Lotus Hotel (Partea a II-a)

Articol publicat in:Proza | 25 martie 2013
Autor:

abandoned-hotel28 Februarie 2008

Respir greu. Şi nu ştiu de ce dar în sinea mea mă bucur că totuşi respir. Bătrân olog şi ciunt la minte îmi spun pentru a nu ştiu câta oară. De două ori am fost aproape să ies, să cobor şi să plec. Dar nu pot. Cu orice preţ trebuie să mă vindec de coşmarul acesta.

Atunci când voi închide pentru ultima oară ochii, dacă va fi cineva lângă mine, vreau să pot să-i spun tot! Sau nimic! Poate că nu o să am ce să spun! Poate că totul e în mintea mea proastă şi nebună. Dar asta nu am de unde să ştiu dacă plec, nu? NU! Trebuie să stau aici şi să dorm până dimineaţă aici dacă va fi nevoie! Dacă nu vine, totul nu a fost decât un soi de coincidenţă de doi bani şi atunci mâine voi fuma o ţigară, prima după patru ani de zile. Fix patru ani.

Şi dacă apare?

Ce te faci atunci, ramolitule! Ce crezi tu în căpşorul ăla al tău că o să poţi să faci? Dacă apare ştii foarte bine că nu a fost nicio coicidenţă, că el este ceea ce ai simţit de la bun început că este! Şi atunci ce o să faci? O să arunci cu bastonul după el? O să spui o rugăciune?

Nu ştiu! Adevărul adevărat este că nu ştiu! Nu m-am pregătit pentru asta ca un copil pentru teza la matematică. Nu am formule în cap şi nici nu am adus un măr doamnei profesoare. Dar ştiu că nu poate fi altfel. Trebuie să mă vindec.

Trebuie să te vindeci de cancerul la plămâni, baby, care te paşte de ceva timp. Aia e boala ta adevărată. Ah, şi poate puţină… da numai puţină… cum se spune… NEBUNIE?!

            Închid ochii. E mai uşor aşa. Şi apoi, trebuie să-mi odihnesc vederea, să fiu pregătit. Oricum nu am ce să văd acum. Camera zace în simetria aceea impersonală a camerelor de hotel, veşnic egale cu sine, veşnic pregătite pentru următorul locatar.

Cu pleoapele trase ca nişte jaluzele zbârcite ochii nu mai dor. Mă doare însă tot restul corpului înţepenit în picioare de câteva ceasuri. Limbile fosforescente de la încheietura mâinii stângi arată zece fără câteva minute.

Ei bine, cu ceva tot m-am pregătit, nu-i aşa?

Aşa e! Îl vei umili cu ceasul tău fosforescent! Nu ai şi un Polaroid pe-acolo săi prinzi sufletul într-o fotografie?

            Paşii se aud pe hol apropiindu-se şi corpul mi se tensionează ca şi cum un animal tocmai s-ar fi trezit în mine. Acum e acum, îmi zic şi îmi petrec degetele de la mâna stângă cu celelalte cinci, numai pentru a-mi opri pe cât se poate, tremurul.

Sunt paşii lui? mă întreb încercând să urmăresc cadenţa. Îi ascult adăugându-se unul câte unul, din ce în ce mai aproape. Da, el e! îmi spun şi îl văd cu ochii minţii cum se târâie libidinos, cum se împleticeşte. Picăturile de apă murdară se scurg de pe marginea paltonului şi el zâmbeşte scârbos. Ha, ha! Te bucuri degeaba, îmi vine să strig, în noaptea asta te aştept! Astăzi cum te mai cheamă? Augustus? Diocleţian?

El nu răspunde, bineînţeles! Pe măsură ce se apropie, pulsul – sau ce va mai fi rămas din el – creşte! Ajunge în dreptul uşii dar trece mai departe.

Ai fost cel mai aproape de o erecţie după mult timp, nu-i aşa baby?

            Dar se opreşte. O, doamne sfinte, se opreşte! Paşii se opresc preţ de câteva clipe apoi se întorc. Îi simt privirea bulbucată acoperind plăcuţa de deasupra uşii. Cartela deblochează sistemul de închidere şi clanţa coboară brusc.

