Locuiesc mai departe cu ai mei

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 23 ( aprilie, 2012 )
Autor:

1.

Astăzi sunt probabil răcit şi nu merg la şcoală.

Mama mă hrăneşte la pat. Ceva foame mi-ar fi, însă…

― Mă hrăneşti ca pe porci, mamă!

Îmi ridică atât de rar lingura cu piure la gură. Şi uite câtă mâncare dă pe pat, pe jos!

― Fii mai atentă cu mine!

Uneori aştept mult şi bine lingura următoare. Nu pricep de ce Carla dezarmează aşa iute, acoperă farfuria şi iese din încăpere.

― Pablo, merg un pic la biserică, se justifică ea înaintea tatei.

Apropo, au trecut doi ani de când sora mea a fost luată într-o cutie de un bărbos. Garrot mi-a promis în privinţa asta că o să-i dea el de capăt, însă nici până în ziua de astăzi nu am primit vreun raport de la el, bunăoară să afle măcar o adresă, adresa la care Victoria a fost, probabil, expediată prin poştă cu cutia aceea.

Supărarea mi-a mai trecut puţin. După doi ani, nu mai poate să doară pe nimeni la fel de rău. De fapt, acum chiar pot sta în camera lui Vic şi să dorm acolo.

Ce-ar mai fi de zis? Am impresia că totuşi nu dorm noaptea.

2.

Acum mă uit la televizor aproape la orice cu ai mei, pe canalele unde mută ei. Îi spun des tatei:

― Dă-te, domnule, la o parte din faţa ecranului!

― Imediat, îmi răspunde, chiar dacă slab, dar nu se clinteşte, nici imediat, nici peste zece minute.

Invers: mă retrag în camera mea; părinţii intră pe rând şi mă privesc vreme îndelungată fără să spună nimic; mama întârzie exagerat să îmi aducă de mâncare, deşi i-am tot spus că sunt lihnit. O aud cum, şi de la bucătărie, îi cere tatei să tot treacă pe la cameră, să mă verifice – dacă sunt aici şi ce fac.

― Cred că se gândeşte la una, la alta. Sau poate învaţă, Carla.

Cum adică crezi că învăţ? Chiar învăţ. Tot privesc la cărţile pe care mi le-ai aşezat pe birou. Nu m-am mai jucat de când cu Victoria, cu răpirea ei.

*

Enervant este că, acasă, orice lucru mişc îl găsesc foarte curând pus la loc. De exemplu, nicio carte nu rămâne deschisă la pagina unde am lăsat-o, iar asta mă dă rău de tot peste cap. Mai departe, alt exemplu:

― Tată, de ce naiba ai şi închis uşa camerei mele? De-abia ies, că tu, fuga-fuguţa în urma mea, vii şi o închizi.

Nu mă simt în largul meu, iar ai mei mă hrănesc pe zi ce trece mai puţin, deşi continui să fac gălăgie, să îmi cer drepturile.

Încerc să le găsesc o scuză şi îmi vine o idee: să mă întorc la şcoală şi să mai studiez, poate că pentru ai mei învăţătura înseamnă chiar atât de mult încât să se poarte aşa urât cu mine dacă lipsesc mai mult de la cursuri. Bene, m-au convins, plec într-acolo chiar acum.

3.

Mă aflu la etajul 3, la apartamentul familiei Luna Galván. În drum spre şcoală, am luat-o pe scări.

Uşa apartamentului am găsit-o deschisă, iar pe hol şade un căţel pe care nu l-am mai văzut până acum. Este nou şi stă pe un şervet alb, aproape de intrare. Se ridică în fund de fiecare dată când se apropie cineva şi continuă să stea aşa, să se prezinte politicos, câtă vreme crede că se vorbeşte despre el. Altminteri, se tufleşte pe ţesătura albă, pare teribil de ameţit, ca un servitor care se străduieşte să fie pe plac, însă nu poate ascunde faptul că este prima sa zi de muncă.

― Eu sunt absolut îngrozită să am un câine de luptă.

