Alifie, nu-i aşa că pe o vreme ca asta e mai convenabil să stai la căldurică în celulă, cu o sculă înfiptă în cur până la coaie? Boierie, nu alta…

—Nu, nici mort nu mă întorc acolo, gâfâi Dragoş. Mă auzi, javră? Nici mort…

Se opri, şocat. „Javră” era epitetul pe care Smardoiul i-l arunca cel mai des, deşi nu era singura jignire. Smardoiul se pricepea de minune să împroaşte cu rahat. Era o adevărat stropitoare cu căcat care nu se oprea niciodată. Chiar şi când tăcea se pricepea de minune să jignească. Numai prin atitudinea lui.

„Javră” nu era bine. Nu era deloc bine, deşi Smardoiul merita să i se spună „javră”. Şi javră şi în multe alte o mie de feluri, muistul naibii.

—Adică vrei să spui că nu am dreptate? făcu oripilată vocea Smardoiului.

—Nu, replică sec Dragoş, încercând să-şi reamintească ultimele clipe de viaţă ale Smardoiului. Până la urechi în căcat şi pişat şi lipsit de orice apărare. Meritase din plin.

Îi era frig, îi era foame, îl dureau oasele zdrobite şi se simţea obosit ca şi cum ar fi alergat toată ziua. Sau poate că alergase toată ziua, o zi şi-o noapte, poate mai mult; cu furtuna asta cine să mai ştie dacă era zi sau noapte.

—Hai, Alifie, renunţă, croncăni Smardoiul, ascuns bine în căpăţâna lui Dragoş. Renunţă, băi căcat cu ochi şi pune-te, colo’şa sub un copac şi aşteaptă-i pe caraliii să te ridice. O să te ducă la bulău, acolo unde-ţi este locul. Ce, crezi că dacă mi-ai luat maul, gata, ai scăpat? Te-aşteptă la puşcărie o droaie de şmecheraşi cu scule de oţel, numai bune să-ţi lărgească curul de să-ţi ţâşnească rahatul din tine fără să-ţi dai seama. Spune şi tu, pentru un curist ca tine nu ar fi minunat?

—Gura…

Smardoiul cârâi. Un cârâit care-i ţinea loc de râs. Se hlizea, prostanul.

—Râzi, râzi, prostule, numai că cine râde la urmă râde mai bine, nu-i aşa, cur umflat? Cel puţin eu sunt în viaţă.

Un fulger cumplit, ca o explozie de lumină albă îi dezvălui o buturugă acoperită parţial de un morman de frunze. Dragoş înghiţi în sec, înspăimântat. Dacă s-ar fi împiedicat de buturugă? Se puteau întâmpla atât de multe lucruri rele dacă te împiedicai, nu numaidecât de o afurisită de buturugă.

—Sunt în viaţă, maimuţă, băşinoasă. În viaţă, ceea ce contează cel mai mult, până la urmă. Tu nu eşti decât un cadavru puturos. Eu sunt în viaţă şi, mai mult decât atât, sunt liber. Liber, Smardoiule, ceea ce tu n-o să mai fii niciodată. Tu n-o să fii decât o mortăciune puturoasă, Smardoi nenorocit. În viaţa ta n-ai fost decât un porc puturos. Un puturos, asta ai fost. Şi în viaţă, şi după ce te-ai dus dracului. Un împuţit, un puturos…

Se întrebă care ar fi fost reacţia Smardoiului dacă i-ar fi spus toate astea drept în faţă. În faţa aia a lui, mare şi puturoasă. „Puturos” era mai rău decât „javră”. Să i le fi spus aşa, de la obraz şi apoi să-l omoare. Da, Smardoiul ar fi meritat asta. Din anumite puncte de vedere murise prea uşor. Una-n gâtiţă şi sufletul puturos zburase din trupul la fel de puturos. Da’ Smardoiul ar fi meritat chinuit. Meritase cu prisosinţă. Dar era destul de bine şi aşa.

