Mina

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 23 ( aprilie, 2012 )
Autor:

Drumul e lung şi anevoios. Apa tăcută a pârâului însoţeşte, parcă fără chef, cărarea abruptă. Ici, colo, câte un mesteacăn stingher, agăţat de stânci îşi tremură frunzele anemic. De ani buni, exploatarea minieră de pe versant a fost declarată necompetitivă. Hotărârea de-a se închide mina a tulburat adânc viaţa celor care credeau că munca în abataje se trece obligatoriu din tată-n fiu, iar fiecare vagonet plin înseamnă câte o bucată de pâine în plus.

În apropiere, panglica plină de plombe a singurei şosele mai face încă legătură cu gara, cu oraşul. Altădată, camioanele încărcate cu minereu, furnici aflate într-un permanent du-te vino, erau măsura hărniciei ortacilor. Acum, nimeni nu mai e prin zonă. Fâneţele şi livezile de odinioară suferă din cauza cianurilor scurse necontrolat din flotaţia părăsită. Un galben obscur acoperă orizontul fără viaţă. Nici rândunelele nu mai zboară pe aici. Doar corbii trec razant, pătând orizontul cu negrul penelor lucioase. Pancarte cu avertizări amintesc rarilor drumeţi despre pericolul traversării zonei. Din vechea localitate, odinioară un mic centru muncitoresc, au mai rămas câteva locuinţe. Cei în putere şi-au părăsit gospodăriile, căutându-şi aiurea rostul.

Au mai rămas doar nişte bătrâni şi văduve, părinţi şi soţii ale celor ce au pierit în mină. Echipamentul rudimentar, neglijenţa, indiferenţa superiorilor sau pur şi simplu soarta au secerat de-a lungul timpului multe vieţi. Cimitirul din vale, singura oază de verdeaţă, păstrează tăcut numele celor dispăruţi. Unii au morminte. Alţii – doar cruci. Exploziile şi accidentele le-au răpit multora dreptul la un loc de odihnă.

*

Băiatul urcă fluierând cărarea. Taie pieptiş poteca spre gura minei părăsite. Azi a venit hotărât să găsească o breşă în uriaşele stavile cu sârmă ghimpată care blochează accesul în subteran. Cunoaşte locul ca-n palmă. A fost de multe ori cu prietenii să se joace sau să fure ceea ce mai rămăsese în urma dezafectării instalaţiilor. La plecarea de acasă, Bunicul, supărat foc, l-a făcut pierde-vară şi i-a spus, pentru a mia oară, să nu se apropie de mină. E de ajuns câte vieţi a jertfit familia sa Zânei Băii. Ultimul care s-a dus a fost Tata. Deşi au trecut ani buni, parcă şi acum îl vede înaintea sa: înalt, mereu pus pe glume şi voie bună, cu ochi de lumină, cu braţe vânjoase. Când intră în şut, parcă pleca la nuntă. Ştiindu-l harnic şi de nădejde, ortacii îl urmau, sfidând pericolul.

Cu strângere de inimă, Petrişor se gândeşte ce supărat ar fi, văzându-l la furat. Ce să facă? Îşi doreşte atât de mult un celular! Sunt doi ani de când Mama a plecat de acasă. Dacă ar avea mobil, poate l-ar suna. Când a plecat în lume a promis că-şi va face un rost şi-l va chema la ea. Cu siguranţă, de această dată va găsi ceva să vândă. Cine ştie ce se afla ascuns în vreo galerie? Nu este om din sat să nu viseze că se va mai descoperi un filon aurifer bogat. Zâna Băii le va oferi din nou o şansă, dacă şi ei vor fi mai buni cu muntele şi pădurea. Cei încăpăţânaţi cred în acest vis, împărtăşindu-l şoptit cunoscuţilor la cârciumă, seara de seară.

Emoţionat, copilul trece de Piscul Doamnei. Caută printre tufişurile din vârf o breşă, greu de zărit, între stânci. E ştiută numai de copiii locului. Aprinde lampa cu carbid luată pe furiş din acasă. Pătrunde pe brânci. Bâjbâie. Înaintează cu greu printre colţii ascuţiţi. De câteva ori se loveşte la cap. Totul i se pare schimbat. Neîndoielnic, înainte aici era cazemata în care se retrăgeau adversarii, după ce-i udau zdravăn cu pistoalele încărcate cu apă. Acolo trebuia să fie stânca-rachetă pe care se căţărau, visând la zborul intergalactic. La dreapta era platforma interspaţială unde îşi închipuiau că extratereştrii se pregătesc să atace Pământul.

Unde-i cazemata? Dar racheta? Ezită. Înaintează prudent de-a buşilea. Nu-i vine să creadă. Un negru adânc… Platforma a dispărut. Se apleacă înfricoşat pe marginea genunii şi… scapă lampa. Înfricoşat, îşi pierde echilibrul şi cade în gol. Un tobogan uriaş dăltuit în stâncă îi uşurează alunecarea. Câţiva din bolovanii desprinşi trec razant, aproape atingându-l. Nu îndrăzneşte să respire. E atât de întuneric! I se pare că a trecut un veac de când a plecat de acasă. Inima-i pulsează frenetic. E convins că nu va mai găsi o cale de întoarcere. Nu zăreşte nimic. Să se concentreze!… Să nu plângă… Să găsească o soluţie.

