Moştenire grea (partea 1)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 2 ( iulie, 2010 )
Autor:

Kevin Fulton opri în spatele uriaşului Dodge RAM 3500. Prin comparaţie, Honda sa părea mai degrabă o maşină de jucărie decât SUV. Însă astăzi Kevin nu avea nici un chef de comparaţii. La drept vorbind, nu avea chef de nimic.

Şoferul Dodge-ului demară cu scârţâit de cauciucuri, cu câteva secunde înainte de schimbarea culorii semaforului. Kevin privi distrat cum camioneta rată la mustaţă un Mini Morris, al cărui şofer reuşi să evite coliziunea frânând violent. Un claxon începu să ţiuie asurzitor, dar camioneta Dodge deja ieşise din intersecţie, şoferul accelerând în neştire.

Privi către staţie, mai mult din obişnuinţă. Pur şi simplu, nu se simţea în stare de nimic. În alte condiţii, ar fi pornit pe urmele maniacului, somându-l să oprească. Probabil dementul nici nu-şi imagina că tocmai ratase o amendă zdravănă sau, de ce nu?, o vizită la închisoare.

Pentru o clipă îi trecu prin cap că, totuşi, ar trebui să-l oprească şi să-l legitimeze pe nemernic. Poate că era Ţapinarul. Însă alungă repede gândul. Nu, în nici un caz nu putea fi Ţapinarul. În nici un caz. Ţapinarul era un criminal, unul sadic, dar, cu toate acestea, era mult mai inteligent decât descreieratul de pe Dodge. Ţapinarul era un monument de discreţie, în nici un caz nu ar fi luat-o razna în intersecţie.

Universul lui Kevin se prăbuşise în urmă cu trei zile şi, probabil, aveau să mai treacă vreo câteva până să-şi revină.

—Aşa nu mai merge, îi spusese Albert, „Big Boss”. Ia-ţi o săptămână liber, poate două, dacă este necesar, şi încearcă să te aduni. Ai nevoie.

Da, avea nevoie…

—Dar Ţapinarul? protestase,  aproape din reflex.

—Ţapinarul? ridicase „Big Boss” din umeri, nepăsător. Poate să mai aştepte, dă-l dracului… Dacă nu l-ai prins în cinci ani, ce mai contează o săptămână? Şi, oricum, ultima crimă a comis-o abia acum o lună. Conform algoritmului cu care ne-a obişnuit, mai avem răgaz măcar vreo două luni, nu?

„Big Boss” avea dreptate, chiar dacă fusese puţin cam răutăcios. Dacă nu-l prinsese pe Ţapinar în cinci ani, chiar se aştepta să-l captureze în următoarele şapte zile? Evident, „Big Boss” îi semnase cererea de concediu fără să o citească. În ciuda faptului că era cunoscut drept un zbir, „Big Boss” putea fi şi înţelegător. Mulţumise scurt şi „Big Boss” răspunsese cu un fel de grohăit. Abia când fusese pe punctul de a ieşi din birou, „Big Boss” îl strigase:

—Kevin!

—Da?!

Îl privise cu ochii lui porcini, cu guşa dublă, atârnând mai tare ca niciodată. Big Boss nu fusese niciodată un bărbat frumos şi nici şef de treabă.

—Kevin… Ştiu că asta n-o să te ajute prea mult, dar… Îmi pare rău pentru tatăl tău.

—Da, Albert, mulţumesc frumos.

Moartea lui Chuck Fulton fusese o lovitură pe care soarta i-o servise sub centură atunci când se aştepta mai puţin. Deşi se împăcase extraordinar de bine cu tatăl său, petrecuse foarte puţin timp împreună cu acesta. Şi asta din cauză că, atunci când de-abia împlinise un an, mama sa hotărâse să pună capăt relaţiei cu Chuck. De ce anume? Habar nu avea. Nu aflase niciodată ce determinase ruptura definitivă între părinţii săi. Mama, Martha, care-şi păstrase şi după divorţ numele de familie al soţului, păstrase discreţie asupra mariajului ei eşuat, deşi Kevin deschisese subiectul de câteva ori. Iar cu Chuck, pur şi simplu, nu avusese timp să vorbească. Se întâlneau pentru trei-patru ore, odată la două săptămâni. Cele mai minunate momente, nu-şi amintea ca sub ocrotirea mamei să se fi simţit vreodată atât de fericit pe cât reuşea să-l facă Chuck de fiecare dată când se întâlneau. „Şi asta numai pentru că îi dă şi lui dreptul legea, că e taică-tău”, nu uita să-i reamintească Martha de fiecare dată când îl ducea cu maşina în parc, acolo unde Chuck, răbdător, aştepta pe una din băncile de la intrare. Deşi se vedeau odată la două săptămâni, părinţii lui nu-şi vorbiseră niciodată, cel puţin nu în prezenţa lui. Chuck nu pomenise niciodată de Martha, dar mama nu pierduse nici o ocazie de a-şi desfiinţa fostul soţ din cuvinte. Conform mamei, Chuck era ultimul om de pe pământ. Pentru Kevin, Chuck fusese cel mai bun tătic.

Iar acum cel mai minunat tătic plecase la ceruri.

Chuck dispăruse din această lume la fel de discret pe cum trăise. Un infarct şi, înainte ca cineva să-şi poată da seama ce se întâmplă sau să-i poată veni în ajutor, Chuck murise.

Îşi dorise dintotdeauna să petreacă mai mult timp cu tatăl său şi, până săptămâna trecută, chiar crezuse cu tărie că, odată şi odată, va reuşi să petreacă cu Chuck măcar trei-patru zile sau chiar mai mult. Să meargă la pescuit sau la vânătoare, să încingă grătarul în curtea din spatele casei şi să dea pe gât zeci de cutii de bere, să comenteze ultimul meci din Ligă, să recupereze cât mai mult din copilăria pe care o petrecuse aşteptând sfârşiturile de săptămână în care legea îi permitea tatălui să-şi întâlnească fiul.