—Mare rahat, chicoti Smardoiul. Auzi la el, eu sunt mort şi el e viu, ba şi liber, bonus. Nu Alifie, cur cu băşici pe dinăuntru, nu e nicio afacere. Oi fi pierdut eu totul, dar nici tu nu ai parte de mare lucru, zău aşa. Nu eşti decât un deţinut evadat, care nici măcar nu ştie încotro aleargă şi nici măcar nu a reuşit să scape de cătuşe. Eşti liber, asta crezi? Nu, boule. Nu eşti mai liber decât un dobitoc priponit în spatele casei. Trebuie să fugi şi nici măcar nu ai unde fugi. Câteva ore de libertate, dacă aşa-ţi place ţie să-i spui. Libertate de rahat, ce să spun. Oricum o să te prindă şi nici măcar nu o să te poţi lăuda la bulangii din celula în care o să ajungi că ai avut parte de câteva ore de libertate mişto. Gonit ca un câine. Nu tu mâncare, nu tu băutură, nu tu gaură de muiere, fie ea şi-o pizdă  răpănoasă de pe centură. Doar o fugăreală zdravănă prin ploaie.

—O să scap, răcni Dragoş, ca şi cum şi-ar fi dorit ca Smardoiul să-l audă. Ca şi cum Smardoiul ar fi putut să-l audă. O să scap, futu-te-n aripă de jegos.

—Da, da, vezi să nu… hohoti Smardoiul. Eu iau o pauză, băiatu’, o mică pauză. Da’ o să te mai vizitez şi, atunci când o s-o fac, o să o fac în stil mare.

—Da, vezi să nu… Nu cumva ţi-ai propus să mă bântui, depozit de bălegar?

—Nu, nici pomeneală. Nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva şi nici nu trebuie să-mi propun. Te-am bântuit cât eram în viaţă, băi băiatule, crezi c-o să-mi fie mai greu s-o fac acum, că sunt mort?

Dragoş nu spuse nimic. Nu găsi destulă putere să spună ceva.

*

—Nu mă las bătut!

Dragoş ţipase cât putuse de tare. Aproape reuşise să se audă. Şi nu ţipase pentru Smardoi. Smardoiul dispăruse din capul lui, aşa cum promisese. Partea proastă era că Smardoiul promisese că are să revină şi, având în vedere evenimente trecute, era destul de posibil.

Dar nu Smardoiul era acum cea mai mare problemă a sa, deşi Dragoş se gândea din când în când la el. Cea mai mare problemă era faptul că se simţea sfârşit. Terminat. Total terminat. Şi începea să se gândească la puşcărie ca la un loc confortabil, un loc din care omenescul nu dispăruse cu totul, un loc în care, pentru moment, ar fi preferat să se afle. Măcar pentru câteva ore, cât să-şi poată reface forţele.

Poate că părea o idee nebunească, dar Dragoş începuse să gândească astfel. Poate că era mai bine să se aşeze sub un tufiş, sau chiar sub cerul liber, la cât de zdravăn ploua, nu mai conta unde se aşeza, şi să aştepte să fie găsit de poliţişti. Să fie dus în puşcărie, unde să se pregătească pentru o nouă evadare. Data viitoare va fi mai inteligent, va şti mai bine ce are de făcut. Evadarea de faţă putea fi considerată doar un antrenament, o lecţie dură din care învăţase o mulţime de lucruri de care va ţine cont data viitoare. Cheie de cătuşe, dacă era posibil, dacă nu ceva, orice, orice obiect subţire, nu era o aşa de mare greutate să-ţi desfaci căcăcioasele de cătuşe cu unealta potrivită. Alimente, bani, poate şi ceva acte false, poate şi o legătură în afară. Da, pentru viitoare evadare ştia ce are de făcut. O lecţie învăţată până la capăt.

