Moartea se împrăştie prin seringi

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

M-a sunat Tatiana acum o jumătate de oră. M-a întrebat, cu o voce tremurândă, dacă am cumpărat sacoul pentru Codin. Şi dacă am rezolvat ce era de rezolvat.

— Sunt pe drum acum. Să te pregăteşti…

I-am închis telefonul înainte să răbufnesc.

Am traversat podul Colentina şi am parcat Land Rover-ul undeva pe dreapta. Trebuia să prepar doza. Am turnat praful din pliculeţ în lingură şi l-am stropit cu puţin helas. Am încălzit amestecul cu bricheta  şi am aşteptat până când s-a transformat într-un lichid maroniu. Am umplut aproape jumătate de seringă şi am luat-o de la capăt. Aveam nevoie de zece mililitri.

Tatiana nici măcar nu m-a mai privit în ochi din seara aceea când ne-au sunat legiştii. Într-un fel foarte ciudat, mă consideră vinovat de toată nenorocirea. Doar ştiu cine i-a vândut lui Codin, cine l-a îndopat pe fiul nostru cu heroină.

— Dacă stai cu mâinile în sân, mă omor, mă auzi?

Era foarte serioasă.  Ţinea în mâna dreaptă folia de diazepam şi mi-o flutura ameninţător prin faţa ochilor.

— Eşti nebună, Tatiana, nebună de legat! Ce dracului crezi că rezolvi cu asta?

De parcă era cineva de vină pentru ce se întâmplase. Am lăsat capul în jos şi am înghiţit în sec.

— Tatiana, gândeşti iraţional, să lăsăm puţin  timp să treacă, să se limpezească apele. Ai să vezi altfel…

A sărit pe mine şi şi-a înfipt unghiile în gâtul meu. Ca o leoaică în apărarea puiului. Nu glumea deloc Tatiana, era pregătită să meargă până în pânzele albe cu dreptatea şi eu, care ştiam atâtea despre echitate şi despre cât de relativă este, doar lucram cu talerele justiţiei, urma să îmi intru pentru ultima oară în rol şi să iau apărarea.

— Nu eşti tu avocatul diavolului? mi-a strigat.

Pe jumătate, avea dreptate. Satană cu chip de Dumnezeu. Patron al unei reţele de cluburi de lux, pentru cine întreabă şi, pentru cunoscători, furnizor de cocaină, heroină şi Dumnezeu mai ştie ce, strict pentru copii de bani gata, ca fiul meu. Şi, cel mai important, unul dintre cei mai dedicaţi filantropişti.

M-a angajat anul trecut, când l-au reţinut procurorii treizeci de zile pentru trafic de marijuana. Au găsit în unul dintre restaurantele lui câţiva saci. A avut noroc că doar atât au reuşit să adulmece poliţiştii. L-am scăpat folosindu-mă de un precedent, o sentinţă a unei judecătoare care a declarat nevinovaţi nişte traficanţi pe motiv că ceea ce cultivaseră era cânepă. Nu mi-a fost uşor să-i mituiesc pe cei cu expertiza, dar până la urmă am obţinut dovezile pentru o geantă plină cu fibre textile şi actele unei fabrici de prelucrat cânepă industrială. După eliberare a dat o petrecere la vila lui din Snagov.

— Eşti un geniu, Dane, o bomboană de om!

Mă bătea pe umăr cu mâna lui cu degete lungi de pianist. Un interlop cu suflet de artist. Un diavol cu o existenţă de om cumpătat. Fără tutun, deloc alcool, droguri nici atât. Vegetarian convins. Cu toate astea, arăta în seara aceea ca proaspăt scos din coşciug, palid la faţă, cu ochi galbeni, şterşi.

— Sunt doar afaceri, Dane, economie, atât. Unde să mai încapă şi oamenii în toată treaba asta? Mai ales că e vorba despre nişte indivizi care şi-au pierdut definitiv speranţa.

L-am aprobat atunci fără să clipesc. Ce-mi păsa mie de nenorociţii din stradă, de vieţile irosite ale toxicomanilor, de familiile lor răvăşite? Ce, le băgasem eu în vene? Îşi meritau soarta. Şi muzicantul ăsta pirpiriu o făcea pentru un scop cât se poate de nobil. Aziluri de bătrâni, burse de studii pentru copiii săraci, investiţii în cercetarea medicală. Fără publicitate, fără tamtam, doar miracol.

