Mirajele morţii

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 17 ( octombrie, 2011 )
Autor:

1. Tăierea aripilor

Auzisem un sunet bizar, ecoul amplificat de vântul tăios, amintind zbaterea aripilor ori ceva asemănător. Mi se părea că odată cu acea rezonanţă absolut totul, în acele clipe de nelinişte, când teama începea lunga-i călătorie, purtându-te spre tărâmul necunoscutului, totul încremenea şi te izbăvea de orice forţă de ripostă. Ce puteam să fac? Aşteptam în tăcere. Ascultam, încercând să localizez sursa sunetului. Însă, în clipa imediat următoare, nu mai puteam desluşi cu exactitate izvorul acelui răsunet. Poate că totul s-a petrecut doar la nivelul subconştientului. Şi chiar am avut senzaţia că preţ de o fracţiune de secundă, pe linţoliul de frunze negricioase văzusem alunecarea umbrei de pasăre. Am ridicat privirea. Cerul rămânea neschimbat, de acelaşi gri indefinibil. Indiferent de poziţie aleasă, una pur ipotetică, totul părea identic. Tabloul acela exaspera prin lipsa oricărei învolburări. Dar poate că acel tipar static dăinuia dintotdeauna. Mişcările mele, gesturile pe cât de şovăielnice, pe atât de stupide, anulau desăvârşirea dată de farmecul neclintirii. „Dacă ceva se mişcase, gândeam, ceva străin şi tainic, însemna că puteam să găsesc drumul de întoarcere”. Orice învolburare avea privilegiul de a contesta perimetrul indefinibil al necunoscutului, îl anula ori, în cel mai fericit caz, diminua din prezumtiva sa nemărginire.

Nici nu ştiu cât timp am aşteptat triumful intuiţie. Bănuiam că alături se mai afla cineva. Chiar şi acel aer închegat, la un moment dat mi s-a părut că fusese străbătut de fascicolul respiraţiei străine. În mrejele acelui iz stătut percepusem o emanare dulceagă, ceva ce amintea florile din scuarul copilăriei, dintr-o îndepărtare fastuoasă, tot mai mult estompată pe voalul memoriei. Ceva străin, lucios şi prezent străpungea spaţiul static. Asemenea senzaţii trăieşti atunci când, pe neaşteptate, alţii încep să-ţi descrie amintirile tale. Asculţi şi recurgi la analogii pentru că ceea ce ţi se povesteşte simţi că îţi aparţine în aceeaşi măsură. Aidoma suflului străin, fasciculului de văzduh stingher, gândul că încă se putea respira mă obliga să rămân acolo, să aştept ivirea posibilei fiinţe, vânându-mă în acele momente ori cerându-mi ajutorul. Însă glasul ei deocamdată devenea doar o presupunere, doar o chemare înverşunată, metamorfozată în brizele respiraţiei extrem de prezente.

Şi totuşi, undeva în dreapta, apoi, în stânga, la o distanţă imprecisă auzisem ecourile vocilor descriind o altă posibilitate. Cuvintele croiau realităţi aparente, se împleteau în dialoguri şi monologuri pline de sens ori, când frazele se rupeau din pricina altor sunete, pline de absurditate; ilogice, chiar.

„De ce n-ai ales drumul întoarcerii?” „Pentru mine, dincolo de acest loc, nu mai există absolut nimic. Am făcut tot ce mi-a stat în putere, iar acum îmi rămâne doar aşteptarea”. „Puteai să revii în orice clipă. Întotdeauna exista o ultimă posibilitate”. „Am rămas acolo pentru că nu ştiam unde eşti”. „Puteai să răspunzi, să cauţi, să mergi mai departe. Puteai să şi rămâi. Ştii prea bine că întotdeauna ne rămânea o ultimă şansă”. „Când ai plecat, strada a rămas pustie”. „Noaptea veneau alţii. Marcau potecile cu semnele necunoscute. Mutau pietrele din loc”. Un sunet straniu rupse şirul gândurilor. Au apărut alte voci, rupturi de fraze, respiraţii întretăiate de freamătul metalic al frunzelor: „… m-am hotărât să renunţ”, „…acolo începea tărâmul nopţii”, „…întunericul ademenea toate umbrele şi nici nu mai exista vreo cale de evadare”. „În faţa mea creşteau copacii…”. Alt sunet strident m-a adus la realitate.

