Lecţie de viaţă – partea a 3-a

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 13 ( iunie, 2011 )
Autor:

(Continuare din numărul trecut)

5

—Hei, javră, vezi că ai oaspeţi, hopa sus şi le dă bineţe.

Dragoş sări în picioare, buimac. Pentru moment, nu-şi dădu seama unde se află. Unde naiba erau pereţii celulei, cu paturile suprapuse şi mirosul de hârdău? Ce se întâmplase cu închisoarea? Ce se întâmplase cu el? Ce naiba?!…

Brusc, evenimentele zilei trecute îi asaltară mintea într-un mod dureros. Dragoş gemu, simţind spaima ca o gheară în măruntaie. Măiculiţă, mamă, eu am făcut toate astea?

—Da, tu le-ai făcut, cap pătrat, hohoti vocea Smardoiului. Şi acum eşti pe cale să ţi-o încasezi, Alifie. Îţi place sau nu, o să ţi se întoarcă de numa-numa. Ai auzit câinele?

—Ce câine? suspină Dragoş, încă buimac. Încerca cu disperare să-şi dea seama unde se afla. Sau măcar de cât timp se afla.

Furtuna trecuse; nu se mai auzeau nici măcar picuri de ploaie pe acoperiş, dar natura era departe de a-şi fi revenit după potop. Prea multă linişte. Nici măcar şoaptele obişnuite ale pădurii. Furtuna storsese şi ultima picătură de vlagă din vieţuitoarele codrului. Era încă întuneric şi asta era bine. Cumva, se simţea mai bine ştiindu-se înconjurat de întuneric. Ziua era deranjantă. Ziua, potera chiar se străduieşte să-şi facă datoria.

Hainele de pe el se uscaseră, semn că zăcuse ceva timp inconştient. Poate că zăcuse şi o zi întreagă, poate chiar mai mult. Dacă era să judece după junghiurile din stomac, trecuse o veşnicie de când norocul îi aruncase în cale acest nesperat adăpost. Îi era sete, o sete cumplită. Şi-i mai era şi-o foame de lup.

—Lasă tu băgatul pe maţ, hohoti batjocoritoare vocea Smardoiului. Mai degrabă ţi-ai ordona priorităţile,  asta dacă te duce capul să înţelegi ce e aia prioritate. Nu ai auzit câinele?

Dragoş sughiţă de spaimă. Câinele…

Într-adevăr, urechea lui prinse lătratul unui câine. Un lătrat ce se auzea din ce în ce mai aproape. Lătratul gros al unui câine zdravăn, nu javră maidaneză.

—Acum îl auzi? făcu îngrijorată vocea.

Dragoş înclină din cap. Îl auzea, cum să nu… Cum să nu-l audă. Şi mai auzea încă multe altele. Dupăitul paşilor unor indivizi prea puţin obişnuiţi să umble prin pădure. Ca şi cum s-ar fi apropiat o divizie de elefanţi. Zgomotul ca o detunătură de pistol făcut de o creangă ruptă. O înjurătură printre dinţi.

—Se apropie, Alifie, i-auzi?

Îi auzea…

—Ce-ar fi să-ţi urneşti curul şi să le ieşi în întâmpinare? Ştii procedurile, un dobitoc ca tine  a încasat-o de prea multe ori de la gabori ca să nu ştie cum stă treaba. Ridici ghioambele deasupra capului şi ieşi încet la vedere, strigând cât te ţine gura că nu eşti înarmat. Apoi execuţi ceea ce ţi se va ordona, încet şi fără grabă, ca nu cumva vreun zbanghiu să apese pe trăgaci mai repede decât e cazul. Dacă ai noroc, dai de nişte băieţi gigea, care or să se bucure că au pus mâna pe tine şi-i aşteaptă o promovare, ceva. Dacă n-ai, atunci dai peste nişte aiuriţi de la care o să încasezi o bătaie zdravănă pentru că i-ai pus pe drumuri pe la o bucată de noapte, în loc să-i laşi să-şi vadă de regulatul nevestelor. Dar şi într-un caz şi-n altul, nu dispera. Oricum o să ajungi iar la bulău unde băieţii veseli o să-ţi lărgească curul de să-ţi poţi parca în el trotineta. Hai, măi, Alifie, ce-am mai râs…

—Încetează, gemu Dragoş. Încetează, te rog…

Vocea Smardoiului chicoti.

—Şi dacă nu încetez, ce? O să-mi crăpi tărtăcuţa încă o dată?

Zgomotele făcute de urmăritori erau din ce în ce mai puternice. Câinele lătra, cuprins de patimă.

—Hai, Alifie, scuteşte-i pe băieţi de un drum până aici, sus. Podeaua asta e cam de căcat şi s-ar putea să-şi rupă careva piciorul pe aici.

—O să te audă, idiotule, scrâşni Dragoş, lăsându-se pe burtă.

Drept răspuns, primi o porţie zdravănă de râs.

Evadatul se târî spre capul scărilor. Prin întuneric, mai degrabă ghicea locul unde treptele făceau legătura cu parterul, dar reuşi să se orienteze destul de bine. În pădure, un glas urlă:

—Băi frate, da’ nebună noapte. Dacă pun mâna pe bulangiu îi smulg amigdalele prin gaura curului. Futu-i mama lui de jegos, din cauza lui pierd noaptea.

—Ei, Alifie, ce-ţi spuneam? Se vede că nu prea ai noroc, după cum te are ăsta de urlă la suflet, pun pariu că mai întâi o să te snopească în bătaie şi pe urmă o să te întrebe dacă eşti labagiul care a evadat.

—Taci, or să te audă, gemu Dragoş, rugător.

—Să mă audă, cum să mă audă, cap sec? Ai uitat că sunt o voce în căpăţâna ta? Numai tu poţi să mă auzi, Alifie, numai pe tine pot să te bântui, măi cocotă masculină ce eşti. Şi numai eu ştiu ce ştiu…

Dragoş îşi linse lacom buzele uscate. Ar fi dat orice pentru o cană cu apă. Din păcate nu avea nimic de dat. Şi, mai rău decât toate, îi luaseră urma. Cum naiba se întâmplase, era un mister. Toată lumea ştia că un câine nu-ţi mai poate lua urma dacă ai trecut printr-o apă. El trecuse printr-un adevărat potop, aşa că nici nasul celui mai tare câine din câţi avea poliţia nu avea ce să-i facă. Dar teoria era teorie şi o javră sau mai multe mârâiau la intrare, cu potera după ele. Era pierdut. Prin ferestrele sparte, razele lanternelor desenau umbre stranii pe pereţii distruşi de mucegai.

O bubuitură zdravănă şi uşa de la intrare se prăbuşi. Înspăimântat, Dragoş se chirci pe podea, ca şi cum ar fi încasat o lovitură devastatoare. Un mârâit surd îi îngheţă sângele în vene.

—Nu mai e nimic de  făcut, îşi spuse.

—Nu mai e nimic de făcut, se simţi Smardoiul dator să spună şi el ceva. Hai, ridică-te în picioare şi predă-te. Înţelege că te-ai băgat într-un război din care nu aveai cum să ieşi învingător.