— Eu sunt balanţa în jocul ăsta, Dane. Asta e Menirea mea, Dane…

*

Ieri am luat la puricat agenda din telefonul lui Codin. L-am sunat pe dilărul lui şi i-am spus că vreau să ne întâlnim în câteva ore. Încă nu aflase  de supradoza lui Codin.

I-a picat faţa când m-a văzut. A crezut că sunt de la poliţie şi a luat-o la fugă. L-am prins din urmă şi l-am pus la pământ. În clipa aia l-aş fi strâns de gât. M-am stăpânit. I-am povestit despre Codin şi l-am rugat să îmi vândă zece grame. Voiam să văd ce l-a făcut pe fiul meu să îşi intoxice corpul cu aşa ceva. Trebuia să  testez. Doar pierdusem totul, asta poate că era ultima mea dorinţă.

*

Scutur din cap, parcă să scot din minte toate imaginile astea obsedante, Codin şi inconştienţa lui, Tatiana şi absolutismul ei şi dragostea mea pentru ea – de fapt, pentru tot ce mi-a rămas – şi pianistul meu, stăpânul meu luminat, secerat de boală, încă sperând la vindecare.

Iau servieta de pe scaunul din dreapta şi mă îndrept, ca un robot, spre intrarea spitalului. Reuşesc să trec de asistente şi o iau pe scări, către salonul şaişpe de la etajul unu, unde îşi petrece convalescenţa artistul meu. Din tinereţe se luptă cu chisturile care i-au cuprins, ca nişte licheni, ficatul. I-au transplantat unul nou.

Miroase a crini roşii în cameră, are un buchet mare în vaza de pe noptieră. Câteva aparate piuie ca nişte pui abia scoşi din clocitoare pe lângă pianist. Coloana lui sonoră. Încearcă să îngâne ceva, dar nu reuşeşte să rostească ceva coerent. Clipeşte şi mă priveşte cum mă aşez lângă el. Se uită la mine cu ochii lui de sfânt păcătos, parcă se scuză în faţa mea. Nu am avut de ales, Dane, altfel nu puteam să fac binele, eu am înţeles lumea asta şi mi-am asumat rolul, parcă îmi explică prin zâmbetul lui, tu eşti mâna mea dreaptă în lucrarea asta, partitura asta a Domnului, împreună o vom duce la capăt, El m-a binecuvântat şi mi-a dat câţiva ani în plus, o minune.

Oare chiar o să am curaj să o fac?

Soţia mea sau omul ăsta care a salvat mii de vieţi?

Cum pot să decid?

Un suflet contra a o mie?

Cea mai dificilă pledoarie a mea.

*

Scot seringa din diplomat, e plină cu substanţă galbenă ca icterul. O doză letală chiar şi pentru un elefant. Blochez perfuzia şi, cu ochii închişi…

Îmi pare rău pianistule, tare rău, dar până la urmă trebuia să se întâmple, eşti traficant de droguri şi ăştia tot timpul sfârşesc nasol, dacă nu eram eu, poate îţi făcea felul un glonţ, nu îţi face griji, o să am grijă de moştenirea ta, va ajunge pe mâini bune, sincer îmi pare rău, dar sunt nevoit să o fac, altfel rămân fără nimic şi tu eşti singurul care poate să îmi redea ultimul lucru de care îmi mai pasă pe lumea asta. Tu ai luat, tu să dai înapoi.

… injectez conţinutul în furtunaşul care transportă lichid în vene. Pianistul îşi înfige unghiile în piciorul meu drept, apasă Grave, Larghissimo până când piuiturile ajung la Presto, Prestissimo şi se întrepătrund.

Îmi simt gâtul greu ca un calorifer de fontă. Ies şi nu mai privesc în urmă, nu vreau să mai văd, să aud, să gândesc, vreau doar să ajung la morgă, să îmi îmbrac băiatul şi să îl aduc acasă.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • SF sub lupă | Gazeta SF said:

    […] proză din numărul 21 al revistei Suspans se numeşte “Moartea se împrăştie prin seringi” şi poartă semnătura lui Felix Tzele. Spre deosebire de luna trecută, când autorul ne-a […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.