Lotus Hotel (Partea I)

Articol publicat in:Proza | 18 martie 2013
Autor:

hotelLa şaptezeci şi doi de ani se poate spune că sunt bătrân, nu-i aşa? Ce-i drept, nu mă simt bătrân. Dar mă împiedic câteodată de memorie ca într-un preş ondulat, pielea îmi atârnă urât pe alocuri şi îmi simt coloana în unele dimineţi de parcă mi-ar fi înlocuit-o cineva peste noapte cu un lanţ ruginit.

Acestea sunt doar câteva dintre semnele care îmi spun că vârsta omului e câteodată ca un termometru inversat: la şaptezeci şi două de grade, apa se apropie de fierbere; la şaptezeci şi doi de ani, trupul meu se pregăteşte să se răcească.

Singurătatea nu mă apasă decât noaptea. Ziua sunt prea ocupat să mă trezesc, să fac cumpărăturile, să mănânc şi să mă spăl, activităţi care până la o anumită vârstă sunt complementare unei vieţi altminteri trăite în fugă. Dar la un bătrân, şi mai ales unul al cărui corp se mişcă în viteza şi siguranţa cu care beţivii scot cheile din buzunar, aceste mărunţişuri devin esenţiale. Şi durează.

Bătrâneţea este atunci când amintirile iau locul viselor, am citit undeva, demult, pe când rolurile stăteau altfel. Eu miroseam a after-shave şi nopţi nedormite, iar tatăl meu a ginseng, aloe vera şi gin tonic. Acum poza lui miroase a Pronto iar eu am devenit între timp sclavul aceloraşi mijloace magice de întinerire temporară. Atât că am substituit ginul cu lichiorul de cafea. E mai în ton cu viaţa liniştită pe care am dus-o. Cel puţin până la un punct. Şi punctul acela se află cu doisprezece ani în urmă.

28 Februarie 2000

Atunci s-a întâmplat pentru prima dată. Aici memoria nu mi-a scăpat niciodată de sub control. Se întâmplă să ies din casă şi să ajung până la colţul străzii numai pentru a conştientiza că habar nu am încotro mă îndrept, se poate să adorm în chiloţi în timp ce apa curge din cada pregătită pentru baie, aşa cum nu mai iau de mult pastile, doar pentru că am fost la un pas de stop cardiac din cauza unui calmant pe care l-am luat de două ori în jumătate de oră. Pur şi simplu uitasem. Dar ce s-a întâmplat pentru prima oară în acea zi s-a întipărit în mine ca un gândac încremenit pentru eternitate într-o mărgea de chihlimbar.

Început nesigur de primăvară. Perioada aceea nenorocită când dimineaţa miroase a iarnă, prânzul a primăvară iar unele după amieze strălucesc  orbitor    într-un soare de mai. Să alegi ţinuta potrivită într-o astfel de zi e un lucru al dracului de complicat. Nu că asta ar fi fost în vreun fel problema mea. În recepţia hotelului Lotus anotimpul era invariabil acelaşi. Douăzeci şi două de grade stabilite prin regulamentul de ordine interioară, răspândite în mod egal şi uniform de la uşa rotativă de la intrare până la tejgheaua de stejar auriu a recepţiei. Şi aici eram eu, în pantaloni negri de stofă – călcaţi impecabil înainte de fiecare schimb de tură în spălătoria hotelului unde împărăteasă era tanti Maria, o creştină practicantă la vreo sută douăzeci de kilograme pentru care o dungă corectă a pantalonilor constituia una dintre condiţiile esenţiale pentru mântuire. În partea de sus, cămaşă albă cu butoni cafenii, papion din aceeaşi nuanţă şi un sacou roşu.

Nici eu nici colegul meu, Silviu, nu puteam înghiţi sacourile acestea. De altfel, singurul avantaj asupra căruia ne-am pus amândoi de acord a fost că puteam mânca hot-dog cu cea mai delicioasă neglijenţă – ketch-up-ul vărsat nu ar fi fost niciodată sesizabil pe sacourile noastre.

Însă alegerea nu fusese a noastră. Stilistul angajat de managament a decis că o haină complementară mochetei roşii cu imprimeuri fine aurii, i-ar induce clientului o stare de confort şi dorinţa de a se lăsa pe mâna unei instituţii unitare. Era ceva legat de modul în care se combină culorile şi departamentele hotelului care comunică între ele, dar discuţia ne depăşea deja.