Kevin zâmbi, amintindu-şi. De-acum încolo tatăl lui avea să trăiască doar în amintiri. În nişte amintiri extraordinare, e drept, dar la care s-ar fi putut adăuga atâtea altele… Fusese loc de mult mai mult decât câteva ceasuri minunate, cât să le numeri pe degetele de la o mână. Chuck murise şi, odată cu el, murise şi speranţa lui Kevin de a petrece acel week-end prelungit împreună cu tatăl său.

Dar, mai mult decât asta, îl durea faptul că nici măcar nu reuşise să ajungă la înmormântare. Chuck părăsise această lume în cadrul unei ceremonii la care nu participase nici un membru al familiei, ci doar câţiva vecini şi un pastor penticostal nimerit întâmplător în cimitir. Detaliile i le furnizase tuşa Angie. Aşa i se spunea. Aşa îi spunea toată lumea. Nu era rudă cu Chuck. Nu era rudă cu nici unul dintre locuitorii cătunului din Montana în care tatăl alesese să-şi trăiască ultimii ani de viaţă. Dar acolo oamenii trăiau după alte reguli şi, fără îndoială, erau mult mai buni decât cei din Billings. Da, tatăl lui murise. Murise şi, odată cu el, muriseră şi ceasurile minunate de răsfăţ patern. Sunase la Chuck să-l mai întrebe de sănătate şi dăduse peste tuşa Angie. După ce-i trăsese un perdaf prima clasă că nu lăsase nimănui numărul de telefon, tuşa Angie îi trântise cumplita veste. Simţise că cerul se prăbuşeşte asupra lui.

Fără îndoială că o parte din vină o purta şi Ţapinarul. Kevin gemu de îndată ce acest gând îi trecu prin minte. Iar Ţapinarul… Dacă nu ar fi fost sceleratul ăsta, şi-ar fi putut permite concediul care să aline ultimele ceasuri pe care Chuck Fulton le petrecuse în această lume, iar lui i-ar fi oferit ocazia după care tânjise întreaga copilărie. Nu-şi amintea să fi petrecut vreo noapte cu tatăl său şi, dacă nu-şi putea aminti aşa ceva, înseamnă că nu se întâmplase. Fiecare clipă petrecută alături de Chuck fusese memorabilă.

Ţapinarul… Era mai bine să dea vina pe Ţapinar decât să dea vina pe mama pentru lipsa sa din viaţa tatălui lui. Ţapinarul… Monstrul cu chip de om care îngrozise populaţia din Montana în ultimele decenii. Kevin se ocupa de caz doar de cinci ani, dar activitatea Ţapinarului era mult mai veche. Practic, nimeni nu ştia cu exactitate care fusese prima victimă a ucigaşului, dar, cu siguranţă, oricine putea spune că Ţapinarul era un tip dat dracului, pe care poliţia nu reuşise să pună mâna în ciuda numeroaselor eforturi.

Ţapinarul. Din cauza lui nu-şi permisese niciodată un concediu ca lumea. Din cauza lui pierduse mii de ore răsfoind dosare, întorcând pe toate părţile tone de probe. Desigur, probe existau, dar nici una care să ducă la elucidarea cazului. Pierduse nopţi şi zile, scotocind prin baze de date, prin noroaiele pădurilor, investigase sute de suspecţi, cercetase zeci de piste. Mii de ore în camera de interogatoriu şi în laborator… Ţapinarul reuşise să rămână necunoscut şi adesea Kevin se întrebase dacă, după cinci ani de investigaţii,  era mai aproape de Ţapinar decât fusese în prima zi. Probabil că nu, de vreme ce nu reuşise să restrângă prea mult cercul suspecţilor.

Dar acum, când Chuck nu mai era, îi scăzuse şi interesul pentru Ţapinar. Ciudat… Trebuia să facă o vizită la mormântul lui Chuck, dar mai întâi trebuia să-şi viziteze mama. În ultimii ani, Martha se retrăsese la Azilul Surorilor Becker. Era încă în putere, dar, aşa cum îi spunea de fiecare dată când avea ocazia, „se simţea mai bine între cei de vârsta ei”. Da, poate că avea dreptate. Un vârstnic se poate simţi inutil într-o colectivitate formată din persoane tinere, cărora nu le poate înţelege şi accepta obiceiurile, botezate pe şleau „apucături”. Mda… Martha preferase mai degrabă să se retragă la azil decât să se stingă de plictiseală în casa fiului. Mereu plecat, mereu prea ocupat pentru a sta de vorbă cu cineva, indiferent că era vorba despre mama sau despre tata.

Indiferent care fuseseră motivele care duseseră la destrămarea familiei, era dreptul Marthei să afle că fostul ei soţ şi tatăl unicului ei copil trecuse într-o lume, poate, mai bună. Da… Chiar că era dreptul ei şi, foarte posibil, ultima dată când auzea vorbindu-se despre cel al cărui nume de familie îl purtase mai bine de patru decenii.

Poate că trebuia s-o anunţe şi pe Tiffany; să ştie şi ea că urma să plece din oraş pentru următoarele zile. Nu se căsătorise cu Tiffany, dar de multă vreme puteau fi consideraţi drept o familie. O familie mai aparte, în care fiecare dintre membri locuia, alternativ, câte o săptămână, în locuinţa celuilalt. Cu toate acestea, Tiffany nu demonstrase prin nimic că ar interesa-o în mod deosebit ce anume făcea în timpul cât nu erau împreună. Mda… O să-i lase un mesaj la Martha, nu se simţea în stare să utilizeze telefonul mobil, iar Tiffany o vizita pe Martha mult mai des decât reuşea să o facă el însuşi.