Din păcate, nu mai avea să existe o „data viitoare”. Fusese o evadare norocoasă, mai mult decât norocoasă, având în vedere că reuşise să-l răcească pe Smardoi. O evadare nesperată, pentru care nu se pregătise deloc. Evadase pur şi simplu din impuls, un impuls pe care încă nu ştia cum să-l definească. Da, o evadare norocoasă la care nu contribuise cu nimic, îi fusese oferită pe tavă, un cadou la care nu sperase, aşa cum nu sperase niciodată că el va fi cel care va încheia domnia de teroare a Smardoiului. Un elefant alb primit plocon din parte sorţii. Un elefant alb care avea să-l coste mai mult decât putea să dea.

Nu, dacă va ajunge la puşcărie va fi pentru totdeauna. Nu puteau să-l înfunde mai rău decât fusese înfundat până acum, nu puteau să-i dea mai mult o zi peste condamnarea pe viaţă cu care se pricopsise… atunci. Era destul atunci, fără alte comentarii sau amănunte. Dar nici nu i se va mai oferi vreodată şansa să evadeze.

—Nu mă dau bătut…

De data aceasta fusese mai mult un scâncet. Picioarele i se mişcau mai mult din reflex, fără ca el să le controleze efectiv. Pur şi simplu, se mişcau. Stângul în faţă, apoi dreptul se căznea să fie el primul, iar se urnea stângul, iar se urnea dreptul. Mersul lui devenise o competiţie între picioarele îngheţate.

—Hei, Alifie, cască ochii…

Dragoş căscă ochii. Era prea devreme să conştientizeze pe deplin că Smardoiul se dusese naibii şi nu avea de ce să se mai teamă. Morţii nu muşcă, auzise asta în filmul cu comoara de pe insulă, un film vechi, pe video, tradus de o voce piţigăiată de femeie. O auzise de multe ori de atunci. Morţii nu muşcă, Smardoiule.

—Cască ochii, scumpete…

Lui Dragoş nu-i veni să creadă. Printre copaci, zări o casă. O casă… Fulgerele o luminau din belşug. Ar fi trebuit s-o zărească mai devreme, era destul de aproape de ea, dar nu fusese în stare. Era prea slăbit, prea ud şi înfrigurat, prea nefericit să se uite în jurul lui. Câţiva metri mai la stânga sau mai la dreapta şi ar fi putut să treacă pe lângă casă fără să-şi dea seama. O casă… O casă adevărată.

Plângând, Dragoş se îndreptă spre casă cu paşi şovăielnici. Stângul în faţă, vine dreptul… vine şi stângul…

—Băi Alifie, ce-am mai râs. Pun pariu c-o să dai buzna în casă şi-o să le spui oamenilor că dacă nu te ajută au dat de naiba. Or să se sperie, nu zic nu, când or să vadă un răvăşit ca tine. Dar, pe de altă parte, nici nu ai altă variantă şi, mai ales, nici nu te poate înfunda mai mult decât eşti. Eu spun să încerci, cap pătrat…

Dragoş nu se obosi să spună ceva. Nu avea rost să vorbească de unul singur.

Se împiedică de două ori înainte să ajungă până la uşa casei. Dar ajunse. Se târî pe treptele de lemn şi ajunse pe mica verandă. Încet, se ridică în picioare, sprijinindu-se de uşă.

Cum avea să intre înăuntru? Trebuia să forţeze uşa cumva… Cum? Nu avea la îndemână nimic. Înainte să ajungă în pârnaie folosea întotdeauna o rangă. Ranga era unealta ideală. Simplu de mânuit, uşor de ascuns, convenabil de transportat şi atât de ieftină încât îţi puteai permite să cumperi una, dacă simţeai că e mai greu de furat decât de plătit. Dar acum nu avea rangă. Nu avea nicio blestemată de rangă, în schimb avea cătuşele cu lanţ, dar ăsta nu era un schimb avantajos. Nici măcar lanţul nu era suficient de lung.

Împinse în uşă şi aceasta se deschise cu o uşurinţă care-l surprinse.

—Ce naiba?!…

—Ce crezi că e, Alifie? râse în capul lui vocea Smardoiului. Ai noroc cu carul, javră, ce să spun. Ai dat peste o casă părăsită, ce altceva?

Casă părăsită?!

