Mărgelele verzi

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

Stau şi aştept trecerea ticăitorului de la mână peste cele zece minute rămase până la pornirea trenului. Sunt în gara din Curtea de Argeş, monument arhitectural al oraşului şi… cam atât. Cu un peron lat cât podul casei mele, trenul are două vagoane şi, pentru că sunt singură pe aici, îmi propun, în glumă, să-l şi dirijez. În ultimul minut ― chiar înainte să urc şi să fiu pusă în groaznica sarcină de a-mi găsi un loc liber ― în celălalt vagon urcă o femeie, în jur de 30 de ani, cu o rochie roşie şi un păr blond şi ondulat, mai ceva ca Marilyn Monroe, asta numai pentru că pe Marilyn n-am văzut-o „pe viu” niciodată.

Pornim. Nu-i greu să pot citi ― căci nu mă deranjează nimeni ― dar încep să cred că o iau razna, întrucât aud zarvă, ca de tren aglomerat cu lume pestriţă. Şi nici amintiri nu prea sunt ― n-am mai fost cu trenul de când eram prea mică să-mi mai amintesc altceva decât pe tata pe culoar, fumând în dreptul unui geam deschis. Închid cartea şi încep să mă plimb prin vagon, fără să scap de vocile alea care îşi au sursa ― acum descopăr ― în cel de-al doilea. Îmi fac curaj şi intru. Blonda e singură, jucându-se cu mărgelele pe care le avusese la mână, într-o linişte prea… liniştită ― nu se mai aude nici trenul pe şine acum. Rămân în picioare o vreme, apoi mă aşez pe scaunul din faţa ei, în dreptul ferestrei opuse.

― E ciudată liniştea, nu? întreabă, ridicând genele lungi peste nişte ochi violet.

Serios, nu glumesc, nu-i iluzie ― sunt violet.

― Da, prea ciudată, răspund bucuroasă că nu doar eu am senzaţia asta.

― Îţi place agitaţia, presupune cu un zâmbet de „scuză-mă că ştiu”. Dau din cap că da şi, ca prin minune, aud din nou zarva din compartimentul din care vin eu.

― Hei… tu auzi zumzetele astea? întreb încruntată.

― Da! bate fericită din palme, într-o reacţie ce mă trimite cu gândul, naiba ştie de ce, la Otilia lui Călinescu.

― Dar… Nu suntem singure în tren?

Dă din cap a negaţie şi-mi face semn spre uşă. Mă ridic şi merg la geamul mic. Vagonul meu s-a transformat în ceea ce imaginez a fi un tren din secolul trecut, iar lumea e îmbrăcată ca atare. Şi e multă lume. OK… acum visez. Nu am cum să văd lucrurile astea cu adevărat. Mă aşez înapoi şi îmi ascund faţa în palme, masându-mi tâmplele cu vârfurile degetelor. Personajele pe care le-am văzut fac decorul romanului început, pe care l-am răsfoit la începutul călătoriei. Eu dorm şi mă visez cu ele. Atât.

Blonda începe să râdă din senin şi ridic o sprânceană.

― Nu eşti convingătoare nici pentru tine, nu vezi? se amuză uşor ironică şi mă enervez.

― Atunci, explică-mi tu!

― Hm… Uite, mai gândeşte-te la ceva. În minte, ceva ce nu atingi în clipa asta.

Îmi las ochii în jos şi îi văd mărgelele pe care le-a pus iar în jurul încheieturii. Sunt de un verde deschis, dar un verde spre albastru, o culoare foarte drăguţă. Uite, la ele mă gândesc. Cum mi-ar sta cu ele la mână? Ridic ochii şi-i pierd la peisajul din spatele ei, gândindu-mă, totuşi, cu ce rochie de-acasă aş putea asorta perlele. Ştiu! Cu o rochie cumpărată în vară, de la mare. Vai, ce zile frumoase am prins atunci! Răsăritul şi două apusuri pe plajă, zile în care am fost plimbată cu barca şi mi-a satisfăcut „zăpăceala” de a avea rochiţă înflorată şi umbreluţă din dantelă albă.