Frână târziu, lovind bordura supraînălţată cu bara din faţă a maşinii. Practic, nici măcar nu se mai simţea în stare să şofeze ca lumea. Poate că nici nu era cea mai bună idee să plece pe seară către cătunul de munte în care trăise Chuck. Drumul era destul de lung şi, în plus, parcă fusese construit special pentru a pune la încercare dibăcia şoferilor şi rezistenţa fizică a maşinilor. În cea mai mare parte a sa drumul era extrem de sinuos, mărginind hăuri fără fund, astfel încât orice greşeală putea fi şi ultima. Era mai bine, categoric, s-o lase pe mâine.

Intră în supermarket. Înaintea fiecărei întâlniri cu Martha trecea pe la supermarket pentru obişnuita pungă de portocale. Medicul îi recomandase cât mai multe vitamine naturale şi Martha făcea tot posibilul să-i urmeze indicaţiile. Prin urmare, punga de portocale devenise partea nelipsită a ritualului întâlnirilor de familie. Mai adăugă în coş şi o plasă de banane. Surplus de vitamine.

—Salut Kevin, îl întâmpină Phil, unul dintre casieri.

—Salut…

Îl cunoştea pe Phil din copilărie. Crescuseră împreună şi faptul că şi părinţii lui Phil trăiau separaţi îi apropiase într-o mare măsură.

—Eşti în regulă, Kevin?

Nu, nu era în regulă.

—Nu…

—Se vede, ai o faţă de înmormântare. Pot să te ajut cu ceva? Un pahar cu apă, vreo pastilă, ceva…

—Nu, mă descurc.

Plăti cu bancnote mici şi începu să împingă căruţul către ieşire. A naibii o mai potrivise şi Phil ăsta. Faţă de înmormântare… Dacă nu ar fi fost aşa zdrobit, probabil că ar fi făcut o criză.

Aruncă plasele în portbagaj. Poate că ar fi trebuit să verifice şi partea din faţă a maşinii, cea care suportase impactul cu bordura blestemată. În fond, era doar vina lui, ar fi trebuit să deschidă ochii mai bine.

—Dă-o în mă-sa de tăblăraie, mormăi printre dinţii strânşi în timp ce trântea portbagajul.

Pe geam, îl observă pe Phil urmărindu-i mişcările. Aproape că zâmbi văzându-i mutra îngrijorată. Phil ăsta chiar  ţinea la el, era un prieten cum rar găseai. Îi făcu semn cu mâna şi Phil îi răspunse.

—E totul O.K., o să mă descurc, îi strigă, fără să-i pese că Phil nu putea să-l audă. O să mă descurc, ducă-se dracului…

Oare tatăl lui Phil mai trăia? Tot ce era posibil, din câte îşi mai aducea aminte, tatăl lui Phil era mult mai tânăr decât Chuck, prin urmare şansele erau de partea lui.

Porni maşina, supraveghind atent oglinzile. Nu era cazul să pocnească şi spatele maşinii.

Drumul până la căminul de bătrâni al surorilor Becker i se păru mai lung şi mai solicitant ca oricând, dar asta nu-l surprinse deloc. Asta era…

O găsi pe Martha îngrijindu-se de trandafiri. Mereu o găsea făcând câte ceva; nu era obişnuită să vegeteze, ca majoritatea celor care ajungeau în grija surorilor Becker. Era îmbrăcată cu o salopetă verde, pe cap avea o pălărie mare de pai, decorată cu flori roşii, iar pe mâini – mănuşi galbene, murdare de pământ proaspăt răscolit. Cumva, toate astea o făceau să arate mai tânără cu cel puţin douăzeci de ani. Văzându-i maşina, Martha încetă să cureţe trandafirii şi se grăbi să-i iasă în întâmpinare. Zâmbetul i se şterse în clipa în care zări faţa posomorâtă a unicului ei fiu.

—Bună, Kevin. S-a întâmplat ceva?

Se întâmplase, bineînţeles că se întâmplase. Se întâmplase de ceva timp, doar că el nu găsise de cuviinţă să o anunţe. Ce mare afacere? Murise doar tatăl lui, nu şi bărbatul vieţii mamei sale. Chuck Fulton, doar o haltă scurtă pe linia vieţii, cât să dea naştere unui copil şi… Drum bun şi cărare bătută, fiecare să-şi vadă de treburile lui.

—A murit Chuck.

Martha rămase nemişcată preţ de câteva clipe, apoi îşi scoase pălăria şi începu să-şi aşeze părul. Da, mama avea întotdeauna o obsesie legată de felul cum îi stătea părul. Ca şi cum întreaga ei filozofie despre viaţă s-ar fi rezumat doar la păr.

—Ei bine?

Kevin simţi cum îl năpădeşte un val de furie. Ei bine, ce? Ce?

Expiră adânc şi simţi cum presiunea de pe nervi se destinde puţin. La ce naiba se aşteptase? Ca Martha să înceapă a plânge, să verse lacrimi amare pentru un bărbat pe care îl iubise odinioară, dar pe care, la un moment dat, considerase că-i este imposibil să-l mai accepte în viaţa ei, excluzându-l, totodată, şi din viaţa propriului fiu? Nu, asta ar fi sunat prea… prea melodramatic. Sau mai degrabă a făţărnicie dusă la extrem. Şi Martha nu era făţarnică. Dar… Să spună doar „Ei bine”?!

Poate că nu înţelesese bine despre ce era vorba, poate că era victima unei confuzii, poate credea că este vorba despre un alt Chuck, un Chuck oarecare, pe care-l salutase de vreo două ori în ultimii zece ani şi cu care nu schimbase mai mult de zece cuvinte de-a lungul întregii vieţi. Poate că încă nu conştientiza că este vorba despre Chuck Fulton.

—A murit tata.

—Da, am înţeles, răspunse Martha şi Kevin crezu pentru o clipă că desluşeşte pe faţa ei umbra unui surâs.

—Tata…

Martha se opri din aranjatul părului.

—Cum a murit?

Iată o remarcă acceptabilă, mult mai acceptabilă decât „Ei bine…”.