Seara cu pricina nu părea să iasă cu nimic din anonimat. Silviu plecase să-şi cumpere ţigări iar eu aşteptam să adoarmă oraşul. Ştiţi, de la recepţia unui hotel, simţi oraşul de afară ca pe un copil răsfăţat şi cu toane. Îl priveşti cum se trezeşte antipatic, cum se joacă peste zi de-a oamenii mari şi cum adoarme la un moment dat brusc şi definitiv, nu înainte de a mai da o dată răzgâiat din picioare. Ei bine, eu eram tocmai la ceasul acestei ultime obrăznicii. Intrau şi ieşeau tot felul de personaje despre care puteai spune într-o clipă dacă devin clienţi sau nu.

Între momentele acestea, însemnam cu pixul pe programul TV din faţa mea tot ce găseam interesant, mă pregăteam pentru o noapte în care singurii clienţi vor fi domnii cu pantofii şi cureaua de aceeaşi culoare, vizibil grăbiţi şi a căror singură grijă va fi ca eu să nu pun întrebări şi, dacă se poate, să arunc cât mai puţine priviri doamnelor  care îi însoţesc, şi sorbeam câte o gură din paharul cu lichior de cafea, ascuns sub tejghea – da, aveam doar şaizeci de ani atunci dar mă pregăteam deja de bătrâneţe.

Când a intrat el, câteva becuri au clipit şi candelabrul a arătat pentru două secunde ca un pom de crăciun. Dar nu asta mi-a atras atenţia în mod deosebit în acel moment, ci urmele adânci şi umede pe care le lăsa pe mochetă. În urma paşilor lui rămâneau amprente întunecate şi asta mi-a părut curios, având în vedere că prin uşa mare de la intrare nu se vedea decât portocaliul uscat al sfârşitului de zi.

Şi apoi mai era mirosul. Până să înainteze el doi metri, mirosul ajunsese deja la mine ca un câine înaintea stăpânului. Şi nu pot să spun că era plăcut. O, Doamne, nici pe departe! Era ceva de apă stătută, baltă necurăţată cu stuf putrezit şi peşti cu burţile la soare.

Şi apoi mersul lui… ca un mecanism cu toate articulaţiile ruginite, era ceva nelalocul lui înăuntru, ca un copil îndesat dintr-odată în corpul unui adult, corp prea mare, pe care nu ştie să-l controleze.

Nu avea niciun bagaj iar mâinile îi alunecau lăbărţat pe lângă corp. S-a oprit în faţa mea, dar mirosul a continuat ca o maree scăpată de sub control şi probabil că numai experienţa şi auto-controlul m-au ajutat să nu mă strâmb.

— Bună seara, bine aţi venit! am spus, întrebându-mă cum poţi să porţi un palton de la Zara şi să puţi în halul acesta. Dar treaba mea nu era să pun întrebări. Treaba mea era să notez numele, camera şi să înmânez cheia.

— Buuună… siaaara! a rostit cu vocea tulbure şi pe moment mi-am imaginat că limba îi pluteşte într-o apă verde.

— Cu ce vă pot fi de folos? am întrebat, aşteptându-ma dintr-un moment în altul să îl văd cum scuipă apă printre dinţii lucioşi. Părul lung se scurgea unsuros de o parte şi de alta a chipului îmbătrânit. La momentul acela mi s-a părut a fi mai în vârstă decât mine deşi senzaţia aceasta de bătrâneţe nu venea din riduri sau cearcăne ci dintr-o porozitate de stofă moale a pielii altminteri destul de întinse.

M-a privit cu ochii aceia de un verde pătat ca spatele unei broaşte şi mi-a spus cu aceeaşi voce bolborosită:

— Caaamira trei sute douăzeci şi… uuunu!

A tăcut. Şi apoi, ca amintindu-şi încă ceva…

— Este liiiberă?

— Numai puţin să verific, vă rog!

Ştiam de altfel foarte precis că este liberă, nu aveam decât vreo douăsprezece camere ocupate în toate cele opt etaje! Însă aveam nevoie să fac ceva concret, să mă smulg din vocea şi din mirosul lui putred.

Mi-am ascuns privirea în monitorul din dreapta pentru câteva secunde şi i-am răspuns ca şi cum abia aflasem:

— Este liberă! Doriţi să vă cazaţi?

— Daaa!

Deşi nu se uita direct la mine, putoarea care se revărsa cu fiecare cuvânt din gura lui era de o densitate cruntă. Aproape că durea şi dilua puţin câte puţin aerul dintre noi. M-am întors să iau cartela de pe panoul din spate şi am revenit cu faţa la el. Mă aştepta cu mâna dreaptă pe tejghea. De pe mâneca paltonului se scurgeau picături murdare de apă iar în vârful degetelor ţinea un card Visa Platinum ce părea de curând tipărit.