În faţa mea creşteau copacii seculari, zăplazurile mărăcinişului de un verde negricios, poteci mărginite de brocartul muşchilor şi albăstrelelor, un ştraif sticlos, în repezeală gravat pe stofa pădurii de vreun pictor neiscusit, încercând să reprezinte apa pârâului închegat în vecinătatea cadrului stacojiu ori alte deviaţii ale confuziei. Locul părea mărginit de zidurile umbrelor depăşind înălţimea coroanelor catifelate, vibrând în acord cu zefirii, păstrând amprenta gemetelor bizare. Auzisem un ţipăt ascuţit, urmat de plânsul descompus până la icnetele prelungi şi invocatoare de îndurare. Trebuia să înaintez. Privind înspre locul din care răsări ecoul acelei voci tânguitoare, am observat că în spatele ţesăturii de ferigi, plante agăţătoare ori crengi fasonate în geometrii imprecise, la câţiva paşi de mine creştea un enorm perete de piatră. Uşa întredeschisă, din lemn de nuanţa lutului, fusese cheia misterului ce urma să-l descopăr. Acolo, sub povara vegetaţiei negricioase se ascundea drugul ei, o casă veche, din timpuri indefinibile, o vizuină ideală în perimetrul acelei răvăşeli sălbatice. În lumina amurgului totul căpăta nuanţe spălăcite, se năştea un fel de mixtură incertă între grena, oranj şi tonuri nisipii. Îndeosebi frunzele, peticele clarobscure, completând diformităţile simetriilor aparente, adăugau paletei culorilor cunoscute nuanţe greu de precizat, ceva ce se afla într-o veşnică glisare între gri, verde şi negrul umbrelor desprinse de siluetele arborilor, ca nişte huidume pietrificate în dimensiunea altei posibilităţi.

Odată cu mine, în acea casă tainică din inima pădurii, năvăliseră brizele lucorii, consemnând prezenţa vieţii, mişcării, aerului în cele din urmă. Interiorul părea pustiit. Mai degrabă, aveam impresia că pătrunsesem în vreo peşteră săpată în adâncul abisului dintr-o reverie străină. Pe alocuri, îndeosebi în apropierea pereţilor pecetluiţi cu paingul cutelor proeminente, aidoma urmelor lăsate de nişte gheare nevăzute, pregătite probabil pentru ultimele evadări, ferindu-se de orice contact cu zidul, creşteau arbuştii azurii, ca nişte decupaje de cer, când ploile anunţau trecerile în anotimpuri neclare. În mijlocul încăperii trona un jilţ cu spetează de fier, cu picioare de marmură şi petice de postav atârnând pe marginile şezutului. Din punctul în care mă oprisem văzusem o mână albă, din cot şi până la încheietură legată de braţul scaunului cu nişte curele subţiri din piele ori ceva asemănător. Mi s-a părut că pentru câteva clipe chiar surprinsesem două sau trei mişcări repezite ale degetului arătător. Pe degetul mijlociu şi pe umărul dezgolit luceau nişte fire aurii, probabil, podoabele necesare pentru săvârşirea vreunui ritual secret sau trecut în uitare. Mă apropiam, străduindu-mă să nu distrug misterul acelei realităţi ambigue chiar şi printr-o simplă neatenţie. Acolo, în acel jeţ, era o femeie, o fiinţă străină, o nălucă ce ţi-e dat s-o vezi aievea după ce, nu se ştie din ce motiv, ai visat-o cu câteva nopţi înaintea întâlnirii decisive. „Se mai întâmplă, gândeam, se mai întâmplă să visezi fiinţa pe care nu ai văzut-o vreodată, iar apoi, în decursul aceleiaşi săptămâni, s-o întâlneşti în cele mai neprevăzute circumstanţe”.