Cu mâinile şi genunchii zdreliţi, cu fruntea sângerând, se târăşte prudent. Mişcări fragmentate. Opinteli dureroase. Oxigenul începe să-i lipsească. Respiră sacadat. De undeva din inima muntelui se aude un zgomot ciudat. Pipăie fiecare milimetru al tunelului strâmt prin care înaintează. Parcă la dreapta se lărgeşte uşor galeria. Undeva, foarte departe, se zăreşte o scânteie. De-ar fi adevărat! Îi e teamă să strige. Ştie, din auzite, despre pericolul ecoului într-un spaţiu închis.  Forţele-i scad. A ajuns la limita între realitate şi halucinaţie. Fiecare înaintare e un efort uriaş.

Din ce în ce galeria se lărgeşte. Zgomotul şi lumina cresc. Un sunet greu perceptibil dublat de zgomote sacadate. Totul îi aminteşte de stridenţa ritmică a ciocanelor pneumatice dezlănţuite. Înaintează febril. Brusc, orizontul se deschide orbitor. Incandescenţa aurului topit ce se revarsă într-un şuvoi copleşitor îi întunecă minute bune privirea. Printre genele uşor deschise vede şters, undeva în fundal, un şir nesfârşit de bărbaţi cu torsurile goale. Marionete mecanice cu priviri fără viaţă lucrează neîntrerupt. Mişcările automate forează bogăţia nebănuită a adâncului.

Ah! Uite-l pe Liviu Palade… Uite-l pe Nelu al lui Popa! Uite-l pe unchiul Valentin!

Dar uite-l pe Tata! Tânăr, puternic, cu mişcări precise şi îndemânatice muşcă cu perforatorul minereul de aur. Dansează lent într-o horă uriaşă a muncii lipsite de viaţă sau bucurie. E atât de grea tristeţea ce-i înconjoară fruntea. E atâta suferinţă! Petrişor simte o strângere dureroasă în piept.

— Tată, sunt aici! Uită-te la mine! Ajută-mă! Hai acasă!

Ochii nemişcaţi ai tuturor urmăresc fără însufleţire o siluetă zveltă, uluitor de frumoasă, plămădita din aur şi foc. Cu gesturi nemiloase, Zâna Băii dirijează impasibil alaiul celor condamnaţi pe veşnicie. În pletele-i de jar, vipere cu corn şuieră sinistru, împletindu-se cunună.

E atât de cald, încât perdele de abur roşiatic inundă întunericul. O draperie grea de fum se lasă peste bolţile înalte, acoperind flăcările dezlănţuite într-un joc sălbatic. Haosul ameţitor ţine timpul în loc. Păianjeni incandescenţi escaladează pereţii verticali. Îi urmăresc necruţător lăcuste uriaşe cu limbi de foc. Brusc, căptuşeala interioară  a muntelui crapă asurzitor. O cascadă de bolovani imenşi blochează amfiteatrul. Totul se scufundă în întuneric şi tăcere.

*

A fost un vis? A fost aievea? Simţurile încordate ale copilului sunt gata să cedeze. Fascinat, ştie că a atins miracolul. Dar are nevoie, mare nevoie de ajutor. Nu a mâncat şi nu a băut de ceasuri bune.

— Ajutor! Bunicule, ajută-mă! Vino la  mine! Iartă-mă că nu te-am ascultat! Mi-e frică!

*

A trecut o clipă? Un ceas? Un anotimp? A leşinat? A aţipit? Cu ultimele forţe, Petrişor se târăşte disperat. Caută o geană de lumină. Are impresia că cineva îl călăuzeşte, arătându-i drumul. Obosit, închide ochii… În faţa lui… Bunicul. Îmbrăcat în haine negre de înmormântare, îl priveşte mustrător. Paloarea obrajilor îi accentuează tristeţea. Mustaţa scurtă, atât de albă, e încremenită. Degetele aspre îl liniştesc, răcorindu-i fruntea înfierbântată. Şopteşte ceva… E greu de înţeles.

— Nu renunţa… Mergi înainte… Schimbă soarta… Acasă… Alege  bine drumul…

Acasă? Unde-i casa? Însufleţit, nu ţine cont de mâinile rănite şi de picioarele atât de greu de mişcat. Îşi trage uşor sufletul. Înaintează. Unde-i Bunicul? Îl strigă. Nici un răspuns. Un curent ascendent de aer proaspăt îl îmbărbătează. Ştie că va reuşi. Întunericul scade treptat. Câteva raze de soare străpung tavanul. Ameţit, epuizat, Petrişor trece brusc afară, la aer şi lumină.

În zare se vede un pâlc firav de pădure. Recunoaşte imediat scârţâitul obsedant al porţii cimitirului din vale. Simte că s-a întors, parcă, într-o altă lume. A ales bine drumul?

E linişte şi durere, multă durere. Se aud bocete înfundate. La căpătâiul unei gropi proaspăt săpate o recunoaşte pe Mama. Gârbovă, îndurerată, îmbătrânită, presară un mănunchi de margarete lângă chipul cioplit parcă în piatră al unui bărbat cărunt înveşmântat în negru. E Tata? E Bunicul? O, nu, nu se poate? Sunt eu?

Uimirea şi neputinţa sunt gata să-l doboare. Cu puteri nebănuite, o ia însă la goană. Nu se va lăsa învins. Oricât de greu ar fi, va face imposibilul să schimbe soarta. Aşa a spus Bunicul, să aleagă bine drumul. E hotărât să regăsească calea spre casă… spre o altă ieşire din inima muntelui… spre viaţă.

Etichete: , ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Cei mai buni şi activi 2 « Scriptorium said:

    […] Karel Cispic, cu prozele Clipa, Păpuşarii, Alb, Mina, Calac, Iunie, Zbor, Întâlnirea, Bodo, De Halloween, Circari, publicate în Suspans şi […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.