—Inima… A făcut infarct, cred.

Aşa a spus tuşa Angie şi, dacă ea a spus că aşa a fost, nimeni de pe lumea asta nu-şi putea permite să o contrazică. Tuşa Angie ştia întotdeauna ce spune. Asta i-o zisese Chuck din prima zi, atunci când îl prezentase bătrânei osoase şi înalte, căreia era aproape imposibil să-i asociezi o vârstă.

—Infarct?! N-a suferit.

Da, încă o constatare demnă de toată lauda. Chuck nu suferise. Pur şi simplu simţise un junghi în piept, îşi apăsase coastele cu palma stângă, încercase zadarnic să inspire mai mult aer decât de obicei şi gata! În clipa următoare nu se mai putea face nimic pentru el. Simplu ca bună ziua. Nu suferise… Dar oare Martha îşi pusese vreodată întrebarea cât anume suferise Chuck pe timpul vieţii? Se întrebase vreodată dacă faptul că-l despărţise de unicul lui fiu nu-l afectase pe Chuck? Măcar avea să-şi pună vreodată întrebarea dacă nu cumva infarctul care-i scurtase viaţa lui Chuck i se datora şi ei, măcar în parte? Chuck fusese un tată iubitor şi, fără îndoială, lipsa fiului din viaţa sa îi umpluse zilele de clipe amare, clipe de suferinţă; singura compensaţie pe care o primise de la viaţă fusese faptul că nu suferise prea mult atunci când păşise peste Marele Prag. Poate…

Poate că nu era cazul să mai continue discuţia cu Martha. În mod sigur, vor ajunge să se certe, sau măcar se va ajunge acolo încât el îi va face anumite reproşuri. Avea atâtea să-i reproşeze mamei sale…

—Da… Mai ai nevoie de ceva? o întrebă, deschizând portbagajul.

—Nu, răspunse Martha, cu ochii la portocale. Am aici tot ce-mi trebuie, chiar mai mult decât îi trebuie unei bătrâne zbârcite ca mine.

—Chiar nimic?

Scoase plasele cu portocale şi banane.

—Nimic.

—Mă bucur.

Trânti la loc portbagajul. Până în camera Marthei nu erau decât câţiva paşi. Trebuia să-i ducă portocalele.

Porni spre cameră, cocoşat sub greutatea plaselor. Nu erau mai grele ca de obicei, dar acum le resimţea prezenţa din plin. Poate pentru că se simţea stors de vlagă, poate că erau, într-adevăr, prea grele, cine putea şti?

Una dintre surorile Becker, nu era sigur care anume — gemenele astea semănau ca două picături de apă, chiar dacă se apropiau de şaptezeci de ani şi, cel puţin teoretic, timpul ar fi trebuit să modeleze diferit chipurile lor acre — îi ieşi în întâmpinare. O salută cu o uşoară mişcare a capului şi băbătia îi răspunse la fel; probabil îşi dăduse seama că vizitatorul nu era în cele mai bune momente ale sale. Martha deschise uşa şi Kevin lăsă plasele pe noptiera de lângă uşă.

—Aşa… spuse, în lipsă de altceva.

Era mai bine să plece. Să plece cât mai repede. Îşi făcuse datoria. O anunţase pe Martha despre decesul fostului soţ. Nu se simţea dator cu mai mult.

—Kevin.

Simţi hotărârea din vocea mamei sale. Şi simţi cum pe umeri i se aruncă o povară mult prea grea, o povară pe care nu se simţea în stare să o suporte. Oftă abătut.

—Kevin… Ştii că între mine şi tatăl tău lucrurile nu au mers prea bine…

Sigur, sigur că da. Observase asta, nu-i aşa?

Se întoarse către uşă. Acolo însă întâlni privirea hotărâtă a mamei sale. Dârză, răsuflând zgomotos, Martha se hotărâse să-şi înfrunte fiul, să poarte cu el discuţia pe care acesta o aşteptase toată viaţa şi pe care ea făcuse tot posibilul să o evite.

Chiar acum? îşi spuse Kevin. De ce? Las-o pe altă dată, pe bune, vrei? Las-o pe altă dată.

—Mda…

—Nu vreau să mă înţelegi greşit, Kevin, oftă Martha.

—Nu, sigur că nu.

Propria ironie îl făcu să se simtă josnic. Dar îl făcu să se simtă şi mai bine.

—Poate că e mai bine să plec.

—Nu, Kevin, ascultă-mă…

Da, sigur, să asculte. Chiar de asta nu avea acum chef. În loc să-şi plângă tatăl pierdut, să asculte lamentările mamei. Ce spui, Martha, punem pariu? Punem pariu că totul a fost din vina lui Chuck şi tu nu ai făcut decât să alegi ce a fost mai bine pentru mine? M-ai întrebat vreodată ce ar fi însemnat „bine” pentru mine?

Porni către uşă. Era de o mie de ori mai bine să plece, chiar dacă pentru asta trebuia s-o înlăture pe Martha, care-i bloca ieşirea. Dar Martha se dădu în lături, poate că şi ea îi înţelegea tulburarea. Mai avea însă ceva de spus.

—Kevin!… Ştiu că-ţi vine foarte greu, crede-mă. Tu şi Chuck aţi fost mereu foarte apropiaţi, ai fost mai apropiat de el decât ai fost, poate, de mine, dar să ştii că nu-ţi port pică pentru asta. Să ştii că l-am iubit pe tatăl tău. L-am iubit nespus de mult. Dar după ce m-am căsătorit cu el mi-am dat seama că nu era omul de care mă îndrăgostisem.

Bla, bla, bla… Ca să vezi, nimic nou, nu? Se aşteptase la o astfel de justificare, şi iat-o că venise.

