Misterul maşinuţelor chinezeşti

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 8 ( ianuarie, 2011 )
Autor:

Să fi avut vreo unsprezece ani pe-atunci, eram un găligan dolofan cu mâini şi picioare ca nişte pâiniţe bine crescute dar necopt încă la minte şi taică-meu mă poreclise Zaikin, după numele luptătorului rus, nu pentru c-aş fi manifestat vreun interes pentru acest sport sau pentru aviaţie ci pentru că numele îi sugera lui un individ durduliu ceea ce Ivan nu fusese dar eu cu siguranţă eram. La serbările şcolare de iarnă  aveam de vreo trei ani rezervat rolul omului de zăpadă iar primăvara eram tot timpul ursul morocănos care iese din bârlog după luni de hibernare. Apetitul pentru mâncare mergea mână în mână cu un alt apetit, acela de a explora şi investiga aproape fiecare cotlon al apartamentului, îndeletnicire pe care o practicam îndeosebi când rămâneam singur acasă. Obişnuiam să explorez sertarele din biblioteca din sufragerie (multe şi pline), unde găseam tot felul de obiecte ale căror denumire sau rost nu le cunoşteam, misterioase ca un set de prezervative sau măcar interesante ca nişte agende de însemnări ale tatălui meu şi un jurnal al maică-mii de când era studentă. O altă zonă fierbinte din casă o reprezenta debaraua, adică baia de serviciu cum se numea pe-atunci, unde bunicul meu construise nişte rafturi pe care ai mei depozitaseră de-a lungul timpului tot felul de lucruri, de la caietele şi cărţile mele de şcoală din anii precedenţi, până la borcane cu murături, ziare, almanahuri, reviste, genţi de voiaj, haine, pantofi şi câte şi mai câte altele. Îmi plăcea să-mi petrec timpul acolo pentru că era cald, aveam oricând toaleta la îndemână (deşi uneori veneau nişte mirosuri insuportabile pe ghenă) şi existau nenumărate interioare de cercetat: poşete, borsete, genţi diplomat, buzunare de paltoane şi cojoace, diverse cutii cu tot felul de scrisori şi vederi primite de ai mei în decursul timpului. Mai erau şi câteva cărţi care nu mai încăpuseră în bibliotecă şi tot cercetând eu maculatura din debara, dădusem peste una intitulată Grotescul şi muzica iar în prostia mea fusesem convins că Grotescul e un domn, ca în Enescu sau Porumbescu, şi-i întrebasem pe ai mei cine e acest muzician, Grotescul, cînd a trăit şi ce a compus, fără să pricep de ce reacţia lor a fost să se prăpădească de râs. Dar descoperirea epocală pe care am făcut-o n-a avut de-a face cu lectura.

Într-o zi, spre sfârşitul anului, am răcit şi maică-mea a insistat să nu mă duc la şcoală. Ei au plecat la serviciu, lăsându-mă singur, sau mai bine zis în compania litrilor de ceai pe care trebuia să-i îngurgitez. Sincer, nu mă simţeam chiar atât de rău aşa că am început să fac paşi prin casă iar primul gând a fost să mă duc în debara. Nu mai ştiu unde le-am găsit, într-un geamantan vechi pe care într-o vreme ai mei îl luau cu ei la mare, sau ascunse în spatele unor pulovere care-mi rămăseseră mici, dar, spre marea mea încântare, am găsit trei cutii colorate, una mai ochioasă decât alta, care conţineau, atunci când le-am deschis, exact ceea ce era desenat pe ambalaj, adică trei maşinuţe chinezeşti noi-nouţe pe care le-am întors cu evlavie pe toate părţile, extaziindu-mă de fiecare amănunt pe care îl mai descopeream la ele: camionului roşu cu basculantă i se aprindeau farurile când acţionai butonul ON, pentru că era cu baterii, maşinii decapotabile i se deschideau atât portbagajul unde dădeai peste roata de rezervă – făcută chiar din cauciuc – care se putea scoate, cât şi capota (sub care aveai motorul care nu era desenat ca la alte jucării) iar animăluţele din camioneta grădinii zoologice se mişcau odată cu mişcarea roţilor.