Nu ştiam cum să reacţionez, ce trebuia să fac şi, mai ales, ce puteam să-i spun. În privirea ei, în ciuda faptului că de la gât şi până la picioare fusese legată de acel jeţ cu nişte hăţuri de piele vineţie, din acei ochi de nuanţa văzduhului din interior se revărsa o acalmie apăsătoare. Capul îi rămânea sprijinit de speteaza de rugină şi postav înflorat cu licheni şi muşchi mătăsoşi. Ochii obosiţi şi goi nu încetau să mă privească. Sau poate că privea dincolo de acele ziduri, imaginându-şi lumea de afară, siluetele străine grăbindu-se neîncetat la întâlniri cu destinul neprevăzut, nereuşind niciodată să se încadreze în limitele timpului prescris. Sunt sigur că nu m-am înşelat în clipa în care pe obrazu-i drept observasem alunecarea lacrimii de un albastru ireal. Am privit în jur şi în apropierea oglinzii, înlocuind geamul, văzusem o bucată de pânză. Dar cu cât mă apropiam mai mult de acel obiect, cu atât mai clar înţelegeam că, în fapt, mă apropiam de o aripă albă, nemaivăzută până în acele clipe; o aripă ce nu putea aparţine vreunei păsări pentru că era mult prea mare şi atât de caldă. Am căzut în genunchi. Am privit în direcţia ei.

— Cine eşti? am întrebat, dar nu am primit nici un răspuns. Simţeam că zidurile încep să se strângă, că aerul devenea mai greu decât lutul de sub genunchii mei, că am ajuns dincolo de orice posibilitate. Puteam să ies îndată. Uşa rămăsese deschisă. Însă sentimentul milei incomensurabile mă ţinea în prizonieratul acelui loc şi acelui timp.

— M-au legat aici şi au plecat, zise ea într-un târziu. M-au părăsit pentru totdeauna. Au uitat de mine. Au uitat că exist. Şi totuşi am rezistat. Iar acum, acum ai apărut şi tu. Însă celelalte cuvinte fuseseră înecate într-un plâns prelung, ceea ce semăna cu ecoul ce-l auzeam cât timp mă aflam afară. Rezistam. Ştiam ce trebuia să fac. Legăturile tainice cu acel loc şi dorinţa de a mă simţi trebuincios îmi dădeau puterea să merg mai departe. Încăperea aceea era spaţiul în care râvneam să ajung vreodată, ceva ce doar ne imaginăm că ar putea exista, dar care există separat de cunoştinţele noastre. Vocea ei, vocea acelei străine mă făcea să cred că ea mă aştepta cum se aşteaptă vreo pasăre întoarsă într-o noapte pustie, aducând cu ea crâmpeiele înaltului închipuit. Ea era acolo. Îmi şoptea: „ – Ai venit!”.

2. Instantanee cu frânturi de etern

Bărbatul sosit noaptea nu avea nici un nume. Toţi îi ziceau „străinul”, ziceau că e un ins bizar, că vorbeşte în pilde şi proverbe nescrise. În fişa de prezenţe, în locul numelui, doctorul Lyr trecuse punctele de suspensie, urmate de semnul întrebării. Motivul pentru care necunoscutul venise aici era cât se poate de straniu: în corpul lui creştea un loc gol. Asemenea astmaticilor din acel sanatoriu, situat în inima silvei de brad şi molid, omul respira greu, se sufoca şi simţea arsuri insuportabile pe întregul corp. Era ca şi cum o mână nevăzută, ţinând un enorm urcior de aramă, mai mereu turna în viscerele trupului său picături de mercur şi de plumb topit. Mai apoi globulele imaginare se îmbinau cu sângele şi cu ramificaţiile nervurilor microscopice se înhăţau de epicarpul organelor vitale. Astfel începea chinul, durerea insuportabilă, glisarea la hatul demenţei.

— Nişte umbre sărate îmi dospesc în suflet, zicea omul în timp ce personalul de gardă îi administra supradoze de medicamentaţii.

Auzind respectiva exclamaţie, doamna von Őstrich decise că străinul făcea parte din rândul persoanelor alese. Cuvântul „alese” în mintea ei se asocia cu şirul particularităţilor, desemnând, mai cu seamă, ceea ce gravita în jurul ideii de sacralitate. Tânăra doamnă, rămasă văduvă încă din vara trecută, înţelese că bărbatul ce venise aici aproape de nicăieri, dacă se luau în considerare zvonurile răspândite asemenea molimei în rândul pacienţilor, acel bărbat, pentru ea şi doar pentru ea, era sufletul întors de pe drumul de la marginea neantului. „În privirile lui creşteau noduli de lumină celestă”, gândea în timp ce se plimba pe aleile din scuarul lazaretului. Evident că, ştiindu-l pe doctorul Lyr încă din perioada studenţiei, nu putea alege un alt centru de recuperare. Pe deasupra, condiţiile de aici, locul ideal, atât de bine ferit de năvala tumultului zilnic, întreceau orice aşteptare. Chiar şi angajaţii sanatoriului dădeau dovadă de cordialitate şi ospitalitate lipsită de orice umbră de perfidie. În fond, aici era staţia terminus, ultima haltă către etern.