—Kevin, tatăl tău a fost…

Martha se opri şi-şi trase răsuflarea, ca şi cum voia să-şi adune tot curajul pentru a rosti grozăvia care, în ochii ei, îi putea justifica lui copilăria pierdută, mutilată iremediabil. O fi fost Chuck un soţ îngrozitor, dar pentru el fusese cel mai duios tată din lume şi, dacă şi ea l-ar fi iubit măcar pe jumătate, atunci şi-ar fi sacrificat din orgoliul personal.

—Tatăl tău, Kevin, ajunsese să mă sperie, să mă terorizeze. Ştii, până te-ai născut tu, a fost acelaşi om duios, tandru şi iubitor pe care l-am cunoscut, dar apoi s-a schimbat. S-a schimbat total, a devenit… A devenit altceva.

—Altceva? Ce vrei să spui?

Mânia din el căuta o supapă de refulare. S-ar fi simţit mai bine dacă ar fi transformat în ţăndări una dintre numeroasele vaze pline cu trandafiri. Sau dacă ar fi dat de perete cu scaunul tapisat.

—Altceva… Nici eu nu ştiu cum să-ţi explic, dar… Am făcut-o de dragul tău…

Asta era bună, mama lui divorţase de dragul lui. Ca şi cum i-ar fi făcut o favoare deosebită să-l crească fără tată. Hai, că asta le întrecea pe toate.

—Cum spuneam, cred că e cazul să plec.

—Nu, Kevin, nu am terminat. Tatăl tău devenise foarte periculos. Nu ai de unde să ştii, dar ajunsesem să trăiesc fiecare clipă crezând că este ultima.

—Rahat!

Tatăl lui, un tiran domestic? Asta să i-o spună lu’ mutu’. Ceva dusese la ruptura iremediabilă dintre cei doi soţi Fulton, dar în nici un caz ceea ce încerca Martha să-i bage în cap. Nu, tatăl lui fusese, într-adevăr, duios şi bun, cel mai bun tată care trăise vreodată pe pământ şi nimeni, nici chiar mama lui, nu putea să-i păteze memoria.

—Să nu-mi spui că te-a bătut.

Ar fi fost o minciună gogonată, tatăl lui nu era deloc violent, nici măcar nu înjura.

—Nu, nu m-a lovit niciodată, dar… Dar adesea aş fi preferat să mă lovească decât… Kevin, dacă ai putea să mă înţelegi…

Martha începu să plângă încetişor. Da, da… Veşnica vrăjeală feminină. De îndată ce o femeie nu mai are resurse, începe să plângă, şi, dacă începe să plângă, bătălia ei e pe jumătate câştigată.

—Am plecat!

Ieşi pe hol cu violenţa unei tornade. Reuşi în ultima clipă să evite o bătrână stafidită, mai degrabă asemănătoare cu o mumie decât cu o fiinţă vie.

—Kevin, tatăl tău era un om îngrozitor.

—Îngrozitor?! Poţi explica ce anume înseamnă îngrozitor? ţipă Kevin pe un ton ascuţit, aproape feminin. Bătrâna mumie căsca uluită nişte ochi incredibil de rotunzi şi de vioi; probabil că nu pricepea mare lucru din ceea ce se petrecea în jurul ei, dar Kevin nu era nici pe departe în dispoziţia cea mai bună pentru a-i oferi explicaţii.

—Avea… avea tot felul de vedenii.

Hai, că asta e chiar prea de tot. Da, isteaţă încercare. Să-l transforme pe defunctul lui tată într-un nebun periculos. Să transfere iubirea pe care o simţise pentru tatăl lui asupra ei, cea care făcuse tot posibilul pentru a-l lipsi de dragostea paternă.

—Da, sigur.

—Ştiu, poate că e greu de crezut, poate crezi că încerc să te fac să-ţi urăşti tatăl, dar nu e aşa. Mai ţii minte că de fiecare dată când trebuia să te întâlneşti cu el îţi spuneam să ai grijă?

Ţinea minte, cum să nu. Veşnica şi plicticoasa dădăceală maternă. Of, cât urâse acele sfaturi idioate şi lipsite de sens.

—Mai ţii minte că de fiecare dată îţi spuneam că trebuie să eviţi să rămâi singur cu tatăl tău? Că trebuie să fii atent la tot ceea ce vrea să facă şi să nu faci nimic din ceea ce considerai că poate fi periculos?

—Nu cred că e cazul să mai continui.

—Ştii că de fiecare dată când erai cu Chuck eu tremuram de groază că ţi se poate întâmpla ceva rău? Ştii că tatăl tău ajunsese să vorbească mai mereu în dodii, că avea un prieten imaginar cu care discuta mai mult decât cu mine? Ştii că vedea şi auzea tot felul de lucruri? Era nebun de legat şi mereu mă temeam să nu-ţi facă ceva rău.

Îi întoarse spatele. Ar fi fost mult mai bine dacă nu i-ar fi spus nimic despre moartea lui Chuck. Ar fi fost mai bine dacă şi-ar fi amânat vizita la Azilul Surorilor Becker, fie chiar şi cu o lună. În fond, venise să-şi anunţe mama că cel căruia, odată, îi jurase credinţă veşnică părăsise această lume, ce mare chestie? De ce trebuise ca Martha să transforme toată asta într-o cruciadă împotriva unui om care nu mai putea să rostească nici măcar o vorbă în apărarea sa. Da, Chuck era nebun, avea vedenii, cine ar fi putut s-o contrazică?

—Rămâi cu bine.

Ieşi din clădire. În spatele lui, auzi trântindu-se o uşă, apoi zgomotul inconfundabil al picioarelor încălţate cu şlapi alergând pe pardoseala de piatră. Nu, n-o să întoarcă capul şi nici n-o să-i adreseze vreun cuvânt.

—Kevin!

Urlă cât vrei…

—Kevin!

Ei na!

Ajunse la maşină. Urcă înăuntru şi porni maşina. Martha îşi izbi mâinile de capotă.

—Kevin!

—Ce vrei?