—Nu…

—Ei nu, ce-o să faci? Până şi un căcat cu ochi ca tine ar trebui să-şi dea seama că s-a dus pe copcă totul. S-a dus pe copcă din clipa în care ai făcut tâmpenia s-o ştergi. Ceilalţi deţinuţi, dacă nu au crăpat dracului, aşa cum am păţit eu, şi nu sunt destul de avariaţi cât să zacă prin spitale, au ceas de taină cu avocaţii, care de care se dă de ceasul morţii să ceară despăgubiri statului pentru că nu i-a putut proteja de accident. Tu, în schimbi, ţi-ai vinde şi afurisitele de coaie pentru o lingură de apă. Hai, fii băiat bun şi coboară. Pun pariu c-o să-ţi dea şi apă, pe lângă ce-or să-ţi mai dea, desigur…

Dragoş închise ochii şi se apucă de balustradă. Ce-o fi o fi, dar era hotărât să nu cedeze până în ultima clipă. Nu mai avea nimic de pierdut şi poate nu mare lucru de câştigat. Dar merita să lupte pentru fiecare minut de libertate.

Un lătrat gros, apoi câinele începu să mârâie. Foşnetul paşilor se curmă dintr-o dată. Urmăritorii se opriseră.

—Ce dracu’ are câinele? rosti o voce piţigăiată, ca de puşti.

—S-a oprit în faţa uşii, nu vezi? pufni a doua voce pe care Dragoş o asocie automat unui fumător înrăit şi care i se păru straniu de cunoscută. Unde mai auzise vocea asta?

—Da, oftă puştiul, nesigur. O fi înăuntru?

—Cine, beleaua care a evadat? Nu… pufni fumătorul. Nici pomeneală.

—Crezi?

—Nu cred, sunt sigur. Ştii ce casă e asta?

—Păi de unde să ştiu eu, nene Valentin? Lucrez de juma’ de an, de unde să le ştiu pe toate?

—Ei, las’ că ai timp să le înveţi pe toate, nepoate. Da’ chestia asta ar trebui s-o ştii. A făcut ceva vâlvă acum vreo cinci ani.

—Chestia aia cu fata colonelului Ciobanu? Am auzit ceva…

—Da, cine n-a auzit. A fost o încurcătură tare urâtă, băiete. Jalnică de tot, nenorocire mare, ce să mai spun. Fata colonelului Ciobanu a fost făcută arşice de un nebun care s-a îmbătat şi a încercat s-o violeze. Şi e chiar nebunul care a evadat…

—Nu mă nebuni, nene Valentin, chiar aşa?

—Da, să-mi sară ochii dacă te mint. Diliul care a evadat ieri e cel care a omorât-o pe fata colonelului Ciobanu. Colonelu’ şi-a cam ieşit din minţi după aia. Om trecut prin toate, şi bune şi rele, ce să spun, dar să păţeşti una ca asta te poate scoate pe tuşă pe vecie. A cam luat-o razna.

—Şi ce e cu casa asta?

—Păi, nepoate, asta e casa în care a avut loc nenorocirea. Fata a venit aici pe la o bucată de noapte cu un bulangiu. Voia să se reguleze, desigur, dar se pare că lucrurile au  mers cam prost. Gagiul ei, fiu de doctor, a declarat că a adus-o aici deoarece fata voia să-şi ia nişte lucruri, dar pe urmă s-a răzgândit şi a vrut să doarmă aici.

—Şi chiar crezi asta, nene Valentin?

—Mă rog, procurorul şi judecătorul au crezut, cred că-ţi dai seama. Da’ nu asta conta. Dezaxatul care a intrat în casă şi a omorât-o pe fată a încasat-o din plin. Pe viaţă.

—Să-mi trag una, făcu puştiul.

—Poţi să fii sigur. Colonelul a tras nişte sfori să-l răcească pe netrebnic dar nu prea i-a reuşit.

—De ce?

—Păi nu înţelegi? Colonelu’ a luat-o pe arătură. Zdravăn de tot, şi când omul e dus cu capul e dus, n-ai ce face. Şi din cauza asta nimeni nu a încercat să trateze cu el. Nu face să te înhăitezi cu nebunii, că nu iese nimic bun din asta.

—Mamă, frate…

—Da. A luat-o razna. Femeia lui, la fel. Idiotul ăla a distrus o familie. Nevasta colonelului şi-a pus ştreangul în gât imediat după proces.

—Aha… Şi chiar aici s-a întâmplat totul?

—Absolut sigur. Dacă vrei să ştii, eu l-am arestat pe nemernic. Era nenorocire să intri aici. Sânge peste tot şi fata, o frumuseţe, făcută carne tocată. Iar el, un boschetar beţiv, atât de beat că a dormit peste ce mai rămăsese din fată, după ce a batjocorit-o. Şi acum mai am coşmaruri când îmi amintesc de ziua aia. Zău, de fiecare dată când mă trezesc noaptea din cauza coşmarurilor în care-mi apare fata lui Ciobanu, mă gândesc ce bine era dacă-mi vedeam de treaba mea şi nu mă făceam poliţai.

—Nu te făceai poliţist?!

În vocea puştiului se simţea neîncredere. Multă.

—Nu, mă ţâcă, ce-i aşa de greu de înţeles? i-o întoarse poliţistul mai vârstnic. Când o să vezi câte am văzut eu o să-ţi taie cheful de a lucra ca gabor. Da’ toată faza este că nu mai pot da înapoi. Nu, nici să mă duc să lucrez la prăşit cu ziua nu m-aş duce. Şi ştii de ce?

—De ce, nene Valentin?

—Pentru că, orice aş face, tot n-aş dormi bine noapte, pricepi, nepoate? Deja am ajuns în punctul ăla din care nu mai pot da înapoi.

—Nasol, nene Valentin, spuse puştiul, probabil să spună şi el ceva.

—Da, nasol, nepoate. Dar asta-i viaţa, cineva trebuie să răscolească şi-n căcat şi se găseşte tot timpul cine s-o facă. Oricum, dacă eram de vârsta ta atunci când am găsit-o pe fata lui Ciobanu, să ştii că mă lăsam de meserie cu ochii închişi.

—Aha… făcu puştiul, ca şi cum ar fi pătruns esenţa unui mare adevăr.

—Da, aşa a fost, oftă fumătorul. Nasol, nepoate, foarte nasol…

—Ce spui, n-ar trebui să intrăm în casă să vedem dacă nu se ascunde pe aici?

—Cred că eşti bătut în cap cu leuca, nepoate. N-aş intra aici pentru nimic în lume.

—De ce?

—Cum de ce? Nu mai pune şi tu atâtea întrebări c-o să ajungi să ştii prea multe şi cine ştie multe…  Locul ăsta este blestemat, ţi-o spune nenea Valentin şi nenea Valentin ştie ce spune. Pentru că nenea Valentin a văzut multe. Da. Casa asta este blestemată şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacului. Diavolul şi-a făcut cuib între zidurile astea. De când a murit fata s-a întâmplat.