― Dacă o să afle, dacă îi transmiteţi că nu vă plac câinii de luptă, atunci nu se va transforma într-unul.

D-na Cecilia (lipsise cam un an din bloc, se zvonise că ar fi murit în provincie, sfâşiată de câţiva dulăi; este evident acum că zvonul a fost fals):

― Tu ce spui, Raul? Să-l păstrăm?

Recunoscusem Amstaff, rasa care mă muşcase de faţă când eram mai mic. Dar pe acest prosop de la uşă nu şedea acelaşi câine, iar ochii lui nu-mi spuneau aceeaşi poveste. Distincţia era importantă.

― Da. Păstraţi-l.

Ochii aceia chiar mi-au spus altceva decât labele.

Domnul Luna Galván vine pe hol şi, în trecere, îi spune căţelului să se aşeze, că nu are niciun motiv să tot stea în picioare şi să dea din cap în toate părţile. Căţelul chiar s-ar întinde pe prosop, mulţumit că i se dă liber, probabil că astăzi s-a aşezat şi s-a sculat de o mie de ori, însă doamna Cecilia îi reclamă din nou atenţia, îl mai ţine un pic în picioare, cât timp mai sporovăim în legătura cu cea mai bună educaţie posibilă pentru un câine neluptător.

Luna Galván priveşte trist către Amstaff.

― Ce tot ai, măi, de nu şezi? Vrei tu să păzeşti casa? Uită-te la mine! Bine, haide că o să-nchid uşa, ca să nu mai fii agitat.

În fine, cobor, părăsesc blocul şi o iau pe aleea care mă duce la şcoală.

4.

Am metoda mea să protestez pentru faptul că trebuie să merg la şcoală: nu deschid niciodată singur uşa şcolii. Aştept ca vreun elev mai grăsuţ să vrea să intre la cursuri şi atunci ţâşnesc pe lângă el. S-au obişnuit cu mine – nu mă trimite niciunul la dracul când îl înghesui puţin în uşă.

Cu mine, profesorii sunt foarte severi; sunt apostrofat la cea mai mică foială în bancă, iar uneori chiar şi atunci când iau notiţe prea zgomotos. Câteodată, profesorii chiar ies câteva minute din clasă, din cauza mea, aşa spun ei, ca să mă potolesc, spuneau că-mi acordă niţel timp.

Nu toţi profesorii mă strigă atunci când fac prezenţa; sub acest aspect sunt mai îngăduitori cu mine. După ei, puteam să vin sau să nu vin la şcoală, nu era o catastrofă; aş fi vrut ca şi părinţii mei să gândească la fel.

Mă ofer des să şterg tabla – mă mai dezmorţesc astfel – şi nimeni nu se împotriveşte. Se pare că sunt foarte bun la asta, nu fac deloc praf când înlătur creta şi nu am neapărat nevoie ca buretele să fie foarte ud.

La matematică se numără mult inutil, la geografie se trec în revistă provincii din ce în ce mai îndepărtate; la biologie se prezintă insectare – cu gâze moarte, spun elevii, dar nu este adevărat, e o minciună sfruntată şi brutală, se vede de la o poştă că insectele mai trăiesc şi mişcă; am şi eliberat câteva din cutiile cu geam, însă probabil stătuseră prea mult pe loc, în bolduri, iar în sălile de clasă nu mai găseau curajul să plece din loc. Chiar m-am decis să ies întotdeauna primul în recreaţie, nu cumva să păţesc şi eu ca toate acele gâze, să amorţesc definitiv şi debil îndărătul unui geam.

La jocurile din recreaţii nu prea particip, este mult prea mare tevatura; am senzaţia că în acele câteva minute gălăgioase mă îndepărtez de ceilalţi copii, de echipaj, privesc activităţile ca printr-o sticlă de lapte şi din vârf de catarg. Cu cât este mai mare hărmălaia şi copiii se simt mai bine, cu atât mi se pare că eu sunt împins mai departe, şi doar nişte corzi întinse aproape la maximum mai izbutesc să mă păstreze pe planetă.