— Credem că visăm, dar, de fapt, nu facem altceva decât să ne amintim ceea ce imaginăm în fiecare noapte. Şi nici nu ne dăm seama că imaginile din vis sunt frânturile veciei subiective, zise bărbatul, apropiindu-se de doamna von Őstrich. Ea îl privi cu spaimă şi-l întrebă cum se mai simte.

— Am visat că mi-au umplut trupul cu nisip şi cenuşă. Însă doamna von Őstrich, cunoscând destul de bine situaţia străinului, ştiind că pentru el lumea ideilor era mult mai reală decât realitatea însăşi, schimbă subiectul şi… tăcu. Se apropie de un molid secular şi rămase nemişcată. Stetoscopul doctorului Lyr, scăpat din greşeală, rămase suspendat la câţiva centimetri de sol. Câţiva porumbei, desprinşi de umbra pavilionului din mijlocul scuarului, păreau doar nişte pete de acuarelă din neatenţie împroşcate prin văzduhul coagulat. Sforile de fum din spatele gardului de nuiele prinseseră forma arborilor pregătiţi de migrare. Fluturii decupaţi din pânza storului liliachiu şi cioburile ferestrei sparte compuneau deasupra scaunului, formând cu pavajul aleii un unghi ascuţit, imaginea goblenului cu rafia ciuruită de ácele razelor rubinii. Frunzele din parc îşi schimbau nuanţele, umpleau bocalele, farfuriile şi glastrele de lut cât timp străinul, acomodat cu vremea schimbătoare, cu otreapa înmuiată în vinul stătut ştergea frunzele viei. Mişcările lui declanşau alte ritmuri. Cadrele tabloului general fuseseră schimbate într-un mod spontan. Era ca şi cum o mână nevăzută ar fi întors caleidoscopul şi acum, privite prin tuburile brizei sticloase, elementele întregii compoziţii alcătuiau alte structuri. Bărbatul aranja lepidopterele de aba, separându-le de haosul cioburilor şi spărturilor luminiscente, iradiate de colbul ridicat. În sfera pulberii de umbre, firelor de lucoare şi parâmelor de văzduh, înnodate în zulufii zefirilor, tremurul degetelor prelungi lăsa urme incerte, conferind statorniciei refracţii eronate. Doamna von Őstrich ar fi zis că respectivele greşeli se puteau asemui retuşurilor tabloului din verandă, înfăţişând bidiviii fără coame şi cozi, păscând iarba albastră, crescută pe malul prins în refluxurile amurgului.

— Se năştea impresia că profilul sufletului de sub dermă fusese trasat cu vârfurile aripilor înmuiate în sângele sacru, interveni străinul, ascultând gândurile femeii. Abia când slobozi primul fluture din colivia umbrelor sparte, înţelese că, simultan cu neantul prelins din spărtura zidului, peste siluetele scuarului curgeau răsfrângerile morţii. Boala se rezuma la câteva pagini gălbejite, la folii de plastic fumuriu, la schiţe şi rapoarte notate în grabă, oferind uitării ultimul cuvânt. Aidoma zborului fracturat, suferinţa se îmbina cu vântul ce se putea fixa doar cu sticle, cu membranele sufletului, aidoma pieilor tăbăcite, întinse între două schelete de arbori zbiciţi. Şi chiar dacă porumbeii îşi continuau plutirea deasupra imaginilor răsturnate de pe oglinda iazului, în acea fixitate de forme şi păreri fremătau spiritele prinse într-o continuă alunecare spre tărâmul eternului.