—Eu nu cred în fantome, declară puştiul cu importanţă. Nu există fantome sau draci, nene Valentin. Astea-s scorneli de babe…

—Hei, ia seama, nu ştii ce vorbeşti. Nu există fantome şi draci? De unde ştii tu, mă?

—Păi… Nu există. Numai bunică-mea credea în aşa ceva. Orice i se întâmpla, dădea vina pe dracu’ şi pe taică-său. Una două, dracu’ şi-a băgat coada. Dracu’ a făcut, dracu’ a dres.

—Nu ştii ce vorbeşti, ţâcă. Ai face bine să caşti urechile la ce spun ăi mai bătrâni, aşa ca mine, oameni care au trecut prin viaţă învăţând ceva din ce li s-a întâmplat, nu aşa ca voi.

—De, ştiu eu, o fi cum spui dumneata, dar tot cred că trebuie să verificăm. Ştii, chestia aia cu criminalul care se întoarce la locul faptei.

—Mă, tu pe ce lume trăieşti? Nu există criminal care să se întoarcă la locul faptei când e evident că acolo s-ar putea să-l aştepte poliţia. Nu, nu-l cred chiar atât de prost.

—Dar…

—N-ai decât. Dacă vrei să arunci o privire, n-am nimic împotrivă. Dar eu nu trec pragul. Uită-te şi tu, nici câinele nu vrea să păşească mai departe.

—Adevărat, văd şi eu că Muchi nu e tocmai în apele sale. Nu l-am văzut niciodată să facă aşa.

Ca şi cum ar fi dorit să sublinieze că ceva nu era în regulă, câinele chelălăi jalnic.

—Ei, vezi că până şi câinele… Bat în lemn.

—Hai, Muchi, hai, băiete, dă un tur pe sus şi vezi dacă e cineva, se auzi îndemnul tânărului.

Sus, lângă scări, Dragoş se crispă. În spatele urechii drepte, Smardoiul chicoti. Dacă venea câinele peste el? Ce putea să facă? Cum putea scoate câinele din circulaţie fără ca poliţiştii să bage de seamă?

Câinele scânci. Scânci ca un copil.

—Ce-are Muchi, nene Valentin? se auzi glasul tânărului şi Dragoş şi-l închipui privind şovăitor către mentorul său.

—Dracu’ e în casa asta, ce altceva? Dacă nu mă crezi pe mine, om cu părul alb, măcar ai puţină minte şi uită-te la câinele ăsta. Animalele nu mint. N-au în ele răutatea omului şi pot să-l simtă pe necurat.

—Chiar aşa?!

—Da. Hai mai bine să mergem. Să stau pe lângă cabana asta nu-mi face deloc bine.

—Mă rog… Eşti sigur că nu e nimeni pe dinăuntru?

—Poate doar dracul. Altcineva cine să fie? Şi, chiar dacă e cineva pe-acolo, nu-ţi face griji, o să aibă necuratul grijă de el.

—Chiar crezi asta?

—De ce să nu cred? Oricum e cel mai blestemat loc de pe faţa pământului. Ţi-am spus că nevasta colonelului s-a spânzurat?

—Da…

—Cred că am uitat să-ţi spun că s-a întâmplat aici.

—Aici, în cabana asta?

—Cum te văd şi cum mă vezi. N-am văzut-o spânzurată, dar mi-au spus băieţii care au dat-o jos. Colonelul a urlat ca scos din minţi la înmormântare. Era nebun, dar l-am înţeles cu toţii. Acum am auzit, pe căi neoficiale, că a pornit să-l caute singur pe evadat. N-aş vrea să fiu în pielea lui dacă pune colonelul Ciobanu mâna pe el. O să-l belească de viu de vreo şapte ori până să-i sucească gâtul.

—Şi crezi c-o să-l găsească?

—Sincer, nu prea cred. Colonelul a luat-o razna de tot. Cred că nu mai este în stare să deosebească o urmă de câine de una de om, dar face şi el ce poate. Din partea mea, n-are decât să pună mâna pe nemernic. Merită. Omul ăla i-a distrus viaţa, i-a luat ce avea mai scump pe lume.

—Da…

—Hai să mergem. Cum spuneam, locul ăsta îmi dă fiori.

Câinele chelălăi, apoi începu să urle. Un urlet ascuţit, plin de jale, atât de puternic încât acoperi glasurile celor doi poliţai.

—Trage-l de zgardă, nepoate. Trage-l zdravăn… Trage! răsună glasul fumătorului.

—Nu pot, scânci puştiul. Probabil mai avea puţin până să plângă. Parcă-i din piatră.

—O, futu-i mama mă-sii de treabă, înjură fumătorul. Zău că iar mi-am făcut de lucru. Trebuia s-o ştergem mai repede, nu să stăm la taclale aici, în pragul diavolului.

Urletul câinelui încetă brusc, ca şi cum câinele ar fi fost lovit în gât. Poate că asta se şi întâmplase. Exasperaţi, unul sau altul din cei doi poliţişti îl lovise.

—Hai, nepoate, răsună glasul fumătorului. Pe maica mea, jur să nu mai calc în viaţa mea pe aici, ai văzut ce frig s-a făcut?

Puştiul mormăi un răspuns. Poate că plângea, nu-şi putea da seama. Smardoiul începuse să facă iar scandal.

—Ce spui, Alifie? Crezi că ai noroc cu carul sau că, în sfârşit, a răsărit soarele şi pe strada ta? Rahaţii ăştia tocmai erau pe cale să te găbjească dar au făcut pasul înapoi pentru că şi-au adus aminte că aici a avut loc o crimă, mişto, nu? A naibii de convenabil, mai ales dacă-ţi aduci aminte că tu ai ucis-o aici pe fată. Treabă de ageamiu, de bulangiu cretin, numai un curist prost ca tine putea s-o comită aşa, dar tot crimă se cheamă. Crima-i crimă, Alifie, şi morţii nu se mai întorc. Şi uite ce convenabil ţi-ai aranjat terenul. Te-ai ascuns exact la locul crimei. Caraliii or să treacă de o mie de ori pe aici, şi n-or să se obosească să arunce o privire înăuntru. Nu te cred chiar aşa de prost să te ascunzi chiar la locul crimei. Dar tot în căcat eşti, Alifie, în cel mai puturos căcat pe care ţi-l poţi imagina. Poate crezi că e şansa, dar gândeşte-te că dacă nu o lichidai pe fată sau te mulţumeai numai să-i năpădeşti păsărica, nu te-ai fi aflat acum aici. Poate că nici măcar nu erai închis. Şi nici fata n-ar fi murit, poate ar fi ajuns să se reguleze cu mai ştiu eu cine pe centură, dar asta nu se poate verifica, fata e moartă şi îngropată. Şi mă-sa la fel. Câte poţi face dacă te-ai ales cu o sculă bicisnică. Două dintr-o lovitură, Alifie, şi tu nici măcar habar nu aveai. Vezi, cercul se închide. Şi se închide zdravăn. Pentru orice chestie pe care ai făcut-o în trecut primeşti un mic bonus acum. Asta e părerea ta, dar să-ţi spun ceva Alifie. Bagă bine în căpăţâna aia a ta solzoasă. Bagă bine la cap. Necazurile tale de-abia acum încep…

Dragoş nu spuse nimic. Se prăbuşise sub povara celor aflate. Nici măcar o clipă nu-şi imaginase că nimerise în cabana unde-şi pierduse cumpătul şi o omorâse pe fată pentru că scula lui păcătoasă nu reuşise să facă faţă unei găuri în care dorise nespus de mult să se scufunde. Nu, degeaba încerca să se păcălească, să se mintă singur că locul i se păruse vag cunoscut. Fusese prea epuizat, prea speriat, prea hăituit pentru a mai fi atent la amănunte. De-abia îi trecuse în cap să nu blocheze uşa. Dacă ar fi făcut-o, probabil că acum ar fi fost prins. Poliţiştii ar fi trecut peste superstiţii şi ar fi pătruns în cabană.