În fine. M-aş putea apropia de colegi când se fac fotografiile elevilor, eventual la categoria doi câte doi în prima bancă. Nu mă invită însă nimeni în poză cu el, dar uneori rămâne liber un loc, şi atunci mă aşez şi eu, preferabil lângă o fată înaltă. Problema ar fi că aceste colege îmi amintesc de Victoria, iar eu am minţit în repetate rânduri când am afirmat că vizavi de răpirea ei de către bărbosul cu cutie mi-a trecut orice supărare; sunt exact la fel de turbat în privinţa asta ca în ziua aceea, şi îmi este tare dor de Vic. În fine, încerc să fac să-mi tihnească aceste fotografii alături de fete.

Pozele cu mine urma să le recupereze Garrot, aşa zicea el când îi povesteam cum a fost la şcoală şi îi menţionam evenimentul fotografierii.

5.

Doar Hamór mă accepta întotdeauna necondiţionat şi, iată, mă primea să înnoptez la el. Îi vorbisem odată despre chestiunea asta în toaletă, despre fricţiunile pe care le aveam temporar cu Pablo şi Carla, şi îl întrebasem dacă are posibilitatea să mă primească acasă la el, la scara vecină. Socoteala mea era, şi îi zisesem şi lui, că dacă tot sunt certat cu ai mei, măcar să înnoptez în apropiere, în acelaşi bloc, dar la altă scară, aşa încât să nu se considere că fac ceva total impardonabil.

În seara când chiar am poposit la el, Hamór se oblojea în faţa oglinzii. Făcuse nu ştiu ce încercare, ce năzbâtie, şi se pocnise cu fruntea de ceva prin apartamentul aproape gol; părinţii îi erau plecaţi o perioadă în provincie, îl lăsaseră în grija doamnei Uhlar de la etajul unu; dânsa avea însă şi alte atribuţii, era vicepreşedinte de bloc, urma doar să treacă pe la Hamór când şi când. Iar el, nu ştiu dacă agitat de bucurie că va fi singur în casă, sau singur cu mine, se pocnise la frunte; totuşi, iată că nu neglija nici vânătaia care i se întindea de acolo…

Eu nu am venit la el direct de la şcoală; mă învârtisem o vreme în jurul sălii de sport – câinii plecaseră şi ei cu nu ştiu ce treabă, iar eu aproape că mă hotărâsem să petrec şi acea noapte în curtea şcolii, fiind chiar mai linişte decât de obicei, iar vântul slab şi călduţ.

Însă după câteva ceasuri de linişte pe asfalt, mi-am făcut socoteala că tot cu Hamór, în acelaşi bloc cu părinţii, îmi va fi mai bine.

Când intru peste el în apartament, chiar îl surprind un pic pe Hamór. Nu se aştepta să umble cineva la uşă după zece. Vine de la baie pe hol, mă întâmpină cu ochii mari de mirare, dar continuă să îşi frece fruntea cu o alifie cât timp se holbează la mine. Stă cam cocoşat, şi îi spun asta; se întoarce la baie. E mai îngrijorat de vânătaie, cred, şi de faptul că nu ştie când revin părinţii din provincie, decât de gândul că e prima noapte când vom locui împreună.

În apartamentul lui, am căutat să-l deranjez cât mai puţin pe Hamór. Am mai închis de câteva ori câte un robinet în urma lui, am aranjat mai bine în găleată lucrurile pe care el le arunca la gunoi. Deşi până la urmă asta a început să-l supere, striga la mine să încetez când mă auzea că fâşâi în gunoi.

Dar Hamór mă primea să dorm cu el; îmi lăsa în fiecare noapte liberă jumătate de pat – am observat că el prefera să doarmă la fereastră. Eu mă culcam mai târziu decât el, mai ales când se întâmpla să uite televizorul deschis.