― Cum ţi se pare? mă aduce Blonda la realitate.

Mă încrunt la ea ― ce?

― Peisajul, explică şi mă ridic, să văd şi altceva decât cerul albastru. Rămân fără aer când observ că în jurul nostru e… apă. În depărtare se vede conturul unei plaje. Nu, asta e prea mult. Deschid fereastra şi miroase a apă sărată şi nisip ud; un pescăruş tocmai a prins un peşte. Închid geamul şi mă plimb aiurea prin vagon. În celălalt au rămas, acum, doar bagajele mele. Nimic nu are sens. Mă aşez pe un scaun în colţ şi mă întorc spre ea.

― Ce e asta?

― Mintea ta.

― Nu are cum. Mintea mea e predominant cu gândul la EL.

― Nu. E vorba de atenţia de moment.

Nu are logică. Sau nu vreau eu să cred că înnebunesc, pentru că altă explicaţie nu există. Nu cred decât ceea ce văd, îmi ziceam într-un timp. Dar asta văd, şi totuşi…

Trenul încetinise de mult, dar nu îmi dau seama decât acum că s-a oprit de tot.

― Nu e staţia ta, spune calmă.

„De unde ştii care-i staţia mea?!” vreau să strig, dar, dacă ea chiar îmi citeşte gândurile, a auzit suficient de clar şi fără să deschid gura. Urcă doi bărbaţi, fără bagaj, şi se aşează unul lângă celălalt, deşi nu vorbesc între ei. După ce prindem viteză, însă, se privesc scurt şi se ridică brusc, unul venind spre mine, iar celălalt schimbând compartimentul.

― Domnişoară Ştefănescu, sunteţi acuzată de crimă cu premeditare.

Hm? Ce? Dacă nu aş fi încolţită ― la propriu şi la figurat ―, m-aş depărta de bărbatul cu ochi negri, pentru că mă simt destul de rău din cauza apropierii sale, pe lângă acuzaţie.

― Cine sunteţi?

Nu primesc, însă, niciun răspuns, dar celălalt bărbat, mai scund şi mai palid decât acuzatorul meu, se întoarce cu un cuţit pe care se văd nişte urme însângerate, uscate, care s-au vrut şterse de şerveţelele pe care l-au împachetat.

― Ce ziceţi de asta? mi-l pune în prim-plan.

― Un cuţit curăţat insuficient.

― Nu-l recunoşti?

S-a dus formalitatea, ca şi tonul fără inflexiuni.

― Ar trebui?

― E luat din bagajul tău, afirmă calm.

Asta mă scoate din sărite. Mă ridic brusc şi ajung la nivelul lui.

― Unu’ la mână, nu am avut nicio lamă la mine, d-apoi un cuţit însângerat. Şi doi, nu aveai niciun drept să umbli prin lucrurile mele.

Am spus astea extrem de calculat, cu ochii într-ai lui, deşi genunchii mei aproape au cedat.

― Am mandat.

― Să-l văd. Am dreptul ăsta.

Tace, nu se mişcă niciunul. Să-i ia dracu’ pe-ăştia doi! Mă aşez înapoi şi scot telefonul să sun pe cineva, oricine ar putea să mă ajute, dar, teribil de previzibil, nu am semnal. Mi se înscenează o crimă şi nu îmi mai dau seama dacă e vis acum. Nici nu ştiu cum de m-am lăsat atrasă în capcana asta, de ce-am crezut că am dreptul vreo secundă să nu mă protejez. Aş putea invoca puterea unchiului meu, dar şi a socrului. Nu fac asta de obicei, dar majoritatea oamenilor este redusă la tăcere de legăturile pe care le am.

― Sunteţi cuminte şi nu vă pun cătuşele? mă întreabă bărbatul înalt, de parcă se adresează unui copil mic şi neastâmpărat. Iar discrepanţa dintre ton şi cuvinte mă face să pufnesc în râs ― chiar o iau razna.

― Voi ştiţi cine sunt eu şi câte probleme veţi avea dacă asta e o glumă proastă?

― Ştefănescu e mort de zece ore, şuieră cel care abia acum a lăsat cuţitul pe un scaun ― lipsit de profesionalism gestul lui, de altfel.