Da, cel puţin aşa părea. Un fulger lumină holul din spatele uşii. Nu văzu mare lucru, dar, după două-trei explozii luminoase, reuşi să-şi dea seama că holul arăta exact aşa cum trebuie să arate holul unei case părăsite. Podea găurită pe ici, pe colo, frunze şi rămurele, cărate probabil de animalele sălbatice şi de vânt, prin vreo fereastră spartă.

Prudent, Dragoş pătrunse în hol. Desluşi câteva uşi deschise şi un şezlong de lemn făcut zob într-un colţ. Nu mai încăpea nicio îndoială, se afla într-o casă părăsită.

—În locul tău, se simţi Smardoiul dator să intervină, nu aş intra aici, pui de matracucă. Dacă ai avea măcar un pic de minte în devla aia a ta, ai spăla putina. Caraliii sunt pe urmele tale, Alifie, şi-n curând or să ajungă şi aici…

Da, poate că vor ajunge. Şi?

Se simţea zdrobit, incapabil să mai facă un pas. Acum, că descoperise un adăpost, măcar un loc în care nu turna cu găleata, picioarele găsiseră că e cel mai potrivit moment să demisioneze. Dreptul se alătură stângului şi stângul refuză să treacă înainte. Dragoş se prăbuşi peste rămăşiţele şezlongului.

—Scoală, vită… Scoală, javră ce eşti. Măcar ascunde-te, aici poate să te vadă orice prost care deschide uşa. Măcar închide uşa, dobitocule, şi urcă la etaj, ai lăsat uşa deschisă şi stai balegă aici. De ce mă-ta nu scrii pe  perete că eşti aici?

Dragoş fu atât de uluit, încât abia într-un târziu realiză că Smardoiul avea dreptate. Smardoiul avea dreptate şi, culmea, îi dorea binele.  Smardoiul să-i vrea lui binele?! Ei, pe dracu’.

Smardoiul nu era decât o voce în capul lui. O voce cu care se certa din când în când, dar numai o voce, nimic mai mult. Şi o voce, spre deosebire de Smardoi, putea să dea şi sfaturi bune, nu numai sugestii care să te bage în belele.

Făcu un efort deosebit să se ridice în picioare. Când reuşi să le pună în mişcare, se târî către uşă şi o închise. Primul lui impuls fu să scoată o scândură din podea, nici nu părea greu de făcut asta, şi să proptească uşa pe dinăuntru. Însă îşi dădu seama că asta însemna un indiciu clar că se află cineva înăuntru. O casă părăsită nu are de ce să aibă uşa blocată. Şi perfidul de Smardoi nu se grăbise să-i dea un sfat bun. Da, da Smardoiul… Smardoiul sau, mai bine zis, care Smardoi? Smardoiul dăduse colţul, şi încă într-un mod pe care probabil nu şi-l imaginase vreodată, şi anume chiar de mâna victimei sale favorite. Nu mai exista niciun Smardoi, dă-l în mă-sa.

—Auzi Smardoiule, scânci Dragoş, privind încet în jur, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca torţionarul să apară lângă el. Nu mai exişti, măi, baligă de porc. Gata! Nu mai am ce discuta cu tine.

Ascultă, cu urechea încordată, preţ de câteva minute bune. În afara zgomotelor furtunii nu se auzea nimic.

Sprijinindu-se mai mult pe coate şi pe genunchi decât pe tălpi reuşi să ajungă la etaj, intră în prima cameră şi se prăbuşi într-un colţ sfârşit. Ultimul său gând conştient fu bolborosit printre buzele zdrelite:

—S-o şterg de aici… Tre’ s-o şterg de aici…

Continuarea în numărul viitor…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Balin Feri said:

    La fel de bun ca primul episod, poate chiar mai bun. Aştept continuarea!

  • Mircea Pricăjan said:

    Eu sunt un privilegiat: am citit deja tot textul! Iar finalul, într-adevăr, merită aşteptarea. 😉

  • Balin Feri said:

    şi nu mai stii care-i e-mailul meu? :))

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.