Adeseori, Hamór dormea cu mâna pe faţă şi ofta îngrozitor în somn. Deşi la răstimpuri eram obligat să-i mai reglez poziţia sau să-i vâr la loc câte un picior ieşit de sub pătură, mă străduiam să-l mişc cât mai puţin, tocmai ca să nu-i înteţesc oftatul.

Când ajungea să se răsucească spre partea de pat ocupată de mine, Hamór se purta rezonabil – înceta imediat să se mai foiască; îşi punea însă şi cealaltă mână pe faţă. Îl auzeam cum amestecă sforăitul cu oftatul.

5*.

M-am hotărât ca de ziua lui să îi fac cadou lui Hamór un ceas. Părinţii încă nu i se întorseseră de la ţară, dăduseră doar de două ori telefon la doamna Uhlar; m-am gândit că nu exista nicio şansă ca doamna asta să îi cumpere lui Hamór ceva drăguţ, or eu ştiam perfect ce model de ceas preferă bunul meu prieten gazdă.

Cumva, în ultimul moment m-am răzgândit, mi-a plăcut mult mai mult modelul pe care o fată l-a ales înaintea mea să-l dăruiască iubitului; am comandat şi eu acelaşi ceas. Am considerat că Hamór îşi dorea un ceas total nepotrivit vârstei lui, un ceas de cowboy cu cifre lăbărţate, fusesem foarte atent în ultimele zile şi nimeni nu mai cumpărase aşa ceva, erau la modă cu totul alte modele, mai degrabă de explorator pe ocean, de proprietar de iaht. I-am luat şi lui Hamór aşa ceva, plus două coli cu abţibilduri fosforescente. Această pungă cu cadouri am zis să o ascund într-un dulap acasă la Hamór; peste câteva zile era ziua lui, aveam să îi ofer punga atunci.

Gar a trecut într-o seară pe la noi să ne verifice, să vadă cum ne descurcăm singuri.

― Cum te împaci cu el când stă chiar cu tine în casă? s-a adresat Garrot gazdei mele.

Gar avea o figură solemnă şi mai degrabă ne insufla îngrijorare decât să ne facă să stăm liniştiţi şi cuminţi. Parcă venise să ne prevină în legătură cu viitorul raid prin bloc al unui tigru. Oricum, ceva cu conexiuni zoologice. Bunăoară punga de hârtie pe care a aşezat-o puţin pe masa din hol, când Hamór l-a invitat să ia loc. După câteva clipe, din punga aceea a scos capul un canar, apoi a ieşit cu totul, deşi se mişca precum un şarpe sau o râmă, pe burtă sau pe o parte şi cu aripile lipite de corp. Am observat că, exceptând pieptul maroniu şi felul ăsta de a se târî, canarul arăta totuşi OK. Capul îi era extrem de vioi, cred că s-a supărat când Gar l-a împins la loc în punga de hârtie.

M-am gândit să-l trag pe Gar puţin deoparte şi să-i arăt ce cadou luasem pentru Hamór, însă el s-a ridicat şi a declarat singur că toată lumea pare că se descurcă, iar el mai are şi alte drumuri de făcut.

Restul serii ni l-am petrecut ca de obicei eu şi Hamór, zgâindu-ne împreună la televizor. Dar ceva se stricase odată cu vizita lui Gar. Am vrut să combat asta, şi atunci am menţionat lângă Hamór, în timpul unei pauze publicitare, că i-am luat din vreme cadou pentru ziua lui. Un ceas, am mai spus.

A început fără întârziere să scotocească prin apartament, deşi i-am interzis verbal asta. Apoi o vreme s-a prefăcut că mă ascultă, eu am trecut pe la toaletă unde am încercat să mă spăl pe dinţi, dar când m-am întors mă aştepta în patul nostru comun privind la mine fericit şi cu vinovăţie.

Imediat, am mers la dulapul unde îi pusesem punga cu cadouri, şi fireşte că nu se mai găsea acolo. Mi-a mărturisit că umblase după ea de îndată ce mă închisesem în baie; am şi zărit punga la el, o toartă a ei ieşea de sub capul lui Hamór, de sub pernă.