Aplecându-se peste zăplazul de «Paliurus spina-christi», străinul ridică bisturiul de zinc. În aura trupurilor pietrificate făcu câteva incizii esenţiale. Acolo unde viscerele sufletului închegau, formând plăgi de lucoare vâscoasă, el aşternea straturi de umbră şi rouă. Ochii deschişi, lipsiţi de sclipirea privirii, eliberau întunericul închegat, dospit în găvanele trupului. Înţelegea că raportul dintre greutatea umbrei şi masa corpului dădea treimea exactă din valoarea ponderii sufletului. „Căci, gândea el, aidoma trupului, chiar şi sufletul are organele sale interne. Iar moartea nu e altceva decât unul din organele importante. Purifică amintirile şi toate simţămintele inutile veciei”.

— Spaţiul pentru inimă e ceea ce timpul e pentru suflet, gândea femeia.

Amurgul devenea sărat şi în afluxul înserării, între două siluete de umbră, pe tăişul palei de lumină, încolţeau cheagurile chimozinei de cer. Macule frez, ca nişte giuvaiere de jar, ondulau reverberaţiile luciului orbitor, acumulat în norii plasmei cleioase deasupra iezerului vitros. Străinul privi ceasul mecanic, dar secundarul se blocase între două cifre. Ştia că uneori timpul îngheţa, iar cornul de apus al clădirii iradia tăceri sufocante pe când, din celelalte unghere, se revărsau ecourile ultimelor respiraţii. Reverberau acolo şi nişte sunete stranii, întârziate între antractele tăcerii pentru că lemnul din care fusese construite violinele se usca doar în varniţele întunericului. Ploua peste clapele pianului sau poate că era doar o părere, aidoma celei din vis, când i s-a părut că doamna von Őstrich îi spuse ultimul adevăr:

— În vis, omul nu are nici o vârstă.

Părul ei avea nuanţa corzilor de vioară. Şi chiar i s-a părut că acea femeie şoptise încă ceva, însă cuvintele, aidoma cioburilor de sticlă spartă, s-au risipit prin saloanele pustiite ale sanatoriului cuprins de flăcări. În aureola fumului scorojit ea ar fi vrut să strige, să şoptească şi să respire, dar sângele se făcu praf. Acoperea arcuşurile de şperlă, desprinse de crengile ultimilor copaci. Nişte degete albe, ca de var sau nisip, neîncetat loveau în clapele pianului mistuit de foc. Abia când se întoarse înspre public, străinul observă că din statuetele de cenuşă în parcul lazaretului au mai rămas doar siluetele umbrelor pregătite de înălţare. Cel puţin profilul doamnei von Őstrich se mai putea salva. Dacă s-ar fi acoperit cu o pojghiţă de lut reavăn, acea umbră putea fi trasă până la deschizătura lizierei. Apoi urma râul cu apa sărată, podul de scoici şi ultimul drum, un fel de nervură a sufletului, trasată în labirintul din inima silvei.

3. Cealaltă moarte

Vara ne mutam în altă casă. Aşa îi ziceam: „cealaltă casă”. Era o clădire veche, respingătoare, cu ziduri veşnic jilave, năclăite chiar, groase, dar goale pe dinăuntru. În ultimii ani fuseseră schimbate uşile, ferestrele, transperantele şi o parte din acoperiş. Au fost reamenajate încăperile subsolului. Am adus alte mobile, din lemn de mahon şi trandafir, rezistente şi necesare depozitării cărţilor rămase de la o rudă răposată. Muncitorii veniţi la sfârşitul primăverii au săpat câteva grote în pământul argilos, astfel încât extremităţile tunelurilor, în peretele din subsol, deveneau nişte ferestruici, iar în exterior păreau fisurile canalelor astupate cu discuri de sticlă concavă. Graţie acestei născociri arhitectonice, lumina ce pătrundea în interior dădea impresia că, aflându-te în biblioteca subteranei – cum în glumă numea ea spaţiul meu favorit – mai mereu pluteşti într-un acvariu enorm. Chiar şi cele mai neînsemnate mişcări, precum ridicarea ziarului, din neatenţie scăpat pe pavimentul de gresie neagră, frunzărirea cărţii sau tremurul creionului ce lăsa urme ilizibile pe foi imaculate, toate acele gesturi se diminuau până la impresia stării de nemişcare. De alte dăţi, dacă surprindeam pe cineva în acea încăpere – ea, sora ei sau vreun muncitor de întreţinere – percepeam acea prezenţă străină doar dacă acel cineva, oricine ar fi fost, începea să vorbească. Talazurile, consistenţa şi trepidaţia luminii anulau orice formă de umbră. Dacă te aşezai în jilţul de lângă etajerele supraîncărcate cu Laminaria digitata, Porphyra yezoensis ori Ascophyllum nodosum, vedeai cum murii de un verde marin, cu fiecare secundă, măsurând statornicia liniştii, începeau să se dilueze, să-şi schimbe nuanţa, pe când, încăperea, cu tot ce era în ea, se deda rotirilor temperate. Respirai greu şi, instinctiv, te apucai de braţele fotoliului. Urmau înlănţuirile sunetelor oprimante. În cavităţile pereţilor susurau acordurile valurilor îndepărtate. Poate că aşa începea viforul neliniştii, halucinaţia sau demenţa.

