Legenda colierului

Articol publicat in:Proza | 21 august 2013
Autor:

Legenda colierului Tânărul duce de l’Armoire ieşi de la notar. Faţa sa strălucea de satisfacţie. Tocmai aflase că moştenise o avere frumuşică, dar mai important era că devenise proprietarul Castelului Armoire. De fapt denumirea de castel era un pic cam exagerată, pentru că nu era decât  un conac mai mărişor. Poziţia castelului era însă destul de strategică, fiind situat pe Valea Loarei, zonă turistică celebră în întreaga lume. Din păcate, răposatul duce de l’Armoire, nu se ocupase de întreţinerea stabilimentului şi clădirea era o ruină. Trebuia investit masiv pentru a introduce conacul în circuitul turistic.

Artiste de l’Armoire avea, însă, alte gânduri în momentul respectiv. În jurul castelului se ţesuse o legendă care vorbea despre un colier  de mare valoare care fusese ascuns, undeva prin clădire,  la vremuri de restrişte, de către unul din strămoşii lui Artiste. Legenda mai spunea şi că respectivul colier avea puteri magice. Din nefericire, cel ce ascunsese bijuteria, cu mulţi ani în urmă, murise în luptă, fără să spună  unde pusese colierul. Toţi cei care stăpâniseră castelul îl căutaseră , dar fără succes. Aşa făcuse şi răposatul duce de l’Armoire. Conacul devenise o ruină pentru că, în căutările sale, fostul proprietar dărâmase pereţi, scosese podelele şi săpase peste tot. Dar nu găsi nici urmă de colier.

Artiste de l’Armoire se urcă în hârbul de maşină cu care se deplasa de colo-colo. Înăuntru îl aştepta prietenul său : Dondon de Chaise. Se tragea şi el dintr-o familie de nobili, dar averea familiei se risipise în cele patru zări. Aşa că se pripăşise pe lângă tânărul duce de l’Armoire, pe care îl tapa de bani aproape zilnic.

– Dondon, am pus mâna pe castel! spuse plin de entuziasm tânărul duce.

– Şi ce te bucuri? Nu e decât o ruină, nu cred că mai are mare valoare. Mai bine spune-mi câţi bani ai moştenit.

– Ei, lasă-i încolo de bani! Ai uitat de legenda colierului? Dacă punem mâna pe el suntem bogaţi!

– Daaa…vezi să nu! Atâţia au încercat fără succes. De ce crezi că tu ai avea mai mult noroc? Şi apoi nici nu ştim dacă legenda e reală.

– Eu cred că e reală…şi am şi nişte idei privind locul unde ar putea fi colierul.

Artiste de l’Armoire, însoţit de amicul Dondon de Chaise, descălecă pe moşia moştenită. Începu să cerceteze ruinele castelului. Ieşi în curte şi începu să analizeze anexele. Dondon se plictisi repede şi se aşeză pe o bancă. Îşi aprinse o ţigară de foi şi-l lăsă pe Artiste să-şi bată singur capul.

Tânărul moştenitor începu să cerceteze sistematic, cameră cu cameră. Se opri la un moment dat, când îşi dădu seama că avea totuşi nevoie de nişte scule. Trebuia să-şi facă şi un plan de atac. Îi făcu semn lui Dondon să urce în maşină şi demară spre locuinţa sa de la Paris. Îşi lăsă prietenul în oraş şi se duse acasă. Aici îşi făcu o cafea mare şi se retrase în birou. Întinse planul castelului pe masă şi începu să analizeze unde ar putea fi ascunzătoarea colierului. Nu era prima oară când făcea asta, numai că acum avea acces şi la clădire. Cât trăise unchiul său, nimeni nu avusese voie să intre în  castel. Tânărul duce aflase de mic, de la tatăl său, despre legenda colierului şi credea cu tărie că acesta chiar era ascuns pe undeva prin castel. Tatăl lui Artiste era sceptic că povestea ar fi fost reală şi îl considera pe fratele său puţin nebun, mai ales când acesta se apucase să dărâme vechiul castel în căutarea colierului.

Ducele de l’Armoire nu era chiar aşa de nebun încât să excludă total faptul că legenda ar putea să nu fie adevărată. Ba chiar îi trecuse prin cap şi varianta că totuşi cineva găsise colierul, dar nu spusese la nimeni. Tocmai de aceea începuse mai demult să pună la punct un plan care să îmbine căutarea colierului cu refacerea castelului. Acum mai trebuia să pună la punct detaliile. Artiste dădu câteva telefoane. După ce discută cu mai multe persoane se aşeză în faţa şemineului în care ardea focul, cu un pahar de cognac în mână. Zâmbi satisfăcut.