Stai, acum ajung cuvintele la mintea mea. Cum, mort? Cine, când? Dumnezeule! Şi pe mine nu m-a sunat nimeni? Nu a zis la ştiri?! Nu, e totul o utopie. Doar că nu pot face nimic să mă trezesc sau să mă apăr.

― Cine l-a omorât?

― Principalul suspect eşti tu. Nu te uiţi la ştiri?

Tocmai! Am urmărit ştirile întreaga dimineaţă şi nici nu se punea problema de asta, decât de multe nemulţumiri post-alegeri locale. Dau, totuşi, din cap că nu şi renunţ. Le promit că nu am unde fugi şi le cer să mă lase să respir; se aşează amândoi, dar nu mă scapă din priviri. Am impresia că au trecut multe ore şi că ar fi cazul să ajung în capitală. Îmi amintesc de Blondă, pe care nu am auzit-o spunând ceva de când au apărut indivizii, şi ridic ochii din podea. Se joacă iar cu mărgelele, absentă, dar mă priveşte când îşi dă seama că la ea mă uitam.

― Acum ce-ai de zis? Asta nu e în mintea mea, bombăn.

― Nu, e în mintea lui.

Ce naiba zice acolo?… Ar trebui să fiu furioasă pe ea, dar e doar o plăsmuire. Mă voi trezi şi va fi totul bine.

― Tu nu pricepi că nu e un vis? Mai bine sună-ţi soţul să angajeze un avocat, spune calmă.

Mai încolo. Mă simt ameţită, aşa că mă las pe spătar, îmi încrucişez mâinile la piept şi închid ochii. Trezeşte-te!!!

*

― Hei, scuză-mă…

O voce suavă mă atinge din vis. Deschid ochii şi dau de privirea violet. Fir-ar… În spatele ei, înţeleg că suntem în gară, în Bucureşti, deci am ajuns.

― Ar trebui să-l sun pe Sergiu, nu? zic încet, gândindu-mă că am o explicaţie serioasă să-i dau.

Ridică din umeri şi se întoarce.

― Doar te anunţam că am ajuns, spune şi coboară.

Stai… Mă ridic ― niciun bărbat acuzator. Îmi iau bagajul şi cobor pe peronul aglomerat. Mă aşez pe prima bancă şi nu ştiu ce să fac întâi… Desfac rucsacul şi scotocesc prin el, dar, spre bucuria mea, nu dau de niciun cuţit. Apoi scot mobilul şi-mi apelez soţul, care răspunde după vreo cinci bip-uri.

― Bună, încep brusc. Unchiul e bine?

― Da, e. Am avut un vis ciudat. Erai acuzată de uciderea lui şi blocată de acuzatori în compartiment.

Dau din cap ― mda… Abia aştept să ajung acasă, să îi povestesc aventura mea.

― Doar un vis, scumpule. O să mă întorc în…

Şi când ridic mâna, să văd ora, înlemnesc. Brăţara de mărgele verzi e la încheietura mea, lângă ceas. Cum dumnezeu?…

― Ioana?…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Mărgele verzi « Andra Pavel said:

    […] explic aici: http://suspans.ro/literatura/proza/margelele-verzi Share this:FacebookTwitterMai multLinkedInDiggLike this:LikeBe the first to like this. Postat in […]

  • aurelia chircu said:

    Foarte interesanta si amuzanta chiar povestirea ta. Mi/a placut mult. Deci, prin urmare, sa nu port niciodata margele verzi, ca sunt inselatoare ca si femeile cu ochii verzi, nu?… 😀

  • Andra Pavel (author) said:

    Aurelia, multumesc mult de aprecieri! Cam așa… Sau să nu te lași păcălită de fata cu mărgele verzi 🙂

  • Cei mai buni şi activi 2 « Scriptorium said:

    […] cu povestirile O crimă închipuită, Folosită drept bilet de trecere, Offline – mai sigur?, Mărgelele verzi şi Obsesie codificată, apărute în Suspans, respectiv Revista de Suspans. Asemenea lui […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.