Intră în cameră şi odată cu el pătrunde şi duhoarea care pluteşte în dunguliţe verzui aproape vizibile, pune stăpânire pe toată camera şi se strecoară parşiv prin gratiile dulapului. El este! Ce mai zici acum, domnule Coincidenţă! Domnule puţină… dar numai puţină… nebunie? Domnule ştie-tot!

Dar în mine nu mai răspunde niciun glas în timp ce îl privesc paralizat.

Închide uşa în urma lui şi aprinde lumina. Cele trei becuri aprinse brusc la numai doi metri în faţa mea aruncă o lumină brutală peste ochii mei, chiar şi aşa ascuns aici.

Îşi scoate paltonul de pe el şi îl aruncă pe marginea patului. Adulmecă în jur cu nările lărgite. Îl văd. Acum este iarăşi bătrân. Din unghiul acesta nu îi văd decât jumătate din chip, de la nas în sus, dar e de ajuns ca să îmi dau seama că trupul pe care îl poartă acum este unul cel puţin la fel de ramolit ca al meu. Asta să fie şansa mea?

Nu, dobitocule! se trezeşte brusc în mine. Trupurile pe care le poartă sunt doar rânduri de haine, înţelegi?!

Sigur că înţeleg. Şi imediat mai am o revelaţie. Putoarea! Din trupurile acestea vine! Din trupurile acestea pe care le târâie după el dar care cine ştie de când sunt deja moarte! Oare m-a simţit? îmi trece prin cap în timp ce îl privesc amuşinând ca un câine sur. Oare trupul meu viu miroase la fel de grotesc pentru el aşa cum el miroase pentru mine? De fapt, el are oare miros? În alte condiţii aş fi râs. Acum nu o fac. Acum îmi ţin respiraţia.

El păşeşte spre centrul camerei, se duce în partea îndepărtată a patului, lângă fereastră, şi trage perdelele. Revine în mijloc şi se întoarce cu faţa spre mine.

Îl privesc. Fix în ochii aceia ca mătasea broaştei îl privesc şi el mă priveşte înapoi. Vine înspre dulap, îşi plimbă nările de-a lungul scândurii orizontale apoi îşi lipeşte obrazul de aceasta. E la câţiva centrimetri. Dacă mi-aş desface palmele una din cealaltă şi le-aş întinde în faţă probabil că l-aş atinge. Paralizez şi mă felicit pentru ideea tâmpită de a lua un ceas la mână. Îi simt limbile fugărindu-se pe mână şi am senzaţia că ticăitul se aude până afară în stradă. El nu respiră. Oare îşi ţine respiraţia sau… Aţi fost vreodată într-o situaţie în care să vă doriţi şi să puteţi gândi mai încet?

Eu sunt acum. Câteva fire din părul lui sunt înăuntru. Am senzaţia că respiraţia mea le mişcă. Ceva înlăuntrul lui gâlgâie, ca un aparat de cafea cu ţesuturi şi carne în loc de circuite.

Şi se întoarce.

Las aerul să intre la loc în mine şi lentoarea cu care acesta începe să umple plămânii mă doare.

Rămâne cu spatele la mine şi un gând absurd îmi spune că zâmbeşte. Îşi desface nasturii de la cămaşă, întâi de-a lungul pieptului, apoi de la mâneci. O dă jos şi o pune şi pe aceasta pe pat, lângă palton. Apoi face acelaşi lucru cu pantalonii, chiloţii, şosetele şi pantofii. Toate sunt aliniate meticulos pe marginea patului, şi mişcările lui îmi aduc aminte de momentul în care am încercat să-mi repar singur radioul. La fel ca el, aşezam cu grijă componentele rând pe rând, una lângă cealaltă, în ordine, ştiind că era singura modalitate de a le putea asambla la loc.

Corpul zbârcit şi umed rămâne gol. Din unghiul acesta, arată ca o halcă umedă de carne atârnată în cârlig la abator.

Priveşte patul şi se duce în baie, închizând uşa în urma lui.