Şi-l amintea bine pe fumător. Acum şi-l amintea bine, deşi fusese o perioadă când chipul lui fusese pierdut în ceaţa ce se lăsase peste memorie. O huidumă, probabil avea peste doi metri, şi o burtă ca de femeie gravidă. O faţă formată mai degrabă din fâşii de piele ce atârnau peste o baniţă de grăsime şi mustăţi de morsă. Şi damful puternic de tutun; probabil că uriaşul fuma ţigară de la ţigară.

Îl văzuse şi la proces, îl urmărise dând tot felul de declaraţii, chiar şi ameţitul ăla care-i fusese avocat din oficiu îi pusese vreo două întrebări, mai mult aşa, de amorul artei, ca să nu se spună că nu făcuse nici măcar o încercare să-şi salveze clientul. Da, îşi aducea aminte de uriaş dar lui nu-i purta pică. Nu-i mai purta deloc pică. Dacă n-ar fi fost el, cu povestea cu casa bântuită, puştiul ar fi urcat sus, l-ar fi luat ca din oală.

—Da, Alifie, chicoti Smardoiul. Vezi, există unii şi mai dobitoci decât tine. Dar ia seama, să nu crezi că ţi-a făcut un bine…

—Scuteşte-mă…

—Şi?!… Nu uita, Alifie, noaptea de-abia a început. Ţine cont de asta. Dacă aş fi în locul tău, dar din fericire nu-s, aş şterge-o de aici fără să mă mai gândesc. Aş şterge-o fără să mă mai uit în urmă.

—Da, sigur…

Avea Smardoiul ăsta nişte idei, ceva de groază. Auzi, s-o şteargă din cabană. Nu se simţea prea bine aici, dar deocamdată se simţea mai în siguranţă decât oriunde altundeva. Să iasă afară? Acolo putea da oricând nas în nas cu potera şi cu câinii ei. Dacă javra de mai devreme nu intrase în casă era probabil din cauza mirosului vreunui animal sălbatic care trecuse prin zonă. Un dihor sau altceva. Auzise despre câini că se tem grozav de dihori deoarece aceştia put îngrozitor şi le pot da peste cap simţul olfactiv. Poate că un dihor fusese. Fără îndoială, dihor sau alt animal, în niciun caz dracul, aşa cum afirmase grăsanul mustăcios.

Cu puţin efort şi-l putea imagina şi pe poliţistul cel tânăr, jumătatea mai slabă şi mai grea de cap a unui duo ce ameninţa să facă mai multe fărădelegi decât infractorii înrăiţi. Doi poliţişti, unul nu prea deştept şi unul uns cu toate alifiile. Nici nu se putea ceva mai rău. Şi uite cine dracu’ ajunge în închisoare… Plevuşca, i se făcea rău numai când se gândea.

Dintr-o dată, simţi un junghi în pântece. Un junghi ascuţit, care-l făcu să geamă.

Cu tot ce i se întâmplase, uitase de foame şi de sete. Acum, că poliţiştii se căraseră şi probabil depănau pe alte coclauri poveşti cu fantome asezonate cu descrierea autopsiilor de la morgă, începuse să se simtă un pic mai bine. Nu-şi revenise complet, era departe de asta; se simţea doar un pic mai bine. Era stors de energie, înfometat şi însetat, lipsit de mijloace şi cu o droaie de probleme. Şi la muntele de probleme se adăugase încă una.

—Încă una, Alifie? Ce mai contează încă una? Una în plus sau în minus, nu contează, îţi spun eu, nu atunci când ai atâtea probleme câte ai tu.

—Contează a dracului, Smardoiule, riscă Dragoş un dialog cu vocea din capul lui. Ai auzit şi tu, colonelul ăla a început să mă caute.

—Şi?!… Ce-i cu asta? Să nu-mi spui că te temi de el.

Dragoş îşi muşcă buzele. Se temea, cum să nu se teamă? Cine nu s-ar teme de furia unui părinte?

—Nu-ţi face griji, Alifie. Colonelul ăla n-are să ajungă aici prea devreme. Nu suportă să vină aici, nu după ce i s-a întâmplat. Înţelegi, curistule? Aici şi-a pierdut şi fiica, şi soţia, mai degrabă şi-ar înghiţi coaiele decât să vină pe aici.

Dragoş expiră adânc. Da, uite o chestie la care nu se gândise. Însă Smardoiul avea pregătită o mică observaţie.

—Pe de altă parte omul e nebun, nu? Şi dacă e nebun s-ar putea să gândească un pic anapoda. Adică, dacă tot e dus de acasă, de ce n-ar veni până la cabană? Dar, cum îţi spuneam, el ar fi ultima mea grijă.

Stomacul lui Dragoş se contractă. Simţi gustul fierii urcându-i în gât. Dacă ar fi avut ceva în stomac, ar fi fost foarte bucuros să şi-l golească, dar stomacul lui era gol. Nici nu-şi mai aducea aminte de când nu mai mâncase, dar asta trecuse rapid pe planul doi. Să se întâlnească cu tată victimei… Un tată furios, copleşit de durere şi cu minţile rătăcite. Tot ceea ce putea spera era ca totul să se termine cât mai repede. Smardoiul, nenorocitul, aruncase cu abilitate sămânţa îndoielii şi aceasta nimerise pe teren fertil.

—Da, băi Alifie, omu’ care nu gândeşte raţional e cel mai periculos. Dacă individul e dus cu capul poate veni aici peste tine, dar, la fel de bine, poate să nu vină. Dacă nu ştie pe ce lume trăieşte, de unde să-şi dea el seama să vină chiar aici?

—Mai taci…

—Cum vrei…

Da, exista posibilitatea ca tatăl fetei să ajungă pe aici. Unu, doi la sută, poate chiar mai puţin, dar şansele existau şi asta era de ajuns cât să-l întoarcă pe Dragoş pe dos, chiar mai rău decât fusese până atunci. Şi ceva mai devreme îşi închipuise că mai rău nu se poate. Dacă potera punea mâna pe el, în cel mai rău caz se alegea cu o bumbăceală pe cinste. Ştia asta; mai încasase bătăi de la poliţie sau de la alţi deţinuţi, de la unchiul Vlad sau mătuşa Bety, de la alţii şi alţii. Bătăi crâncene, cât să-l ţină la pat câteva săptămâni. Dar ce însemna o asemenea mardeală pe lângă furia unui părinte veşnic îndurerat? Pişat de vacă pe bombeurile pantofilor.