După vreo două zile,  moştenitorul nostru  descălecă din nou la castel. Era însoţit desigur de prietenul Dondon dar şi de o echipă de muncitori, care urmau să înceapă lucrările de restaurare a castelului. Artiste desfăşură planul castelului şi îl întinse pe o masă de la parter. Discută cu şeful echipei despre cum urmau să se desfăşoare reparaţiile la aripa de est a clădirii. Acesta era planul noului proprietar: să repare jumătate din castel şi să-l introducă în circuitul turistic. Profitul ce urma să-l obţină, avea de gând să-l folosească pentru repararea în totalitate a clădirii.

Echipa de muncitori începu să pregătească terenul pentru a putea demara reparaţiile. Artiste mai rămase puţin privind îngândurat hârtia de pe masă. Dondon se plimba prin cameră, fumând una dintre nelipsitele lui ţigări de foi.

– Dondon, poţi să stai liniştit puţin! izbucni la un momendat ducele de L’Armoire. Vreau să mă pot concentra.

– Ce atâta concentrare, Artiste? Hai să începem să căutăm! Scoate aparatele alea pe care le-ai cumpărat şi să trecem la treabă. Deşi eu zic că e pierdere de vreme, nu cred că vom găsi nimic.

– Dragul meu Dondon, nu sunt chiar aşa tâmpit încât să cred că sunt şanse extraordinare să găsim colierul. Dar, atâta timp cât există o mică şansă, vreau să încerc să-l găsesc.

– Bine, bine! zise Dondon. Nu m-ar deranja să găsim colierul.

Artiste scoase din portbagaj cele două scanere pentru detectat metale. Unul i-l dădu prietenului lui, spunându-i să urce la etaj, el urmând să se ocupe de parter.

Dondon urcă la etaj, puse detectorul de metale undeva într-un colţ şi îşi aprinse un trabuc. Începu să se plimbe studiind locaţia. Nu prea avea niciun chef să se apuce de treabă. De fapt niciodată nu prea avea chef când era vorba să depună un efort cât de mic. Lenea făcea parte din structura sa interioară şi avea grijă să nu o deranjeze cumva.

Jos la parter, Artiste se apucase cu elan de treabă. Deja scanase pereţii de la holul principal şi făcu o pauză să se odihnească. În acest timp evalua starea clădirii: era mult de lucru pentru ca să fie adusă la o stare corespunzătoare care să-i permită să scoată bani din ea.

Gândurile i se îndreptară din nou către colier. Simţea că este undeva pe acolo, chiar dacă raţiunea căuta să-l convingă că nu e decât o poveste. Era convins că unchiul său căutase amănunţit în tot castelul şi, dacă nu găsise colierul acolo, însemna că e ascuns în altă parte. Sau mai putea să însemne că respectiva bijuterie nu e decât o legendă, dar la varianta asta nici nu vroia să se gândească. Se apucă din nou să scaneze pereţii.

Deasupra lui, Dondon se plictisise să stea degeaba şi începuse să cerceteze  şi el pereţii. Nu l-ar fi deranjat deloc să găsească colierul pentru că ştia că Artiste l-ar fi recompensat regeşte.

Pe la prânz luară o pauză. Artiste terminase de verificat parterul, iar Dondon mai avea puţin şi termina şi el la etaj. Totuşi tânărul duce de L’ Armoire nu verificase o cameră de la parter. Era vorba despre biroul unchiului său care, de fapt, era o mică garsonieră dotată cu baie şi cu o bucătărie minusculă. Aici locuise fostul duce pe perioada când căutase colierul. Nu voise să piardă timpul cu deplasarea de acasă la castel.

Artiste se aşeză la micul birou şi începu să se uite prin hârtiile rămase de la predecesorul său. Îi atrase atenţia o agendă pe care o găsise în sertar. Începu s-o răsfoiască şi constată că era un jurnal al căutărilor unchiului său. Pe prima pagină a agendei erau notate date despre toţi proprietarii castelului, începând cu primul duce de L’Armoire, cel ce se presupunea că ascunsese colierul, şi până la ultimul. De fapt ultimul era Artiste, dar despre el nu scria nimic, aşa cum era şi normal.

Închise agenda, urma să se ocupe de ea mai târziu, şi îl chemă pe tovarăşul lui. Cei doi intiseră masa pe birou şi se aşezară să mănânce.