I-am cerut-o înapoi şi mă pregăteam să o duc iarăşi la dulapul cu haine, însă am simţit că nu se va putea controla şi va pleca din nou după ea; ochii îi luceau mult prea tare, îşi dorea mult prea mult un ceas.

Împăciuitor, a propus să ne uităm împreună puţin la cadou, chiar dacă ziua lui de naştere era abia poimâine. Eu încă mai ezitam, fiindcă mă gândeam că poimâine nu voi mai avea nicio surpriză pentru Hamór, şi tot el se va supăra atunci, dar cât mă codeam aşa, ţinând cutiuţa ceasului în faţa ochilor, a sărit de la locul său din pat şi mi-a smuls cadoul din mână, îndreptându-se în fugă către sufragerie.

I s-a părut acolo că a găsit un loc mai ferit, în spatele unui fotoliu măricel şi aproape de draperie, şi a ridicat un pic capacul. Încă mai zâmbea, când l-am prins din urmă, dar ochii i se stinseseră şi a exclamat fără rezerve:

― Doamne, cât de urât este!

Fiindcă nu plângea, ci reuşea să zâmbească mai departe, eu m-am iluzionat singur că glumeşte, că e mai degrabă surpriza datorată unui model neaşteptat de ceas, neaşteptat faţă de ce discutaserăm, faţă de gusturile lui mărturisite mie. Am crezut câteva clipe că izbutisem să îi educ preferinţele, însă mi-am dat până la urmă seama că Hamór era realmente dezamăgit. Peste o jumătate de oră, când încercam amândoi să ne găsim locul de culcare cât mai moale, m-a întrebat cum ar trebui procedat ca să schimb acel ceas, dacă e un procedeu greoi. Atunci l-am ameninţat că îl fac cadou altcuiva, bunăoară lui Marcelino, iar el a tăcut.

Din nefericire, doamna Uhlar mi-a îngreunat teribil sarcina de a repara ziua lui Hamór, venind seara următoare pe la noi şi anunţând că bunica lui Hamór a murit, îi telefonaseră părinţii lui Hamór din provincie.

Doamna Uhlar nici vorbă să se priceapă la cadouri, la aniversări, ştia doar să încuie uşa în urma ei, iar pe Hamór fireşte că vestea nu l-a ajutat să treacă peste problema cu ceasul de cowboy.

Am observat că îi plăcea să plângă sprijinit de peretele cu fototapetul unde apărea o frunză mare, încărcată cu rouă.

Cum nu puteam să abuzez la nesfârşit de ospitalitate, de Hamór, şi mi se părea că am fost de suficiente ori la şcoală cât să-mi îmbunez părinţii, am decis să revin la etajul 9, la apartamentul 73.

Cât de curând. Poate mâine. După ce-l mai pun pe picioare pe Hamór.

*

La răstimpuri, Hamór se oprea să mai regrete verbal, să bălmăjească înecat de lacrimi, privind spre fereastră, şi se răsucea şi întindea o mână spre mine.

Mă enerva însă că părea a nu avea încredere în propriul gest, că acesta se stingea la jumătate, că nu punea mare bază pe mine, că la fel ar fi întins braţul şi către un ursuleţ sau un poster, către o persoană călătorind paralel în alt autobuz.

6.

Sunt prieten cu toţi ciudaţii. Bunăoară cu Garrot.

Deşi Gar îmi este acum cel mai bun prieten. Îmi zâmbeşte de cum mă vede, iar eu îl întrerup des cu vizitele mele.

― Raul, hai lasă-mă să mă pregătesc de examene. Ştii că mă ocup şi de problema ta, printre picături.

― Dar care este problema mea, Gar?

Neînţelegerile cu părinţii? Faptul că mă cam ignoră.

― Cum să mă ajuţi cu părinţii? Sau ce altă problemă mi-ai găsit?

― Aceeaşi ca a Victoriei. Sau ca a lui Bic.

Câinele meu, setterul.