Fusese o vreme când îşi imaginase că, dacă ar fi discutat cu părinţii fetei, ar fi reuşit să-i convingă că nu era un om rău, că merita chiar compasiunea lor. Că toată treaba cu fata lor se întâmplase şi… gata. Ce să-i faci? Viaţa simte nevoia să pună punct din când în când şi s-o ia de la capăt. Nu trebuia să-i poarte nimeni pică pentru asta. O strângere de mână şi fiecare cu ale lui, adio şi n-am cuvinte.

Da, îşi imaginase de mii de ori dialogul acesta al iertării. El şi părinţii fetei, de fiecare dată alte mutre, aşa cum şi le putea închipui pe moment, despărţiţi de un grilaj din bare zdravene de oţel, groase cât braţul unui om. El vorbind, iar părinţii Gabrielei, dintre care mama aducea mereu puţin cu fata ei, ba la buze, ba la păr. Vorbind calm despre viaţa lui nenorocită, iar cei doi ascultându-l la fel de calmi, dar nu apatici, ci interesaţi, captivaţi, aşa, ca nişte copii care-şi ascultă învăţătorul la oră. Fără să-l întrerupă vreodată, fără să-i ceară socoteală.

Da, ar fi făcut faţă unei astfel întâlniri, dar nu era atât de prost să se amăgească. Chiar deloc. Un tată furios, nebun şi furios, de care nu te desparte niciun grilaj era o problemă căreia nu-i putea face faţă. Mai ales când nu exista niciun gardian prin preajmă.

Smardoiul râse încet. Încet, abia sesizabil. Dragoş încercă să-şi umezească buzele cu limba, dar constată că propria limbă era la fel de aspră ca o bucată de hârtie abrazivă. Drace, am nevoie de apă. Apă!…

Foamea urla în el, dar setea urla şi mai tare. În viaţa lui suferise adesea de foame, dar nu şi de sete. Chiar şi în puşcărie dacă nu mâncase câte două-trei zile, cel puţin nimeni nu se gândise să-i suprime accesul la apă. Nici chiar nemernicul de Smardoi, expert în arta chinuirii semenilor nu se gândise să-i taie porţia de apă.

—Apă…

—Apă, Alifie?! Cum de nu m-am gândit, hohoti batjocoritor Smardoiul. Apă vrei? N-ai decât să-ţi bei urina, isteţule. Aşa fac marinarii atunci când rămân de căruţă pe mare. Îşi beau urina, asta îi ajută să se mai chinuiască un pic. Îţi dai seama, ironia sorţii? Sunt înconjuraţi de un ocean de apă, dar ajung să-şi bea pişatul. Ce spui, Alifie, eşti în stare să-ţi lansezi un jet drept în gura aia spurcată?

Dragoş gemu. Setea… Sete…

—Mi-e sete, gemu. Mor de sete…

Nu primi niciun răspuns. Până şi vocea Smardoiului arăta niţel respect pentru asemenea suferinţă.

—Apă…

Se târî, atent la fiecare mişcare, până într-un colţ. Îl descoperi împungând aerul cu capul; lanţul cu care-i erau legate mâinile era prea scurt. Nu putea ridica prea mult nicio mână, astfel că pipăitul cu creştetul era o opţiune convenabilă. Se ghemui, dârdâind cu genunchii la gură. Era rău, foarte rău.

Rămase nemişcat, privind în gol în faţa sa. Fără apă, fără mâncare, fără niciun fel de mijloace şi urmărit de poliţie şi de un tată nebun, pe care numai dorinţa de răzbunare îl mai ţinea în viaţă. Nici măcar nu merita să se mai întrebe dacă mai avea şanse. Dacă ar fi avut măcar o sticlă cu apă şi o bucată de pâine uscată, ar fi fost în stare să reziste. Să reziste până… până i s-ar fi terminat alimentele, până când naiba să reziste?

Şi nu avea nici măcar un ceas, nimic după care să măsoare scurgerea zdrobitoare a timpului. De când se afla aici? Cât timp trecuse de când plecaseră poliţiştii? Habar nu avea. Minutele se scurgeau înnebunitor de încet sau pur şi simplu curgeau pe lângă el ca bolizii pe pistă? De unde să ştie?

—Apă…

—Apă, Alifie? Păi nu eşti pe mare, cred că ai observat şi singur. La o adică, încă nu eşti în situaţia să-ţi bei pişatul, deşi sincer mi-ar plăcea să te văd făcând şi asta. N-ai decât să ieşi din cabană şi să cauţi un pârâu, o baltă, ceva. Nici n-o să ai prea mult de căutat, a turnat cu găleata, aşa că bălţi sunt peste tot. Cred că e mai plăcut să lipăi apa dintr-o baltă decât să-ţi bei udul. Nu-i decât o chestie de gust, să ştii.

Apă…

Dragoş se împinse cu umerii în perete, să se ridice în picioare, dar se prăbuşi repede înapoi, dezumflat. Da, Smardoiul avea dreptate, apă era peste tot. Nu trebuia decât să iasă din cabană şi să caute. Dar Smardoiului îi dădea mâna să vorbească. Nu el era căutat de poteră şi nu el trebuia să înfrunte mânia tulbure a unui părinte dezaxat.

—Apă, Alifie, o auzi susurând la câţiva paşi de coşmelie, ce-ar fi să tragi o fugă să te răcoreşti?

Ce uşor părea totul când nu erai nevoit să te implici. Să coboare, părea a naibii de simplu. Dar cine-i garanta lui că jos, ascunşi de tufe, nu-l aşteptau cei doi poliţişti de mai devreme? Poate că numai se retrăseseră, aşteptând răbdători ca prada să iasă la iveală din bârlogul în care ei nu aveau curajul să intre.

—Hai, javră, n-o lua pe arătură, ştii că nu-i aşa, i-ai fi auzit. Ştii doar că făceau scandal cât o gaşcă de bibani la prima ieşire în oraş. Nu erau oameni de pădure, erau nişte tăntălăi de oraş. I-ai fi simţit, ce naiba. Du-te şi bea…

Sfatul vocii părea în regulă. Era cuminte şi de bun simţ. Să bei apă atunci când ţi-e sete, era de-a dreptul uman, un tabu pe care nici cei mai duri dintre şmecherii puşcăriilor se fereau să-l încalce. Îl puteai uşura pe fraier de obiectele personale, de haleala pe care o primea de acasă, de ţigări, dar nu te atingeai de apă. Apa era gratis. Dar cum să ieşi afară când acolo te aşteptau atâtea primejdii?

—Cum vrei, Alifie, dar mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să ieşi afară sau să-ţi bei pişatul. Pentru că ai nevoie de apă, Alifie…

Da, avea nevoie de apă… Cât de multă nevoie avea de o lingură de apă.

Încercă să se ridice din nou în picioare. De data aceasta aproape că reuşi.