Stau. Şi tac. Şi respir. În întuneric. În loc de picioare simt două borduri îngheţate. Şi totul mă strânge. Pantofii, cureaua de la pantaloni, ceasul, dulapul, camera, clădirea aceasta, toate acestea mă strâng, toate se micşorează cu mine în mijloc şi mă sufocă. În cameră nu se mai mişcă nimic, uşa de la baie a rămas închisă.

Ce dracu face acolo? O face duş? Haida de…

Da, baby, se cacă, apoi o să se spele cu săpunul ăla al vostru de doi bani, dacă ai noroc poate se dă şi cu parfum. Şi la urmă o să iasă fresh şi o să te invite la tango!

            Ascult.

Nimic.

Varianta 1. Rămân aici şi aştept. Aştept ce? Să iasă el de acolo. Şi atunci o să fac ce? O să ies brusc şi o să strig bau?

E un demon, ştii asta! Nu un copil pe care îl bruschezi ca să-i treacă sughiţul!

Varianta 2. Ies. De tot. Din dulap şi din cameră, şi fug. Chem poliţia, chem biserica, nu contează atâta timp cât nu mai sunt aici!

Varianta 3. Mă duc după el. Până la urmă de asta am venit, nu? Să-l văd! Să mă conving! Parcurg cu ochii minţii traseul de-a curmezişul camerei până la uşa de la baie. Patru paşi sunt până acolo. O să deschid uşa şi o să văd, ceva, indiferent ce. Poate o să văd un bătrân cu vergeturi moţăind cu nările deasupra apei. Poate o să văd… şi tot am elementul surpriză de partea mea. Dacă ceea ce văd e de rău, am nevoie doar de trei paşi să ies pe hol.

Cu cel mai lent gest din viaţa mea, împing de o parte şi de alta cele două uşi ale şifonierului. Mirosul mă atacă brutal şi stomacul se contractă. Reuşesc să nu vărs.

Tot timpul cu ochii pe baie, merg întâi la uşa de la intrare. Apăs clanţa şi trag. În caz că va fi nevoie, e mai bine ca uşa aceasta să fie deja deschisă.

Ascult. Nimic.

Traversez camera şi îmi lipesc urechea de intrarea în baie. Nimic. Nici apă curgând, nici singing in the rain, nimic.

Trebuie. Trebuie să o fac.

Apăs clanţa pe jumătate şi ascult din nou. În continuare nimic.

Apăs până la capăt şi trântesc uşa de perete pregătit să urlu sau să înfrunt un stop cardiac.

Găurile negre din pielea aruncată pe jos mă privesc hidos. Între chiuvetă şi cadă, strânsă ca un morman de haine murdare, carcasa de piele zace golită de conţinut. Ţesutul roz, plin de vinişoare şi băşici, miroase a moarte şi îmi trece prin cap un gând cu totul nelalocul lui în împărăţia raţiunii.

Două mostre de Dove nu vor fi de ajuns, baby!

Da, ştiu! Pute! Şi ceva îmi spune că mirosul ăsta nu iese cu săpun. Nici cu apă sfinţită. La naiba! Ştiam că am uitat ceva şi mi-am ales cea mai potrivită zi.

Linişteşte-te! În toate nenorocitele astea de camere aveţi câte o Biblie şi nu ştiu cum să-ţi spun dar asta nu prea l-a oprit niciodată până acum. Chiar crezi că nişte amărâtă de apă, mai mult sau mai puţin potabilă, te-ar fi ajutat cu ceva? Toate filmele alea de doi lei în care ai văzut vampirii sau dracii sfârâind de la aghiasmă au trebuit să inventeze ceva. Cealaltă variantă, că nu avem nicio armă împotriva lor, nu s-ar fi vândut!

Habar n-am! Dar măcar aş fi încercat. Dar el? Unde este el? În afară de hainele din faţa mea, nu văd decât cada, suportul de prosoape, toaleta şi chiuveta. Şi nu se aude decât un susur îndepărtat şi apa alunecând pe coloană de sus în jos.

Hai că-i bună asta! Cacă-te-n coşmaru meu, ce dracu!