Nu-şi aminti să-i fi vorbit vreodată atât de duşmănos mamei sale.

—Kevin, ştiu ce vrei să faci.

—Da?! Şi ce vreau să fac?

Trebuia să termine cu tonul ăsta impertinent, era, totuşi, mama lui.

—Kevin, ascultă-mă bine, nu te duce la casa lui Chuck. Nu te duce acolo…

În ciuda faptului că era foarte încordat, că se simţea ca un cazan sub presiune gata să explodeze, Kevin nu reuşi să-şi stăpânească hohotul de râs.  Nu te duce acolo, Kevin... Părea mai degrabă o replică scoasă din benzile desenate de proastă calitate.

♦           ♦

—Ai călătorit bine?

Ridică din umeri.

—Se putea şi mai rău.

—Da. Se putea şi mai rău. N-ar fi trebuit să te porneşti la drum noaptea, nu prin coclaurile astea care au o faimă a naibii de proastă. Puteai să te răstorni în vreo râpă şi nu te găsea nimeni până dimineaţă sau chiar până la sfârşitul săptămânii.

Mda… Tuşa Angie avea dreptate. Se gândise şi el la asta, la pericolele ce-l pândeau pe un drum de munte superficial amenajat, în condiţiile în care de-abia se simţea în stare să ţină volanul maşinii pe drum drept. Un risc enorm pe care şi-l asumase prosteşte. Dacă n-ar fi fost discuţia cu Martha… Ei, na! Hai, că nu era cazul să dea vina pe mama sa pentru lipsa de raţiune, chiar dacă, înainte de a trece pe la azil, îşi propusese să nu pornească la drum. Dar se înfuriase şi asta îi adusese un plus nebănuit de energie care trebuise consumat. Şi-l consumase.

—Oricum, de aici nu pleci decât atunci când consider eu că eşti în stare s-o faci şi doar înainte de ora zece dimineaţa. Norocul nu-ţi surâde de două ori la rând. Priceput?

—Priceput, tuşă Angie.

Tuşa Angie nu se schimbase deloc de când o cunoscuse. Timpul lunecase odată asupra ei, îi încărunţise părul, îi brăzdase chipul cu riduri adânci, după care o abandonase în uitare. Dreaptă ca un băţ şi la fel de slabă, cu părul ei tuns scurt şi uşor ondulat, mai degrabă cărunt decât alb, cu obrajii ei scofâlciţi şi pungile de sub ochi, tuşa Angie ar fi putu trece lesne drept un personaj creat de imaginaţia unui scriitor. Ei bine, dacă ar fi fost plăsmuirea unei minţi care-şi câştiga existenţa inventând poveşti, tuşa Angie ar fi fost cuplată inseparabil cu o pipă veşnic fumegândă, sau măcar cu o ţigară groasă de foi, de-alea cu fum puturos, ori poate ar fi mestecat pururea tutun, plimbându-l cu vârful limbii prin gura lipsită de dinţi, asemenea doamnelor bine din apusele vremuri ale Vestului Sălbatic. Dar tuşa Angie era cât se poate de reală şi, mai ales, nici nu voia să audă de tutun, „născocirea diavolului”.

—Da, spuse femeia pe un ton rece. Trebuie să fii mai atent cu tine dacă vrei să ajungi anii mei. Trebuie multă atenţie şi, mai ales, multă răbdare.

Îşi înfrână imboldul de a o întreba pe tuşa Angie câţi ani are. Întotdeauna, atunci când era vorba despre tuşa Angie, îşi punea întrebarea asta, dar, se pare, nedumerirea sa avea să rămână fără răspuns. Chuck de-abia îşi începuse odihna veşnică în cimitirul cătunului şi nu ştia pe nimeni altcineva care să fi putut deţine răspunsul la întrebare, iar pe tuşa Angie nici nu încăpea vorba s-o întrebe.

Bătrâna se opri în faţa porţii de lemn şi începu să meşterească la clanţa acesteia. Câteva trosnete, o scârţâitură şi poarta se deschise.

—Lucrurile vechi au tainele lor, chicoti tuşa Angie, scoţând un gâlgâit prelung. Numai cineva de-o seamă cu ele le poate da de capăt. Intră. Dacă ai fi venit fără mine, n-ai fi reuşit să-i găseşti mormântul.

Kevin îi mulţumi înclinând din cap. Ei, tuşa Angie avea darul de a exagera niţel lucrurile; uneori niţel cam mult. Cum adică n-ar fi fost în stare să-i descopere mormântul? Păi câte cimitire existau în cătunul ăsta pierdut printre prăpăstii şi păduri? Şi, mai ales, cât de vast putea fi un cimitir care slujea unei aşezări cu nici măcar o sută de locuitori? Se abţinu, însă, de la orice comentariu. Tuşa Angie se dovedise prea drăguţă, prea săritoare, pentru a-i strica buna dispoziţie şi părerea despre sine cu remarci nelalocul lor.

Pătrunseră pe o alee îngustă, străjuită de pini Douglas şi mici tufe. Kevin privi în jur, nedumerit. Crezuse că se află în cimitir, dar nimic din jur nu era în stare să-i confirme bănuiala iniţială.

Tuşa Angie îi observă  nedumerirea şi se grăbi să intervină.

—Hei, tinere, puţină răbdare. Cimitirul se află la capătul aleii.

—Aha!

Înaintară pe alee. Kevin cu paşi leneşi, cu mâinile la spate, ca un orăşean care prea de puţine ori are ocazia să evadeze în natură, tuşa Angie păşind mărunt şi repede. Probabil alcătuiau o pereche tare curioasă, dar cui îi păsa de asta?

La capătul aleii descoperiră o nouă poartă de lemn masiv, străjuită de doi stâlpi înfrumuseţaţi cu sculpturi indiene. Bătrâna clătină din cap.