—Nu…

Se lăsă iar pe şezut. Nu. Nu era atât de cretin să iasă afară, acolo unde-l aştepta apa, dar şi o mulţime de primejdii pe care nu se simţea în stare să le înfrunte. În ciuda situaţie în care se afla, încă nu era hotărât să renunţe. Luptă până la capăt, Dragoş, indiferent care capăt o fi ăla. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, pentru toate există un capăt. Locul ăla unde se pune punctul.

—Nu ies afară…

—Cum vrei, dar să ştii că oricum va trebui să faci ceva. Cu setea nu te poţi lupta, Alifie. Setea nu e ca pofta de muiere. Cu pofta de muiere îţi poţi încerca bărbăţia, dar nu şi cu setea. Vezi tu, de-aia ajung unii la bulău pentru viol. Pentru că nu sunt în stare să-şi ţină în frâu setea de păsărică, deşi, legal vorbind, ar cam trebui să-şi stăpânească scula, să-şi ţină în frâu pofta de muiere. Şi câţi ai văzut în pârnaie pentru că au băut apă? Nici unul, normal. Pentru că toată lumea ştie că nu poţi face nimic împotriva setei. Când ţi-e sete, trebuie să bei. Punct. E firesc, e normal, ca şi pişatul, ca şi căcatul între tufe.

—Nu…

Încă mai avea resurse, fu surprins să şi le descopere, deşi în gură limba i se mişca asemenea unei bucăţi de lemn bine uscate iar gingiile i se umflaseră dureros. Îl durea să-şi atingă şi dinţii, îl durea numai să gândească. Era un ghem de durere, dar nu dorea să cedeze.

—Nu…

—Nu?! Mă surprinde, Alifie. Niciodată nu am dat mai mult de doi bani pe tine. Un curist amărât. Amărât şi afurisit în acelaşi timp, dar care nu făcea două parale. Dar uite că ai vână. Ai vână, şi asta-mi place la tine. Păcat că nu mi-am dat seama  mai devreme, dar, ştii cum se spune, acum e prea târziu…

Dragoş nu-i răspunse. Îşi prinse capul cu mâinile şi oftă. Era în mare rahat. Mare căcălău, măi oameni buni.

6

Cât zăcuse cu capul între mâini? Ore neînsemnate sau doar minute nesfârşite? Nu mai conta. Când Dragoş îşi ridică privirea observă, cu surprindere, că putea să desluşească contururile din preajma sa. Totul era scăldat într-o lumină lăptoasă.

—A răsărit luna, Alifie. Norocul prostului, e lună plină… Ăi de te caută simt că le vine mai uşor…

Da, sigur…

Lumina lunii desena contururi ciudate pe podea. Dragoş începu să cerceteze camera. Ceva strălucea în colţul opus.

—Apă!…

Se opri, înspăimântat. Ţipase sau nu? Sau strigătul se petrecuse numai în interiorul minţii sale încinse la roşu?

—Apă!

Începu să plângă. Lacrimi de fericire. Până acum nu crezuse niciodată în faptul că cineva putea plânge de fericire. Unele lucruri nu le crezi până nu ţi se întâmplă.

—Apă!

Se târî grăbit, în patru labe, spre mica baltă de pe podea, împiedicându-se de câteva ori din cauza lanţului prea scurt. Apă… Apă…

Începu să lingă podeaua, avid. Apă… Nicicând nu mai băuse ceva atât de plăcut la gust.

—Aşa, Alifie, lipăie ca un animal, ca o javră ce eşti. Lipa, lipa, măi ţărane. E bună, nu-i aşa? Bună…

Cum de nu-i trecuse prin cap să cerceteze cabana? Dacă ar fi făcut-o, ar fi descoperit balta de pe podea. Undeva, deasupra, acoperişul cedase şi, la fiecare ploaie, apa ajungea pe duşumea. Cum de nu se gândise la asta?

—Tu nu te gândeşti niciodată, javră dospită. Dacă ai fi gândit puţin, ai fi făcut rost de apă mai devreme. Dar ţie trebuie să ţi se dea totul mură-n gură, fraiere, sau, cum se mai spune prin pârnaie, muie-n gură. Până n-ai văzut balta, nu te-ai gândit să te adapi. Curat ca un dobitoc…

Dragoş bău până simţi că-i vine rău. Senzaţia de sete încă era destul de persistentă, dar dramul de raţiune pe care avea pretenţia că-l deţine spuse stop. Opreşte-te, dobitocule, până n-o faci şi mai lată. Încă un strop şi fie îţi pocneşte stomacul, fie borăşti şi cu ce te alegi? Apa nu mai are acelaşi gust dacă te apuci s-o dai afară din stomac doar ca să te reapuci s-o lingi de pe jos.

Se şterse cu dosul palmei pe la gură. Era bine. Mult mai bine. Atât de bine că nici nu mai băga în seamă senzaţia de foame.  Cu foamea se simţea în stare să mai lupte. Cu foamea luptase şi în trecut. Şi îi ţinuse piept de multe ori. Se mai simţea în stare s-o mai înfrunte odată, acum, că cel mai temut aliat a foamei, setea, fusese tras pe tuşă o perioadă. Mai erau şi alţii, dar principalul inamic fusese pus cu botul pe labe. Şi balta încă mai strălucea în razele lunii.

—Da, javră, ai mai marcat odată. Şi? Până la urmă scorul o să-ţi fie defavorabil.

Cu burta plină cu apă, nici sâcâiala Smardoiului nu mai era ceea ce fusese.

—Alifie, ieşi din casă. Pe bune…

Sigur că da…

Ce-ar fi dacă ar încerca să scape de cătuşe? Se gândise la asta încă din clipa în care evadase, dar până acum nu avusese nici timpul şi nici mijloacele. Cunoştea tipul ăsta de „brăţări”. Căcaturi obişnuite, nu din alea speciale. Statul se ferea să cheltuiască prea mulţi bani pe lucruri de calitate. Se desfăceau simplu; văzuse în puşcărie. Era nevoie doar de şina unui dosar de plastic pentru a le desface. Sau de o sârmă de căcat, care trebuia ajustată un pic. Necazul lui era că nu avea niciuna, nici alta. Dar nu avusese nici apă…

O sârmă sau chiar o aşchie, tot ce-i trebuia pentru a desface blestematele de brăţări. Trebuia doar să te pricepi un pic şi, deşi el personal nu încercase până atunci niciodată să-şi desfacă astfel cătuşele, era convins că nu era chiar aşa de greu să reuşeşti. Băgai sârma sau aşchia la locul potrivit şi gata! Nici nu era aşa de greu de găsit locul potrivit, „brăţările” nu fuseseră inventate de genii.

Începu să caute unealta potrivită pentru a se elibera din strânsoarea cătuşelor. Abia acum realiză că, sub fălcile de metal, carnea i se umflase şi era dureroasă la atingere. Pe lângă celelalte probleme, nici nu băgase de seamă acest neajuns. La început pipăi atent fiecare palmă de pardoseală din jurul său. Ici colo câte o crăpătură, dar niciuna suficient de largă cât să-şi strecura degetele. Lărgi aria de căutare, chiar dacă i se părea că zgomotele pe care le făcea erau din ce în ce mai puternice. Nimic care să semene cu o sârmă, dar descoperi aşchii. Exact ca şi balta, dacă nu se găsea sub nasul tău, poate se găsea ceva mai încolo. Aşchii din pereţii de lemn. Nu era greu să le desprindă, trebuia doar să-şi forţeze un pic unghiile. În închisoare neglijase să se mai îngrijească de unghii, astfel că acestea arătau mai degrabă ca nişte gheare. Tot răul spre bine. Erau perfecte pentru desprins aşchii.