Eram în preajma lui 5 decembrie şi Moş Nicolae trebuia în curând să-şi lase cadourile în ghetuţe, numai că între timp aflasem de la şcoală că doar Moş Gerilă există, în timp ce Nicolae era doar o invenţie a părinţilor. Vestea mă duruse dar de ruşine nu făcusem informaţia publică şi alor mei, nu vroiam să-i pun într-o lumină proastă, jenantă ca să trebuiască să-mi dea explicaţii, drept pentru care când taică-meu m-a întrebat, Auzi , da’ tu mai crezi în Moş Nicolae?, i-am răspuns, poate un pic gâtuit, Da, bineînţeles, de ce să nu mai cred? Pentru că ştiu că unii copii spun că nu există, m-a informat el , uitându-se încă puţin suspicios la mine. Nu ştiu, am minţit. N-am auzit nimic despre asta şi în secunda următoare am ştiut că descoperirea accidentală a cadourilor de Moş Nicolae risca să mă deconspire drept proaspăt necredincios. Temerile mele ţineau de faptul că nu voi fi în stare să mă prefac foarte entuziasmat la vederea darurilor lăsate lângă cizmuliţe,  atâta vreme cât de obicei eram foarte zgomotos în exprimarea bucuriei. Câteva zile am trăit într-un consum nervos intens, ca un actor înaintea marii premieri. Apoi, seara de cinci decembrie a venit, cadourile au fost lăsate iar eu a trebuit să joc teatru. Una era să spui că da, crezi în Moş Nicolae, alta era să faci dovada acestei credinţe. Am desfăcut primul cadou cu inima bătându-mi nebuneşte în piept dar când am înlăturat hârtia frumos colorată, am constatat cu mirare că înăuntru se afla un penar. Am desfăcut şi al doilea cadou şi m-am trezit că ţineam în mâini un pulover pe gât. În sfârşit, în cea de-a treia cutie am găsit o maşinuţă dar nu chinezească, ci românească, un Aro 244 din plastic dar foarte bine realizat. Îl mai am şi acum. M-am gândit atunci că până la urmă aş fi putut interpreta rolul entuziastului dacă dinaintea mea s-ar fi aflat cadourile pe care le descoperisem ascunse în debara. Dar aşa, situaţia era teribil de tristă: nu numai că nu exista Moş Nicolae dar nici Moş Gerilă se părea că nu există de moment ce, gândeam eu atunci, cele trei maşinuţe urmau să-mi fie puse sub brad nouăsprezece zile mai târziu, eventual împreună cu alte daruri cumpărate din magazin. Eram debusolat. Totuşi, n-am zis nimic atunci iar când am fost întrebat ce am, de ce sunt atât de tăcut, am spus şi eu ce o auzisem pe mama de atâtea ori spunând, Mă doare îngrozitor capul, nu acum. Am primit o aspirină, pentru care m-am prefăcut a fi recunoscător, şi am fost trimis la culcare.

Zilele au trecut, indiferente la tristeţea mea. Bradul a fost împodobit iar darurile amplasate sub el. Pe 24 decembrie, un copil aproape cinic desfăcea cinci cadouri, ştiind foarte bine ce se ascundea în spatele ambalajelor. Dar, la fel ca de Moş Nicolae, ele nu aveau nimic de-a face cu cele trei maşinuţe descoperite în geamantan: o puşcă cu capse, un clasor, un glob pământesc  şi ceva de îmbrăcat au fost singurele daruri găsite sub brad. De data asta nici măcar nu mai primisem maşinuţe.  Mi-a mai venit inima la loc, vă daţi seama. Până  la urmă se părea că Moş Gerilă exista, până la urmă, cu puţin noroc, putea să existe şi Moş Nicolae. Cum rămânea atunci cu jucăriile din geamantan? În mai puţin de o lună era ziua mea de naştere, aşa că probabil urma să le primesc atunci. Riscând să fiu prins asupra faptei, am aşteptat ca ai mei să adoarmă şi m-am dus tiptil în debara. Nici n-am aprins lumina, ci ajutat de-o lanternă, am bâjbâit după geamantan, l-am deschis şi am pipăit interiorul. Părea gol. Ca să fiu sigur, până la urmă l-am dat jos dar, obosit fiind, l-am scăpat din mâini iar el a căzut pe podea cu zgomot. Asta a mai întârziat un pic momentul adevărului pentru că, temându-mă că voi fi auzit din dormitor, am rămas nemişcat ca un iepure cu urechile ciulite după paşi de prădător.

De ziua mea, în acel an fatidic, am primit un trening şi-un ghiozdan. Nemaiputând rezista curiozităţii, am hotărât să dau cărţile pe faţă:

― Dar când primesc maşinuţele chinezeşti?, am întrebat eu fără să iau în calcul posibilitatea că aş putea să nu le primesc niciodată.

― Care maşinuţe?, s-a arătat mirată maică-mea.

― Maşinuţele chinezeşti pe care le-am găsit din greşeală în geamantanul cu care mergeam la mare…

Maică-mea s-a uitat scurt la taică-meu care s-a înroşit.

― Ce tot spui acolo, băiete?, a zis el prefăcându-se că nu înţelege. Fără să ştiu cum, mi-am dat seama că făcusem o gafă. O prezenţă nevăzută se băgase peste noi şi ne lua tot aerul.

― A, v-am păcălit! Am strigat la ei şi am râs prosteşte.

Apariţia şi dispariţia maşinuţelor chinezeşti s-a lămurit în mai puţin de un an. Până la Crăciunul următor maică-mea şi taică-meu erau divorţaţi iar eu aveam o nouă mămică şi un nou frăţior: care când i-am trecut pentru prima oară pragul camerei, m-a poftit generos să mă joc cu maşinuţele lui chinezeşti.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Revista Suspans, nr. 8 « Mircea Pricăjan said:

    […] Florin IRIMIA — Misterul maşinuţelor chinezeşti […]

  • Garmae said:

    Chiar m-ai pacalit! Ma asteptam la cine stie ce explicatie infricosatoare… De fapt, chiar e asa, o intamplare aparent banala si cu atat mai tragica.
    E bine surprinsa si autoironia personajului, care isi considera inocenta prostie.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.