Şi totuşi mai e ceva! O simt. Sau mai degrabă o aud! Dincolo de clipocitul mecanic al apei se mai aude ceva. Un suspin? Nu-mi dau seama. Ceva… sau cineva, gâfâie? Să fi trecut fiara deja la treabă? Da, fără îndoială că sunetele vin din spatele peretelui îndepărtat al băii. Păşesc exagerat de înalt peste pielea zbârcită de pe jos şi am nevoie să mă sprijin de marginea chiuvetei ca să trec dincolo de ea. Mă apropii de peretele opus şi îmi lipesc urechea de el. Dincolo, într-adevăr, se întâmplă ceva! Nu reuşesc să desluşesc pe de-a-ntregul dar primul gând care îmi vine în minte este… o partidă de sex?!

Ooo, da! Dintre toate creaturile întunericului ai ajuns să-l spionezi pe demonul cu erecţie!

Nu, ceva este în neregulă! Gâfâie… Dinţi! Ăştia sunt dinţi, care muşcă şi clănţăne… şi iar gâfâie… şi un sfârâit ca de şorici aruncat în flacără… şi un sunet de lichid care curge, ceva înfundat, ca de vas care se umple… Asta înseamnă că el este în camera de dincolo. Bruscat de această evidenţă mă îndepărtez dintr-odată de perete, cât pe ce să calc în mizeria de jos. Merg înapoi cu spatele, cu privirea încă lipită de zidul care ne desparte, convins fiind că dacă e să se întoarcă, tot pe acolo o va face. Ajung în cele din urma la uşa care dă înapoi în cameră şi abia acum îmi mut privirea mai aproape. Drumul din locul acesta până în faţa uşii camerei de lângă se înscrie între momentele acelea care scapă oricăror măsurători, de spaţiu sau timp. Nu ştiu câţi paşi am făcut, nu ştiu încotro am privit sau ce am gândit, ştiu doar că acum, în secunda aceasta sunt aici şi tot ceea ce mă desparte de el sunt vreo cinci centimetri de lemn. Scot din buzunarul interior al sacoului o cartelă care poate deschide orice uşă din clădirea aceasta, mai puţin pe cea de la bucătărie şi pe cea de la supraveghere video. Se pare că cei care au proiectat sistemul de securitate au nevoie de camere de filmat şi de mancare bună pentru a se simţi în siguranţă. În timp ce lipesc cartela de dispozitivul din stânga uşii îmi trece prin cap că nu ştiu dacă nu cumva omleta de dimineaţă a reprezentat ultima masă din viaţa mea. Se aude un mic zgomot metalic şi ştiu că uşa este acum deschisă. Descuiată, mai degrabă. Ca să fie deschisă mai e nevoie şi de ultimul strop de curaj sau de nebunie din corpul acesta ramolit.

Hai, baby, nu e ca şi cum ai avea ceva de pierdut!

Şi deschid.

O ceaţă subţire pluteşte în cameră şi ceva nefiresc repiră aici. Intru şi închid în urma mea, fără zgomot, ca şi cum aş fi întârziat la o piesă de teatru. Perdeaua dansează pe peretele îndepărtat şi prin fereastra deschisă urcă tremurul îndepărtat al oraşului de afară. Patul este făcut, televizorul stins şi mocheta roşie miroase puternic a Biocarpet. Traversez şi închid geamul. Acum suntem doar noi, îmi zic, şi ştiu că este undeva, în această cameră. În spatele meu aud un trosnet cavernos, ca un membru întins peste măsură şi care cedează. Mă întorc şi îl văd. De partea cealaltă, în stnga de acum a uşii pe care am intrat, întins un fotoliu, tânărul cu păr negru zace fără suflare. Şi în ciuda morţii evidente, valuri groase îi traversează pielea ca şi cum ceva şi-ar căuta locul înlăuntrul său. Ca nişte muşuroaie de furnici, pielea i se umflă din loc în loc şi în orice moment mă aştept să îi explodeze pe gură un moerman de gândaci. Acelaşi trosnet se aude din nou şi mâna stângă se arcuieşte brusc, rămâne câteva secunde suspendată, apoi cade la loc inertă. Când ochii i se deschi şi privirea aceea verde mă aţinteşte, toate vocile din mine exclamă necontrolat:

—Ddooaammnnee Dduummnneezzeeuullee

— Buuună… siaaara, gâlgâie din gâtlejul trupului care ştiu că este mort.