Din păcate, pe cât de uşor erau de smuls aşchiile, pe atât de ineficiente se dovediră atunci când încercă să-şi desfacă brăţările. Lemnul era aproape putred şi, prin urmare, se rupea de la prima încercare. Înjurând printre dinţi, Dragoş relua operaţiunea de la capăt. Îşi înfigea unghiile zdravene în carnea lemnului şi încerca să scoată o aşchie cât mai zdravănă.

După a zecea sau a douăsprezecea încercare se lăsă păgubaş, aproape plângând de ciudă. Ce naiba era cu lemnul ăsta? Putregai nenorocit, chiar nu eşti bun de nimic? Avea nevoie de o sârmă, nu mai avea niciun rost să-şi paradească degetele încercând să smulgă aşchii. Ori sârmă, ori nimic. Putregaiurile nu erau bune de nimic.

Pipăind, reîncepu căutările şi, pe măsură ce timpul trecea, era tot mai convins că efortul îi este zadarnic. Auzise că-ţi puteai scoate cătuşele dacă aveai destul sânge în tine să-ţi disloci sau chiar să-ţi tai un deget. Dar Dragoş nu avea suficient sânge în sculă să facă niciuna, nici alta. Acum, că-şi potolise setea, nu mai avea sânge.

Nu reuşi să găsească preţioasa sârmă, în timp ce vocea Smardoiului începu să chicotească. La început în surdină, dar curând căpătă curaj.

—De ce dracu’ râzi?

—Cum să nu râd Alifie, dacă nu te duce mintea? Vrei sârmă, caută la instalaţia electrică, cap sec. Cablajele au rămas, sunt sigur…

Cablajele electrice…

Sări în picioare, gata de acţiune. Da, ar putea merge, mai ales dacă sârmele erau din aluminiu. Cuprul era prea moale, avea îndoieli că şi-ar fi putut desface cătuşele cu o sârmă de cupru, dar aluminiul merita.

Porni spre perete, dar se împiedică şi căzu chiar pe umărul rănit. Urlă de durere, fără să-i pese că putea fi auzit şi înjură cum îi veni la gură în timp ce vocea Smardoiului rostogolea cascade de râs.

Îndurerat, rămase zăcând pe podea şi, aproape fără să-şi dea seama, adormi. Sau leşină. Ultimul  lucru pe care-l auzi înainte să adoarmă fu vocea Smardoiului, ca un ecou îndepărtat:

—Or să vină după tine, Alifie. Încă mai ai timp…

Da, era sigur că vor veni. Numai că lui nu-i mai păsa. Era prea îndurerat şi prea demoralizat să-i mai pese. Nu-i mai păsa nici de colonelul nebun.

*

Nu-l trezi vocea Smardoiului, ci o mână care-l scutura de umăr. De data aceasta trezirea nu-l mai luă prin surprindere. Ştia unde se află şi mai ales de ce se afla aici.

M-au găsit!

Însă realiză imediat că în jurul lui nu era nimeni. Nimeni. Răsuflă uşurat. Aproape că-i sărise inima din loc de spaimă. Dar nu era nimeni. Visase…

Cu toate acestea, senzaţia că cineva îl scuturase de umăr continua să persiste. Mai trăise vise din care se trezise cu impresia că acestea încă nu se terminaseră, ci îşi desfăşurau nestingherite cursul imprimat în stare de inconştienţă, dar niciodată nu trăise senzaţia că totul fusese chiar real. Nici măcar nu-şi amintea ce anume visase înainte să fie trezit.

Simţise mâna pe umărul lui; îl scuturase chiar şi după ce se trezise. Nu mult, mai puţin de o secundă, dar se simţise scuturat şi după ce deschisese ochii. Ce naiba se petrecea cu el?

Un fâşâit uşor îl aruncă în starea de alertă. Îşi încordă urechile şi încetă să mai respire. Nu se mai auzea nimic. Poate că i se păruse. Nervii începeau să-i joace feste şi nici nu era de mirare. Presiunea îşi spunea cuvântul.

Şi, totuşi, senzaţia că se mai află cineva în cabană continua să nu-i dea pace. Intensitatea luminoasă a lunii se redusese simţitor, probabil luna intrase în nori sau se ascunsese după vreo culme. Cineva se mai afla în cabană, dar cine?

Atent, se răsuci şi-şi lipi urechea stângă de podea. Pe podea zgomotele se auzeau mai bine, era o chestie legată de propagarea undelor sonore, aşa cum îi explicase o dată un profesor de fizică ajuns la puşcărie pentru că-şi violase o elevă.

Da, se auzea ceva. Un zgomot slab, slab de tot, dar perceptibil. Şi, în cele din urmă, reuşi să localizeze şi sursa zgomotului. Ceva se afla la parter.

Inima începu să-i bată din ce în ce mai repede şi Dragoş realiză că urma un atac de panică. Of, nu acum…

Îşi prinse gura cu amândouă mâinile, în încercarea disperată de a-şi înăbuşi urletul. O soluţie de o clipă, deoarece nu reuşi să-i reţină strigătul de spaimă.

—Mamă!…

După ce atacul de panică trecu, Dragoş se ridică nesigur în picioare. Nimeni nu se repezise încă asupra lui să-l aresteze sau să-l căsăpească: era încă în viaţă. Şi asta era de neînţeles. Dacă se afla cineva în cabană, atunci de ce se ascundea? De ce nu încerca să-l atace, dacă era vorba despre tatăl nebun, sau să-l aresteze, dacă era vorba despre afurisiţii de caralii. Jos se auzeau scârţâituri. Din ce în ce mai numeroase, din ce în ce mai uşor de auzit. Cineva, cine se afla jos, căpătase curaj.

—Căcat cu ochi…

Altceva mai bun nu se simţea în stare să spună. Dar simţise nevoia să spună ceva şi o spusese.

—Care pizda mă-tii eşti acolo? scrâşni, holbându-se în semiîntuneric. Te crezi şmecher, rahatule? Urcă sus şi-ţi scot ochii.

Nu era deloc bine ceea ce făcea. Era rău, foarte rău.

—Hai, pui de curvă…

Jos se auzi un zgomot gâlgâit, urmat apoi de un scurt chicotit, care se stinse imediat.

—Hei!

Cineva era jos. Nu mai încăpea îndoială. Era încolţit. Pradă uşoară, lipsit de orice apărare. Şi nici măcar vocea Smardoiului nu se mai auzea. Niciodată nu-şi imaginase că va duce dorul vocii dogite a casapului.

Sughiţând de spaimă se repezi în capul scărilor. Se pocni cu capul de perete şi icni de durere.

—Vino aici, pui de curvă, scânci.