I-am întins cardul şi i-am spus încercând să zâmbesc:

— Nu este nevoie! Totul se achită la check-out!

— Oooo! a susurat ca un păstrăv cu coarde vocale. Dar eu ştiu exact ce am de făcut şi… când voi pliiica.

— Vă invităm, totuşi, întâi să vă bucuraţi de serviciile noastre.

A luat cardul, a făcut gestul acela cu două degete îndepărtându-se de frunte, un soi de mulţumesc, apoi s-a întors cu spatele şi a pornit înspre lift. Eliberat de duhoare am întors capul în direcţia opusă şi am respirat cu poftă. Apoi l-am privit îndepărtându-se de mine şi apropiindu-se de lift, când mi-am adus aminte că uitasem ceva.

— Numai puţin, vă rog! am strigat cu speranţa că se va opri şi va asculta de la distanţă. Numele dumneavostră… pentru registru! Protocolul cerea şi un act de identitate dar, în cazul lui, eram dispus să trec peste formalităţi.

— Tiberius! a răspuns, şi a urcat in lift. Uşile s-au închis în urma lui iar eu am simţit nevoia să ies pentru o gură de aer proaspăt, impropriu spus, având în vedere că gura aceea de aer s-a dovedit a fi una dintre cele mai gustoase ţigări din viaţa mea de până atunci.

Abia peste câteva zile, după ce s-a terminat cu totul agitaţia, am putut să zâmbesc la gândul că am întâlnit primul demon cu nume de împărat roman din istorie. Sau poate că, retroactiv, Tiberius a fost primul împărat cu nume de demon. Dar până la gândul acesta trebuie să vă spun mai întâi cum am ajuns să vorbesc despre el ca de un demon.

Ei bine, întâlnirea noastră nu a ţinut decât acele câteva minute. Când a plecat a predat probabil cartela colegului meu Silviu, cel puţin asta bănuiesc, având în vedere că eu nu am mai avut de a face cu el şi nimeni din conducere nu a reclamat o cazare neachitată.

Noaptea a trecut fără ca nimic deosebit să se întâmple. Cel puţin cu sentimentul acesta am plecat acasă a doua zi dimineaţă. Nu aveam de unde să ştiu că la numai câţiva metri deasupra capului meu, ocupantul camerei o sută şaptesprezece îşi petrecuse jumătate din aceeaşi noapte mort. A fost descoperit a doua zi, în jurul orei zece, pesemne de Marcela, una dintre femeile de serviciu angajate de hotel, o ţigancă din Rahova care dormea noaptea într-o garsonieră fără curent electric, împreună cu cei trei copiii ai ei, şi ziua strângea resturi de şampanie şi caviar, laolaltă cu prezervative folosite de pe cearşafuri de satin costând cât întreţinerea ei pe o lună. Silviu mi-a povestit ulterior că a auzit un urlet strident, urmat de ceea ce probabil că a fost un blestem în ţigăneşte sau o rugăciune, cine ştie, iar pe Marcela au găsit-o plângând lângă pat, cu prosoapele curate pe care tocmai le ducea în baie aruncate pe jos.

Despre cum arăta decedatul nu pot şti. La ora la care el a fost găsit eu îmi beam cafeaua acasă şi mă pregăteam să mă culc, iar a doua zi când am ajuns la hotel, după vizita recomandată pe la Inspectoratul General al Poliţiei Capitalei, camera fusese demult curăţată la sânge. Singurele informaţii pe care le am sunt tot de la colegul meu care mi-a spus că priveliştea era, într-adevăr, odioasă.

Am mai văzut un înecat în copilărie la mine în sat… şi… o groază prin filme, adică ştiam că se umflă şi toate alea… da să-l fi văzut pe ăsta… cu pielea zbârcită pe el de zici că zăcuse acolo de o săptămână… şi… şi duhoarea, nene! Tu mă ştii că eu sunt tare de stomac… da burdihaiul ăla vânăt trăgea băşini sub apă, mă crezi?! Adică… tanti Marcela plângea şi eu îmi vărsam maţele pe gresie, mă-nţelegi?!

Cam asta este ceea ce îmi amintesc din discursul entuziast al lui Silviu.