Apa de aici avea gust de peşte. Înainte de a fi consumată, ele o fierbeau şi o depozitau în chelarul catului superior. Sora ei zicea că întunericul în care se păstrau baloanele de sticlă schimba proprietăţile lichidului vital, îl purifica şi îi conferea transparenţa necesară. Ea, în schimb, nu acorda nici o importanţă acelor amănunte. Prepara ceaiuri de beladonă, romaniţă, ceaiuri negre; le turna în paharele de iena şi, după gust, uneori adăuga sare de lămâie, zahăr sau esenţă de rom. În general, îmi recomanda ceaiul verde, fără zahăr ori vreun alt îndulcitor. Spre seară, cu toţii se adunau în livada din spatele casei; degustau acele băuturi aromate, ascultau uverturile brizelor, dar nu cutezau să-şi mărturisească ceea ce, treptat, isca agitaţii: în vibrarea tăcerii tot mai insistent se insinuau nişte sunete bizare.

— E ca şi cum, zise ea, venind după pocalul gol, ca şi cum din clepsidrele sparte s-ar fi scurs clipele visului.

Nu îi răspundeam pentru că ştiam foarte bine că acele sonuri nu erau doar nişte năzăriri deşarte. Erau un fel de cântece ale apei din râurile pădurii, urmând fluxuri clare, până la izvoarele risipirii în mii de ecouri nestăvilite. Apa interpreta simfoniile eternelor singurătăţi. Fundalul vibrant şi aproape metalic se succeda cu ecouri tăioase, apostrofatoare chiar. Glasul pătrunzător fusese împrăştiat de aripi, arbori şi frunze ce nici într-un caz nu puteau fi radiate de lamele sticloase ale râului pentru că rezonanţele freamătelor sale aparţineau altor dimensiuni. Cealaltă voce ori ecoul asurzitor se desprindea de refracţia apei stătute, oglindind păsări albastre, învinse de vifor, trunchiuri îngenuncheate pe malurile nopţii, umbre străine şi mâini, adunând flori autumnale. În asemenea voci se puteau auzi chiar şi zbateri de zboruri, respiraţii şi şoapte dintr-un timp uitat. Aidoma luminii filtrate de tuburile subterane, acele sunete ne invadau casa. Izvorau din adânc, din plămânii pământului, fermentând între crustele de cromit, hematit ori vreun alt minereu. Urcau în pereţi, în vidul lor, învingând tremolul tăcerilor stăruitoare, spumegând şi strunind stări confuze. Dispersându-se, deveneau gânduri, izuri, lucori şi unduiri derutante.

— În această casă, accentuă ea, vieţuiesc şerpuirile glasurilor apuse.

— Au plecat cu toţii, strigă sora ei, referindu-se cu siguranţă la acei zilieri.

— Ar trebui să ai grijă cu ce flăcări îţi hrăneşti umbra pentru că, uneori, hlamidele de cenuşă sunt purtate de sufletul stins, spusesem, încercând să înfrunt năvala şoaptelor agasante.

— … dar, mă întrerupse ea, trebuie să recunoşti că există umbre lăsate de lumina zilei, cum există şi umbre desprinse de licărul nopţii.