Garrot continuă:

― Dar am stabilit că întâi mă îngrijesc de ea, de Victoria, da? Hai, lasă-mă câteva ore pe zi să îmi văd de viaţa mea. Ştii că tot restul timpului văd de ale voastre.

― Mama ta se poartă şi ea foarte rece. Am intrat împreună în casă, Gar, şi nu ne-a salutat.

― Mamă, haide, salută-l pe Raul.

Tăcere.

― Te rog să-l saluţi. Mi-ai rămas datoare pentru canarul mătuşii.

― Bună, Raul, a rostit ea ca un zombi, părând că lasă enorm de la ea.

O fi vorbit cu maică-mea şi s-or fi înţeles asupra unei atitudini comune.

În fine, nici eu nu pot pretinde că sunt prea politicos.

― Mamă, adu biscuiţi şi pentru Raul. Adică nu, pişcoturi, le preferă.

―Da, aduceţi-mi şi mie.

Mama lui Gar priveşte lung, mai mult la Garrot şi doar în trecere la mine.

― Vă rog, poftesc şi eu.

Trec minute bune până să fim serviţi. De fapt, ce spun eu minute?, mama lui Garrot nu revine cu de-ale gurii decât după ce Gar a rezolvat problemele de pe o pagină întreagă din culegerea de aritmetică.

Mă uit la dânsa aproape cu scârbă: ne-a aruncat farfuria cu pişcoturi în pat şi sunt sfărâmate aproape toate. Habar nu are că pişcoturile au fost dintotdeauna favoritele mele. Sau nu dă doi bani pe gusturile mele.

Gar închide caietul de matematică şi îmi propune ceva ce ştie că m-ar bucura:

― Vrei să te duc eu înapoi la părinţii tăi, Raul?

Încuviinţez.

Dar înainte să plecăm, Gar deschide un dulăpior şi scoate de acolo o haină de-a mea, constat, una cu care obişnuiam să merg la şcoală, numai că în ultima vreme a fost cam cald pentru ea. Se pare că am uitat-o mai demult pe aici. Da, da, aşa se pare. Garrot îmi arată la ea un nasture care abia se mai ţine:

― Aş avea nevoie de nasturele ăsta, pot să-l rup de aici?

Încuviinţez (numai să mi-l coasă la loc mama lui!).

Deci mi-a luat nasturele, iar acum îl aşează pe fundul unui borcan. Apoi mă roagă ceva:

― Pune puţină iarbă proaspătă în borcanul cu nasturele tău.

Îmi oferă el o mână de iarbă dintr-o moviliţă de sub birou; abia acum o observ.

Aşez iarba aşa cum mi-a cerut Garrot, apoi stau încântat şi cuget cât de bun prieten trebuie să-mi fie Gar dacă vrea să ţină un nasture de-al meu pe post de animal de companie. E straniu ce face, însă apreciez.

― Gata. Acum te pot duce la ai tăi, Raul, şi te pot lăsa o vreme acolo.

Straniu, dar apreciez.

― Îl conduc pe Raul acasă, mamă.

― Fă ce vrei, dar să ştii că ai alte treburi mai bune de făcut, chestii mai puţin înfiorătoare.

Ce urât mai vorbeşte şi mama lui Gar.

7.

Coborâm de la apartamentul lui Gar şi intrăm în scara vecină, scara mea de bloc.

La parter mărturisesc:

― Nu-mi place să mai merg cu liftul.

― Mi-ai mai zis. Îţi aminteşte de ziua când ai coborât după bărbatul în negru.

― Apropo, Gar – introduc  eu o mică pauză solemnă –, ai aflat dacă bărbosul în negru a expediat-o undeva pe Vic prin poştă? Mi-ai promis că o să cercetezi! Crezi că a folosit mai departe aceeaşi cutie în care a scos-o pe Victoria de la ea din cameră şi din casa noastră? Canalia!

Gar îşi trage pe cap gluga treningului său negru.

― E un pic mai dificil, Raul.