Nu se simţea în stare să se bată cu nimeni, nici măcar cu un copil de ţâţă. Însă tensiunea era imposibil de suportat. Dragoş îndurase destule şi nu se mai simţea în stare să facă faţă unor noi provocări.

Se holbă spre trepte. O masă informă, formată dintr-un fel de ceaţă albă, se târa pe trepte, scoţând un sunet gâlgâit.

Evadatul urlă, îngrozit. Nu avea nicio idee despre ce putea fi vorba. Instinctiv, ştia că e vorba de ceva rău, foarte rău. Nu văzuse niciodată aşa ceva, nici nu auzise vorbindu-se măcar. Şi, desigur, aşa ceva nu putea fi deloc bun.

Ciudăţenia ceţoasă mai avansase câteva trepte, răspândind o ciudată lumină fosforescentă, ca şi cum ar fi ţinut cu tot dinadinsul să vie văzută, asigurându-şi vizibilitatea cu orice mijloace.

*

Dragoş urlă îngrozit şi… se trezi. Se trezi, scuturat de frisoane. Într-un târziu îşi dădu seama că se afla în colţul camerei, sprijinindu-se cu umerii de pereţi putrezi.

Visase. Un coşmar îngrozitor. Un coşmar atât de intens încât păruse real. Un coşmar în care visase că se trezise, visase că ceva, dracu’ ştie ce, format dintr-un fel de ceaţă opacă, încercase să-l atace, urcându-se pe scări şi… Îl apucase de picioare sau nu-l apucase? Nu era sigur dacă şi asta se întâmplase în coşmar sau nu.

—Mamă, frate…

—Bună, Dragoş…

Dragoş sări în picioare, gata să se apere. Fu surprins de propria slăbiciune şi, după ce încercă zadarnic să se sprijine de perete, se prăbuşi pe podea.

—Cine eşti?

Nu era Smardoiul. Nu putea fi el. Era o voce de femeie. O voce de copilă.

Luminând ciudat, o siluetă străvezie se apropie de el.

—Tu?!

Ar fi trebuit să fie surprins, dar nu era. Nici măcar nu se mira foarte tare. Fata asta… Fata asta murise. Murise cu cinci ani în urmă. Murise din cauza lui.

—Da, eu…

Acum reuşea să-i vadă bine şi faţa. Chiar ea era. Exact aşa cum arătase în urmă cu cinci ani, atunci când…

Un trup de ceaţă, atât de rarefiată încât putea să vadă prin ea, în ciuda luminii sărace. Întinse şovăitor mâinile şi fu şocat când degetele lui întâlniră corpul dur.

—Cine eşti?

Ştia cine era şi, totuşi, era atât de bulversat. Nu ar fi trebuit să fie aici. Nu astfel. Murise. Morţii nu muşcă…

Silueta stranie se aplecă şi Dragoş simţi pe obrazul stâng sărutul îngheţat.

—Hei, voinicule, am o surpriză pentru tine, şopti glacial fata de ceaţă. O surpriză, da…

—Nu, nu…

—De ce te agiţi, Dragoş?

Glasul de aburi îngheţaţi era atât de suav, de plăcut. Şi, totuşi, atât de ameninţător. Nu era bine deloc.

—De ce te temi? Nu trebuie să te temi…

—Ţi-am spus, Alifie, s-o ştergi când mai era timp, reveni dintr-o dată vocea Smardoiului. Dar, de data asta, nu mai părea o voce rătăcită în cap, în spatele urechii drepte sau a celei stângi, după cum avea chef. De data asta vocea Smardoiului se auzea clar, de undeva din casă.

—Nu trebuie să te temi, Dragoş, şuieră veninos fata. N-ai de ce să te temi.

—Nu, nu a fost vina mea.

—Nu, n-a fost vina ta, rosti o voce nouă. N-a fost vina ta, doar ai încercat să-i serveşti o lecţie, nu-i aşa? O lecţie pentru o fată care nu şi-a ascultat părinţii, nu-i aşa?

Din cadrul unei ferestre se desprinsese o nouă siluetă de abur, care se deplasa plutind uşor.

—Doar o lecţie de viaţă, nu-i aşa?

—Mamă…

—Mamă?! Silueta nou venită, care aducea din ce în ce mai mult cu o femeie înaltă şi subţire. Ai şi tu o mamă? Şi te gândeşti la ea? La mama ta?

Observă că gâtul femeii de ceaţă era nefiresc de lung. Lung şi subţire, dar nu asta o făcea să fie cu adevărat înfiorătoare. Nici trupul de ceaţă fosforescentă. Nu. În schimb vocea emana teroare. Teroare aproape palpabilă.

—Alifie, cred că eşti pe cale să înveţi şi tu o lecţie, chicoti Smardoiul. O lecţie despre ce înseamnă să trăieşti în casa asta. Veşnic…

Silueta întunecată a ţiganului apăru şi ea, în capul scărilor, mai ameninţătoare decât toate…

Tăcute, cele trei siluete de ceaţă îl înconjurară. Brutal, Smardoiul îl smunci, aruncându-l în mijlocul camerei. Înspăimântat, Dragoş se ghemui în poziţie fetală, încercând să anticipeze unde urma să fie lovit.

—Priveşte, Alifie, priveşte la vieţile pe care le-ai distrus, scrâşni neîndurător glasul călăului de ceaţă. Priveşte. Nu-ţi cerem decât să priveşti…

Nu, nu putea să privească. Nu se simţea în stare să privească.

7

Trupul lui Dragoş a fost găsit după trei zile. Pe faţa lui descompusă era întipărită o spaimă de moarte, o expresie teribilă care-i îngrozi până şi pe criminalişti.

După părerea lor, ar fi arătat şi mai rău dacă ochii evadatului s-ar fi aflat în găvanele lor. Ochii fuseseră extirpaţi. Şi asta ar fi dat naştere la noi întrebări. Cine-i făcuse asta? Ochii bărbatului au fost găsiţi în pumnii strânşi. Ce-l determinase să-şi scoată ochii? Existau o mulţime de explicaţii, dar nimeni nu părea prea dornic să afle care anume  era cea bună. Murise şi gata, dar mai întâi, aşa, ca supliment, îşi scosese ochii, pentru variaţie. Necropsia evidenţiase că deţinutul evadat murise din cauza unui infarct. Şi pentru asta existau explicaţii. Însă nimeni nu reuşi să găsească nicio explicaţie pentru faptul că podeaua cabanei, în toate camerele, era plină de urme de paşi. Paşii unor picioare desculţe, deşi, la drept vorbind, nimeni nu reuşi să găsească urmele paşilor lui Dragoş. Ipoteza că Dragoş murise în altă parte şi fusese cărat acolo nu stătea în picioare; tehnicienii de laborator descoperiseră numeroase amprente pe pereţi şi podea, aşchii din lemnul cabanei sub unghiile cadavrului, dar nici măcar o urmă de paşi ai evadatului. În schimb, urmele picioarelor desculţe se dovediseră foarte intrigante. În total, trei tipuri de urme.

Sfârşit

Mileanca
13 decembrie 2010 – 24 ianuarie 2011

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.