Au urmat multe vizite în perioada imediat următoare ba la secţia de sector, ba la inspectorat, au fost chiar şi la mine acasă. Sunt conştient că tevatura intrase în vieţile tuturor celor ce lucraseră în zilele acelea la hotel, nu numai într-a mea. În ce mă priveşte, nu le-am putut fi de mare ajutor pentru că pur şi simplu nu aveam ce să le spun. Despre Tiberius, demonul cu nume de împărat roman, nu am spus nimănui niciun cuvânt. În cele din urmă, ştiam că au fost sute de ore de vizionări cu fiecare dintre camerele montate în hotel, la unele dintre aceste vizionări fiind şi eu prezent. Şi deşi pe ceilalţi nu îi interesase în mod deosebit, eu am urmărit cu atenţie monitorul sub al cărui unghi se afla şi uşa camerei 321. Şi uşa aceasta fusese închisă toată noaptea.

Şi atunci de ce sentimentul acela că existase o legătură între moartea de la etajul unu şi bătrânul unsuros căruia nu am vrut să-i încasez banii? De ce în seara zilei în care aflasem de toată tărăşenia, când am ajuns acasă am închis uşa de la intrare cu toate ialele, am aprins toate luminile din casă şi m-am aşezat îmbrăcat în pat, cu Biblia în mâini, şi am aşteptat. Nu mă întrebaţi ce aşteptam aşa cum nici eu nu vă întreb ce aţi fi făcut în locul meu. Ştiu doar că mă temeam. Îmi era frică de faptul că bătrânul va fi simţit cumva că mă gândesc la el. Au fost momente în care mi-a trecut şi mie prin cap că sentimentul acesta al meu, cum că personajul acela, oricât de ciudat şi de scârbos, ar fi avut vreo legătură cu ce s-a întâmplat în camera 117, e un gând idiot şi absurd, de bătrân care tocmai a câştigat la tombola proştilor premiul cel mare. Însă chiar în momentul în care mă pregăteam să râd, să pun Biblia pe noptieră şi să mă schimb, îl vedeam cu ochii minţii apărând în pragul uşii de la dormitor, cu privirea aceea tulbure, târându-şi un picior după celălalt aşa cum îşi trag mamele grăbite copiii după ele, deschizând gura duhnind a putregai şi întrebând: Nu ai… sooomn copilaş? Îţi… e sieeete?

Şi atunci strângeam cartea şi mai puternic între palme şi respiram cu atenţie şi zgârcenie.

Nu s-a întâmplat nimic în noaptea aceea, şi nici în următoarele patru. În a cincea am reuşit să adorm şi peste alte câteva am izbutit să mă şi odihnesc. În urma acestor răsunătoare succese asupra propriei nevroze am trecut episodul la capitolul Compania de Circ Senilus vă prezintă… şi probabil acolo ar fi rămas pentru totdeauna, episod prăfuit în valiza cu memorii a unui bătrân singuratic, ce se apropie cu paşi repezi de vârsta legală a pensionării. Când am spus ar fi rămas, aţi intuit deja faptul că nu s-a întâmplat aşa. O, din păcate nu, şi asta pentru că…

28 Februarie 2004

Cunoscusem pe cineva. O chema Doina şi gingăşia cu care mi-a spus la un moment dat Nu trebuie să-ţi fie ruşine că mai uiţi! a fost ceea ce m-a cucerit. Poate că singurul motiv pentru care am găsit-o a fost, paradoxal, faptul că nu o căutasem. Trecusem demult de vârsta la care priveam cu frică înspre un viitor petrecut în singurătate, eram perfect conştient că o legătură rece şi de conjunctură nu putea servi decât funcţional unui amurg în doi. Numai că ea nu fusese invitată şi nici măcar nu intrase în viaţa mea. Ea s-a insinuat aici cu căldura din spatele ochilor, curajul de a nu-şi vopsi părul şi probabil cel mai bun ceai de fructe pe care îl băusem vreodată. Serile petrecute alături de ea au adus culoare şi o monotonie dulceagă în griul stereotip al programului meu de până atunci. Nu pot spune că aşteptam cu nerăbdare să ajung la ea, ca un licean îndrăgostit, nici că o zi în care nu ne-am fi văzut aş fi resimţit-o ca pe o lacună aducătoare de tristeţe. Dar atunci când ne vedeam, mă copleşea un sentiment ciudat de apartenenţă la altceva. Probabil că este o proprietate specifică a noastră, a bătrânilor, să gustăm cu plăcere chiar şi cele mai mici retuşuri pe care viaţa ni le oferă din când în când.

Eram la aceeaşi tejghea, citind literele aşternute cu tremur peste bucăţica de hârtie ruptă dintr-o revistă

Nu uita pastila de la 6!