– Ai terminat la etaj? întrebă Artiste.

– Nu, dar nu mai am mult.

– Uite ce-am găsit! şi îi arătă agenda. Unchiul meu a ţinut un jurnal al săpăturilor pe care le-a făcut la castel. După ce stăm la masă am să studiez în amănunt ce scrie acolo, poate îmi vine o idee asupra locului unde e ascuns colierul.

– Eu am să termin la etaj, deşi mi-e teamă că e pierdere de timp.

Artiste dădu din mâini şi conchise:

– E posibil să ne pierdem vremea degeaba, dar şi dacă vom găsi colierul….

Cu gândul la ceea ce ar putea face cu banii de pe colier, Dondon urcă rapid scările şi se reapucă să scaneze pereţii. Actualul duce de L’Armoire deschise agenda şi se puse pe studiat.

După vreo două ore, când Dondon terminase de verificat la etaj şi reveni la parter, îl găsi gânditor.

– Ei, ce-ai păţit?

– Cred că degeaba căutăm în castel. Nu aici e ascuns colierul.

– Asta dacă există cu adevărat acest misterios colier, adăugă Dondon.

– Am sentimentul, de ani de zile, că există. Dar e ascuns în altă parte. Eu rămân aici să mai analizez documentele. Tu poţi să iei maşina şi să mergi în oraş.

– Bine, vin mâine… când am să reuşesc să mă trezesc, mai pe la prânz.

Artiste se adânci în studiul documentelor pe care le găsise în biroul unchiului său. Cu ajutorul jurnalului, urmări toate mişcările celui ce-i lăsase moştenirea şi în mintea lui se contura tot mai clar ideea că bijuteria nu se afla în castel.

Dar unde ar putea fi ascunsă? Excluse posibilitatea de a fi undeva în grădină. Mai rămânea varianta de a fi în clădirile anexe (garaj, grajd etc.), dar acestea fuseseră construite mult mai târziu. Grajdul, care era pe timpul strămoşului său, care fusese proprietarul colierului, arsese într-un incediu în urmă cu mai mult de o sută de ani.

Artiste rămase nemişcat cu ochii pe hârtiile din faţă, dar cu gândul departe. Deodată în ochii săi se aprinse o luminiţă. Ieşi în fugă din castel şi merse la poarta de intrare în curtea castelului. De o parte şi de alta a porţii erau doi stâlpi groşi, din piatră de râu. Unul din stâlpi era mai nou, fusese ridicat când se schimbase poarta cu una mai mare. Celălalt stâlp părea să fie de o seamă cu castelul. Deşi stâlpul cel nou fusese realizat astfel încât să-l copie pe cel vechi, un ochi atent putea să observe cu uşurinţă destule diferenţe.

Artiste aduse scanerul lângă stâlp şi începu să-l verifice. La un moment dat, aparatul începu să emită bip-uri, semn că era ceva acolo. Oamenii ce se ocupau de reparaţia castelului plecaseră. Abia a doua zi dimineaţă putea să vadă dacă dăduse lovitura sau era vorba doar de o alarmă falsă.

Credeţi că tânărul duce a mai reuşit să închidă ochii în acea noapte? Ei, vă zic eu că nu!

A doua zi dimineaţă, Artiste îi aştepta pe muncitori la poartă. Le arătă unde să găurească stâlpul şi stătu lângă ei să-i supravegheze. Unul dintre oamenii ce lucrau pe scară scoase un strigăt şi se opri. Artiste se urcă sus şi privi în interiorul găurii. Acolo se vedea o casetă metalică. O scoase cu grijă şi coborî jos.

Tocmai atunci îşi făcu apariţia şi Dondon. Era somnoros şi fără chef, dar când văzu caseta din mâinile lui Artiste, deveni foarte vioi.

Artiste, urmat de prietenul lui, intră în birou şi puse caseta pe masă. Caseta era încuiată, dar Dondon era specialist la descuiat diverse încuietori. Scoase un instrument din buzunar şi după ce se chinui puţin, reuşi să descuie caseta.

Inima lui Artiste bătea cu putere. Parcă îi era frică să ridice capacul cutiei.

– Hai, ridică-l odată! îl încurajă Dondon.

Când ridică capacul, ceea ce văzură înăuntru îi lăsă fără grai. Găsiseră în sfârşit celebrul colier, iar realitatea întrecea cu mult descrierea din poveştile ce circulau pe seama bijuteriei.

 

 

 

 

 

 

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.