Dau să mă înfurii, probabil mi se şi umflă obrajii. Gar mi-a promis că se va ocupa! Dar continuă:

― Ce pot să-ţi spun, iar eu nu mint, este că nu am pierdut de tot legătura cu sora ta.

Mda, îl cred; e şi în interesul lui ce spune, doar este îndrăgostit de soră-mea. Bene…

― Aha. Dar eu cu liftul nu mai merg. Voi urca în fugă, pe trepte. Tu ia liftul, eu nu întârzii mult.

Avantajul faptului că nu-mi mai este teamă de câini, chiar după ce ei m-au muşcat de faţă, e că acum niciunul nu mă mai latră, la niciun etaj.

În fine, mă latră la 6, mă mârâie doar, dar când eram mai mic mă lătrau la 1, la 2, la 4 şi la 6, îmi amintesc perfect. Ceva s-a schimbat în bine.

Aşadar, mă împiedic puţin într-o treaptă în apropiere de etajul 6, iar atunci un câine mă mârâie, nu se mai poate abţine. Nu neapărat din cauza lui, cad peste plantele de pe palier. Pentru ele este ceva total inofensiv, eu sunt foarte bine antrenat din recreaţiile de la şcoală, când eram împins una-două din greşeală; acolo m-am deprins eu să cad peste plante fără să le vatăm.

Însă nu izbutesc nici până la etajul 7 să nimeresc un întrerupător. Aud cum Gar strigă la mine prin spaţiul dintre scări, pe la balustradă:

― Raul, cât îţi mai ia să urci?

Mă priveşte fix. Cum de mă poate vedea pe întuneric? Nu-mi explic; poate fiindcă suntem prieteni foarte buni?

Offf, pe fiecare palier este montat alt tip de întrerupător. Încerc din etaj în etaj să nimeresc butonul, dar în acelaşi timp mă grăbesc să urc şi iarăşi ratez să aprind lumina.

Pe întuneric, mă gândesc puţin la etajul 10, plin de fete care ziua, când şi dacă apar, arată teribil de obosite.

Înainte să intre cu forţa în cutie, sora mea era adeseori obosită.

8.

Pe întuneric, mă gândesc la atât de multe lucruri.

9.

Când ajung la etajul meu, 9, Gar este deja acolo, e de mult acolo, ca să fiu sincer.

― Credeam că te-am pierdut, spune Gar şi îşi aranjează şi mai bine gluga treningului său negru.

Noi doi ne dibuim unul pe celălalt, şi totuşi:

― Să aprind lumina? întreb.

― Aprinde-o.

― Hmm, nu reuşesc. Aş fi putut jura că am nimerit întrerupătorul, ăla înfundat în masca din perete, şi împing în el, uite cum împing, dar degeaba.

― Bene, lasă-mă pe mine să încerc.

La Gar, lumina se aprinde imediat, însă în câteva clipe becul pocneşte.

― Sună la uşă, Raul.

Aşa fac, iar dinăuntru se pornesc imediat vocile alor mei:

― Cine e, Pablo?

― Un băiat. Sau doi, Carla, nu se distinge nimic clar prin vizorul ăsta. Deschid.

*

― Bună seara, dom’le, salută Gar.

― Cine?!…

― Bună seara, dom’le!

Apoi îl ascult cu plăcere pe Garrot cerând părinţilor mei să facă puţină lumină la uşa de la intrare, fiindcă eu am insistat să fiu adus înapoi de la şcoală.

― Ce te chiombeşti aşa, dom’le?

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • SUSPANS de aprilie « SCIFIENTLAND said:

    […] seria decafantastă a lunii aprilie cu o piesă semnată de Andrei Gaceff: „Locuiesc mai departe cu ai mei”. Dezvoltând acelaşi univers ficţional, povestirea pare o continuare a remarcabilei „Victoria, […]

  • buni şi activi 4 « Scriptorium said:

    […] Gaceff, cu prozele Poartă-te frumos cu Julia, Locuiesc mai departe cu ai mei, Ziua şi locul primului refuz şi Astronotus, schimb ochelarii, publicate, în ordinea […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.