Bineînţeles că uitasem, pentru că ora la care scosesem biletul din buzunarul aceluiaşi sacou roşu era 21:37. Am zâmbit şi i-am spus lui Silviu că mă duc până la baie. A zâmbit şi el în felul acela în care oamenii mai tineri o fac înspre orice bătrân care se cere la toaletă. După o vizită scurtă în camera în care oricine se consideră împărat, am luat pastila şi mi-am clătit faţa cu apă rece. Cea mai bună cremă pentru ten spunea bunica mea, Dumnezeu să o ierte, despre acest obicei pe care îl car după mine din copilărie. Mi-am uscat mâinile, m-am întors în hol şi atunci l-am văzut.

Avea cu vreo douăzeci de ani mai puţin şi părul blond. Dar am ştiut imediat că este el. Acelaşi mers împiedicat ca o insectă pe suprafaţa apei, care îşi desprinde câte un picior cu greu la fiecare pas. Aceeaşi senzaţie de alunecare poticnită, ca şi cum prin vene i-ar fi curs boabe de cafea.

Îl priveam apropiindu-se de tejghea, urmărind picăturile de apă care rămâneau în urmă şi ceva în mecanismul acesta ponosit al trupului meu începea să dea rateuri. Parcă mă înfierbântam într-o parte şi mă răceam în alta.

— Caaamira trei sute douăzeci şi… uuunu! l-am auzit spunând direct, fără să salute.

Silviu s-a întors să verifice panoul din spate iar eu aşteptam să sară câteva persoane din spatele coloanelor de marmură sau de sub tejghea – la dracu, puteau să coboare şi pe frânghii din tavan în ceea ce mă privea în momentul acela – iar una dintre ele să strige zglobiu Zâmbiţi! Sunteţi la camera ascunsă!

Nu s-a întâmplat, însă, aceasta. Silviu a luat cartela cu pricina, i-a întins-o şi l-a întrebat:

— Cât doriţi să staţi?

— Poftim?

— Câte zile doriţi să staţi la noi?

— Aaa… nici uuuna! Doar o noapte. Mâi…ne…dispaaar!

Şi acest dispaaar s-a rostogolit agonizant în mine ca un bulgăre de hârtie pe tobogan.

A luat cardul, a făcut acelaşi gest cu degetele îndepărtându-se de la frunte şi a pornit înspre lift. Lift care era în spatele meu. Trecând pe lângă mine am avut un sentiment de deja-vu auzindu-l pe Silviu strigând:

— Numai puţin! Numele dumneavoastră, vă rog!

S-a oprit la doi paşi în spatele meu, destul de aproape cât să simt mirosul acela turbat, cu atât mai puternic în clipa în care a deschis gura.

— Oviii…diu!

A urcat în lift şi uşile s-au închis cu vreo zece cincisprezece secunde înainte ca eu să fiu conştient că trag aer în piept şi că tocmai am repetat gestul organic de mai devreme, din baie. De data aceasta necontrolat. Priveam de-a lungul holului dâra de apă împletindu-se cu urmele umede ale paşilor lui şi totul mi se părea o glumă proastă. Una FOARTE proastă.

— O, Doamne, da ştiu că puţea băiatu! zise colegul meu de recepţie în timp ce degaja cu palmele aerul din jur.

Am găsit puterea să îi spun că nu mă simt prea bine şi că plec acasă. Nu că mi-ar fi fost foarte greu să mimez o stare nelalocul ei. Transpiraţia îmi curgea evident dinspre tâmple spre bărbie, cât despre cuuloarea pe care cel mai probabil o aveam, mi-am făcut o vagă idee din privirea lui.

— Ai grijă bădie! Vrei să-ţi chem un taxi?

— Nu, mă descurc! am spus ieşind pe uşa de la intrare fără să mă schimb. Simţeam nevoia de aer şi îmi venea să pipăi geamurile ca o confirmare a faptului că mă aflu încă într-o realitate concretă.

Şi mă aflam. Doar că termenul concret tocmai suferise o contuzie majoră şi ireparabilă în mintea mea.

Telefonul a venit a doua zi la opt dimineaţa. Nu m-a deranjat având în vedere că oricum nu închisesem niciun ochi. Sincer nici nu îmi amintesc dacă măcar am încercat să par surprins. Detaliile curgeau pe lângă mine în ceaţă… camera patru sute opt… fotoliu… probabil infarct… formalităţi… trimitem noi pe cineva!

(VA URMA)

Etichete:
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Recomandările lunii aprilie | SRSFF said:

    […] şi îi aparţine lui Dadal Cristinel. Aceasta a apărut în revista Suspans în două părţi, prima dintre ele fiind publicată pe data de 18 martie, iar cea de-a doua pe 25, la fix o săptămână […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.