—Vai, şi dacă ai şti cât de mult îl deranjează pe pastor ciopliturile astea în lemn de aici… Nu pierde nici o ocazie să vorbească împotriva lor, dar parcă poate face ceva? Oamenii de aici sunt mai vechi decât creştinismul pe aceste meleaguri, ar putea să înţeleagă şi el. Of!

Contrar aşteptărilor lui Kevin, bătrâna coti în dreapta, de-a lungul gardului de piatră brută.

—Dar… abia reuşi să articuleze Kevin, intuind că aşteaptă ceva neplăcut.

Tuşa Angie se întoarse spre el şi-l privi drept în ochi.

—Tinere, stai liniştit, nu am luat-o razna, numai că sunt câteva lucruri pe care nu ţi le-am spus la telefon.

—Câteva lucruri?!

Bătrâna însă îi întoarse spatele şi continuă să se prelingă pe cărăruia îngustă de lângă zidul de piatră. Nu putea decât s-o urmeze.

—Ştiu, tu şi Chuck aţi avut o relaţie foarte bună, pe legea mea, nu mi-a mai fost dat să întâlnesc prea mulţi băieţi care să-şi iubească atât de mult tatăl. Poate c-o să mă învinovăţeşti, dar eu am făcut cum a crezut capul meu bătrân că este mai bine. Şi, în plus, de unde să te ia omul atunci când era nevoie de tine dacă nimeni nu-ţi ştia numărul de telefon? Iar avocatul ăla…

Zidul făcea un cot în unghi drept. Tuşa Angie dispăru după colţ, dar Kevin reuşi să n-o piardă din ochi decât o clipă, doar cât să treacă şi el de colţul zidului de piatră.

—Asta a fost, ce să mai spun! Ştii de ce Chuck nu este îngropat în cimitir?

—Sincer, nu.

—Ei, înseamnă că nu eşti prea des dus la biserică, băieţică. Ca şi Chuck, de altfel. În cimitir este pământ sfinţit; doar enoriaşii adevăraţi au dreptul să-şi petreacă acolo somnul de veci. Ceilalţi… Pentru ceilalţi este locul ăsta, în afara cimitirului.

—Ce vrei să spui? Că tatăl meu nu a fost înmormântat în cimitir deoarece nu era văzut drept un bun creştin în părţile astea? Dar… Asta e ridicol…

—O, nu. Ţi-am spus, se vede treaba că nu prea mergi la biserică, Kevin. Dincolo de zidul cimitirului sunt înmormântaţi cei care au comis un păcat de neiertat.

—Păcat de neiertat? Ce tot îndrugi acolo?

—Of, Kevin, Kevin… Se pare că tatăl tău s-a sinucis.

♦           ♦

—Hei, te simţi bine?

Văzu mâna uscată a bătrânei apropiindu-de de faţa lui. O batistă mare, înflorată, atârna de degetele pocite de artrită. Se retrase rapid.

—Sunt în regulă, n-am nimic.

Inspiră rapid de câteva ori şi simţi cum bătăile inimii i se potolesc. Cerule, ce zi…

—Adică ce vrei să spui cu faptul că Chuck s-ar fi sinucis? Cine a constatat asta? Există vreun certificat medico-legal care să demonstreze asta?

—Noi, noi am decis asta.

—Voi?! Care voi? Şi cum anume „aţi decis”?

Bătrâna oftă, însă nu răspunse. Mai făcu câţiva paşi, apoi arătă către  o moviliţă de pământ la capătul căreia se afla o lespede de piatră alungită.

—Acolo e.

Cerul se prăbuşi asupra lui Kevin, dar, cu un efort supraomenesc, reuşi să rămână în picioare. Îşi imaginase că, odată ajuns la mormântul tatălui său, va găsi timp să se reculeagă, să povestească amintiri şi să plângă un pic. Sau poate să plângă mai mult. Însă nici măcar o clipă nu-şi imaginase cu ce probleme va fi silită să se confrunte.

—Tuşă Angie, te rog să mă lămureşti. Ai spus că „se pare” că Chuck s-ar fi sinucis. Pentru mine, care lucrez în poliţie de când mă ştiu, acest „se pare” nu sună deloc bine. Oamenii mor de moarte bună, mor din cauza accidentelor, a bolilor, se sinucid sau sunt ucişi. Şi un medic legist este capabil să-ţi spună cu exactitate ce s-a întâmplat. Este capabil să stabilească întotdeauna, dar absolut întotdeauna, cauza morţii. Deci…

—Ţi-am spus că nu a trecut nici un legist pe aici. Nu avem nevoie de aşa ceva.

—Certificatul de deces…

—Se întocmeşte de către pastor, dacă nu ştiai. Nu avem medic aici, cine se îmbolnăveşte trebuie să coboare în vale. Pastorul este cel care întocmeşte documentele pentru răposaţi.

—Şi a scris sinucidere pe certificat?! Asta le întrece pe toate.

—Ei şi tu, zâmbi femeia complice. Cum o să scrie asta? Ar fi însemnat să complice lucrurile. Moarte naturală, ce crezi? Certificatul ăla de deces nu are nici o valoare pe lumea cealaltă. Crezi că dincolo cineva citeşte hârtii? Dar toată lumea a spus că Chuck s-a sinucis. Şi pastorul a fost de acord că era posibil ca Chuck să fi comis păcatul de neiertat al sinuciderii. Deci i-a făcut slujbă şi înmormântare ca pentru sinucigaşi. Nu se pricepe deloc la altele, dar în schimb înmormântările îi reuşesc de minune. Aşa se procedează.

Kevin lovi cu piciorul o buturugă putredă. O durere ascuţită îl săgetă în degete.

—Futu-i!

Cu doar jumătate de ceas mai devreme nici măcar nu şi-ar fi imaginat că poate înjura de faţă cu tuşa Angie. Acum se simţea în stare să o strângă de gât. Femeia asta era nebună.