Apoi s-a apropiat de perete şi cu ceva solid şi ascuţit lovi de câteva ori în tencuiala igrasioasă. În acest timp se ivi sora ei, ţinând în mână cuţitul de bucătărie. Aprinse trei lumânări şi trecu lama tăişului prin flamele aproape vitroase. Zise:

— Astupasem cu ceară cavităţile uşii. Priveam cu stupoare. Mi se părea că geamurile se mutau de pe un perete pe altul, iar cercurile de fum multiplicau alte cercuri şi astfel se năşteau spiralele beznei. Ea mă prinse de mână şi mi-a zis să plecăm pentru că murii clădirii s-au umplut cu apă.

Le urmam în tăcere. Urcând treptele de marmură albă, mă sprijineam de umărul ei pentru că nişte valuri lipicioase, de ceară azură, curgeau, croind pledul prins cu nişte tije ruginite în locurile de îmbinare ale fiecărei trepte. Aveam impresia că păşesc în gol, că sub povara frunzelor de plastic topit pălimarul scării se dilua, iar glastrele căpătau forma sfeşnicelor. În mâna dreaptă sora ei ţinea peştele ce încă se mai zbătea. Nu ştiam cât din ceea ce mi-a fost dat să văd putea fi adevărat şi cât era iluzie.

— Unele clădiri se proiectează aici şi se construiesc dincolo.

— Altele nu sunt altceva decât pastişele schiţelor creionate acolo şi ridicate în această viaţă. Casa noastră…

Refuzam să mă amestec în dialogurile lor, deoarece ecourile căpătau alte ritmuri.

— Sub ultima cărămidă ei îngroapă umbra păsării.

Sunetul se făcea tot mai clar, ascuţit, dureros. Nu mai exista nici o cale de întoarcere. De sticla uşii se încleiaseră aripile cerului, grele şi noroioase. Ceva ca un nor mâlos se desprinse de tavanul albastru şi căzu peste masa de sticlă. Aş fi vrut să mă ridic şi să adun cioburile, însă ea s-a împotrivit, spunându-mi că ar trebui să dorm. Dacă închideam ochii, mi se părea că mă aflu într-o luntre de lemn putred, iar apa neagră şi rece mă purta înspre adâncurile orizontului, spre locul în care ziua se despărţea de noapte, lăsând pe velinţa văzduhului pete de umbre, de zboruri şi vid. Râul acela, cum mi-a fost dat să înţeleg, curgea doar în timpul apusului. Se oprea lângă o casă de lemn, cu uşile veşnic deschise, cu geamurile sparte şi zidurile vopsite cu şperlă şi smoală. Am intrat înăuntru, dar nu am zăbovit mult deoarece, la scurt timp după apariţia mea, în holul imens pe aceeaşi uşă intră un cal alb, precum visul ce uneori se opreşte pentru câteva ore. Pe sticla ochilor săi verzi, într-o perpetuă pendulare, se roteau peşti şi păsări. Oglinda spartă, suspendată între două statuete de bronz, amplifica sclipirile stranii, descompunând privirile bidiviului în fascicule de văzduh fluid, în sfară şi macule de lucori nisipoase. Animalul păşi înspre una din încăperi şi în urma sa apăru un bărbat îmbrăcat în alb. Reverenda lungă, dintr-un material lucios, îi ajungea până la nivelul genunchilor. Gulerul şi manşetele erau împodobite cu solzi şi pene azurii. În locul brâului fusese legată o fâşie de năvod. Pantalonii de nuanţa ninsorii şi sandalele cu talpa de lemn completau vestimentaţia străinului, oprit pentru câteva clipe în faţa aceleiaşi oglinzi. În acvariul ce-l ţinea în braţe, în urzeala pânzei de păianjen şi mucegaiului sticlos, se zbăteau nişte fluturi mari şi albaştri.

— Restanţe de suflete, rosti bărbatul, privind dincolo de pânza oglinzii ca şi cum ar privi dincolo de refracţia propriului vis. Unele oglinzi nu reflectă umbre, continua pe acelaşi ton liniştitor.

Am deschis ochii, dar nu mai era nimeni alături. Înfruntam zidurile de mucegai, croindu-mi drumul spre izvoarele sunetelor cunoscute. M-am oprit pe malul opus. De cealaltă parte a râului ea şi sora ei povesteau cu un bărbat îmbrăcat în alb. Nu mă vedeau pentru că apa risipea orice formă de umbră.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.