Privirea aceea mă controlează, mă împinge în spate, apoi într-o parte, mă lipeşte de perete şi la fiecare pas al meu capul urmăritorului se răsuceşte rigid cu mişcări de robot. Ştiu, simt că din momentul acesta nu mai am nicio scăpare. Că nu mă va lăsa nici să urlu, nici să ies pe uşa aceea nici măcar să mă arunc pe blestemata aia de fereastră. De altfel, corpul mi se înmoaie ca sub o vrajă ciudată şi sunt în stare să realizez că nu mai am puterea nici măcar să mă caţăr pe pervaz. Dar mai ştiu şi că nu am aşteptat momentul acesta atâţia ani de zile doar ca să fiu prezent la moartea mea. Încerc să îl privesc şi eu, şi în timpul acesta scot din buzunarul de la spate al pantalonilor iconiţape care mi-a dăruit-o Doina, draga de ea, într-o seara liniştită de mai, când miroseau copacii a tei şi părul ei a iasomie. Mi-a întins-o şi mi-a spus Ia-o, te rog! Nici nu ştii când vei avea nevoie de ea!

Ei bine, acum AM nevoie de ea mai mult ca oricând. O scot şi o îndrept spre el, neştiind nici eu ce ar trebui să se întâmple. Poate că tot acest timp am sperat inconştient că sunt nebun. Acum privesc înapoi în ochii aceia turbaţi şi toată speranţa mea stă în bucăţica de carton pe care o ţin în mâini, ştampilată cu tuş albastru pe spate SFINŢIT. Nici vocea dinlăuntrul meu nu mai spune nimic, aşa că gândesc eu în locul ei… mda, măcar dacă aveam una ştampilată CONFORM CU ORIGINALUL!

El, sau mai degrabă trupul în care s-a aşezat, zâmbeşte chinuit şi se aude:

— Priveşte mai… biiine!

În mâinile mele, iconiţa se înmoaie şi se preface într-o plastilină vâscoasă care se scurge printre degete, iar eu rămân cu braţele întinse, ca un mim plin de talent.

— Ce vreeei de… la miiine?

— Am…

Vocea iese chinuit.

— Am vrut să ştiu dacă exişti.

— Haa… ha… haaa, râde ca un mecanism care se resetează după fiecare hohot. Exist!

— Şi cine eşti?

— Suuunt cel ce… suuunt! Şi undeva înăuntru par să râdă miliarde de voci neomeneşti.

— Eşti… eşti un demon?

Capul îi fuge brusc la dreapta şi apoi revine lent înspre mine, deşi mai mult ca sigur, după zgomot, nu mai este legat de coloană.

— Suuunt mai…vechi! Suuunt… ceea ce demonii viseaza când au coşmaruri!

— O să mă omori? Gândul iese firesc din mine şi în urma lui mă simt mai uşor.

— Tuuu… tu o să mă ajuţi să… ies de aici!

 

***

La şaptezeci şi doi de ani se poate spune că sunt bătrân, nu-i aşa? Ce-i drept, nu mă simt bătrân. Dar mă împiedic câteodată de memorie ca într-un preş ondulat, pielea îmi atârnă urât pe alocuri şi îmi simt coloana în unele dimineţi de parcă mi-ar fi înlocuit-o cineva peste noapte cu un lanţ ruginit.

Dar asta numai pentru că trupul acesta e ros de rugină de mult şi putred în toate cotloanele. La vârsta mea sunt mulţi care îşi doresc deja să moară şi aşteaptă clipa cea de pe urmă cu seninătatea copiilor care aşteaptă tortul de ziua lor. Ce-i drept, poate că şi eu mi-aş fi dorit acelaşi lucru. Poate că şi eu aş fi privit cu speranţă cortegiile funerare pe care cei de vîrsta mea le privesc ca pe nişte simple… repetiţii! Dar dorinţele mele nu mai au nicio însemnătate de ceva timp. Nu de când în mine locuieşte El.

 

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • celestin cheran said:

    Bine condusa povestirea pana la final, bune comparatii, desi prea multe uneori, in schimb, finalul are de suferit, nu pentru ca ar fi cumva previzibil, ci pentru ca e grabit.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.