—Îmi poţi explica şi mie ce anume s-a întâmplat? La telefon mi-ai spus că a suferit un infarct, nu aşa mi-ai spus? Un infarct, n-a suferit deloc. Pur şi simplu s-a dus. Acum îmi spui că s-a sinucis.

—N-am spus că s-a sinucis, ci că se pare că s-a sinucis. Şi toată lumea a fost de acord cu asta.

—De unde aţi tras concluzia asta?

Tuşa Angie îl privi direct cu ochii ei mijiţi.

—Au fost mai multe semne…

—Semne? Anume?

—Mai întâi, toată lumea e de acord că Chuck a devenit de nerecunoscut în ultimele săptămâni. Ultima dată când cineva l-a văzut vesel, pus pe glume, a fost cu o lună înainte să moară. De atunci s-a schimbat.  A devenit de nerecunoscut. Nu mai era omul pe care îl ştiam toţi.

—S-a schimbat?! În ce sens?

Ah, dacă ar fi fost în biroul lui,  cum ar mai fi scuturat-o pe baborniţa asta încrezută. Avea atâtea întrebări şi primea doar răspunsuri în doi peri. Trebuia să procedeze cu tact, i-ar fi prins bine măcar un carneţel în care să-şi poată nota măcar esenţa a ceea ce afla de la tuşa Angie. Din păcate, carneţelul se afla la maşină. Nu avea asupra lui nici măcar un petec de hârtie sau un vârf de creion.

—Tu îl ştii pe Chuck ca pe un om vesel, care găsea tot timpul un minut ca să-i înveselească pe cei din jurul lui. Veşnic în mişcare, mereu pus pe şotii, ca un adolescent cu bun simţ.

—Da, nu te plictiseai cu el nici măcar o clipă…

—Cine să se plictisească de Chuck? Ei bine, cu vreo lună înainte a devenit atât de posac încât puteai crede lesne că este altă persoană. Te-ai întâlnit cu tatăl tău în ultima lună de zile?

—Nu. Ultima dată l-am văzut acum şase săptămâni.

Ar fi vrut să adauge „chiar înainte de ultima crimă a Ţapinarului”, dar realiză că nu era cazul. De ce să-i fi spus tuşii Angie despre Ţapinar? Nu avea rost şi, deşi nu-şi imaginase că se poate, iată că se întâmplase. Ţapinarul era acum ultima lui grijă. Încercă să-şi aducă aminte numărul de mobil al legistului şi al procurorului. Poate că va avea nevoie de ei, dacă se hotăra să solicite o exhumare şi o analiză profesionistă a cazului.

—Ei, acum şase săptămâni era încă el însuşi, comentă tuşa Angie, zâmbind strâmb. Nici nu ai vorbit la telefon?

Ce dracu’ îşi imagina uscătura asta? Uite unde ajunsese, să inverseze rolurile. Din anchetat, tuşa Angie devenise anchetator. Trebuia s-o aducă cu picioarele pe pământ.

—Nu, şi nici nu contează asta. Spune mai departe, ce s-a întâmplat cu Chuck?

—Ei bine, în afară de faptul că devenise ursuz şi rupt de lume, nu s-a mai întâmplat mare lucru. Ştii, mai avea obiceiul să meargă la râu şi să dea la peşte, dar a renunţat şi la asta. Şi-a petrecut ultimele zile hălăduind aiurea, prin munţi. Dacă te întâlneai cu el, putea să-ţi facă impresia unui om cu probleme. Ştii, se uita la tine, dar nu părea să te vadă. Pur şi simplu, se retrăsese într-o lume care era numai a lui şi din care nu evada decât foarte rar. Începuse să vorbească de unul singur, să-şi pună întrebări şi să dea singur răspunsuri. Şi slăbise…

—L-ai văzut tu în această stare?

—Bineînţeles. Toată lumea a observat asta.

—Toată lumea? Vrei să spui că toţi cei de pe aici stăteau cu ochii pe Chuck sau ce?

Tuşa Angie tuşi în pumnul ei scofâlcit, dregându-şi glasul. Icni scurt, apoi spuse:

—Da… Nu ştiu dacă ai observat, dar aici suntem o comunitate închisă. Oamenii de aici comunică greu cu străinii sau, cel mai adesea, nu comunică deloc. Chuck nu era de-al locului; a venit de undeva, din sud. Nu contează de unde, oricum, nu contează, dar marele lui merit a fost că a reuşit să se integreze aici. Da, a reuşit chiar şi facă prieteni. Muntenii sunt oameni aspri şi, cel mai adesea, bănuitori. Cine ar putea să-i învinovăţească? Majoritatea dintre ei au strămoşi indieni, aşa că gena asta a suspiciunii faţă de nou veniţi li s-a transmis din tată în fiu de la Columb încoace. Ei bine, Chuck ajunsese să fie considerat de-al casei, dar, indiferent cât de binevoitor se purtau localnicii cu el, nimeni nu uita un lucru. Chuck nu era de-al locului. Poate că de asta l-au şi urmărit mai îndeaproape. Poţi fi sigur că, atunci când s-a prăbuşit în stradă, cu o mână încleştată pe piept şi alta pe gât, toată lumea a spus un singur lucru: „Omul ăsta şi-a luat singur zilele”.

—Atât?! Doar atât?

—Doar atât, îngână bătrâna ca un ecou hodorogit.

—Aţi tras concluzia că s-a sinucis doar pe baza faptului că în ultimele zile Chuck nu era în apele lui? Aşa, pur şi simplu, că sunteţi voi deştepţi? Fără să-l vadă măcar un medic legist, fără să lase vreun bilet de adio prin care să-şi motiveze gestul? Sunteţi nebuni.

Se răsuci, pornind pe drumul de întoarcere. Abia dacă reuşise să vadă placa pe care scria simplu, cu caractere gotice, „Chuck Fulton”. Atât şi nimic mai mult.

—Hei, nu te supăra, încercă să-l înduplece tuşa Angie, pornind pe urmele lui cu toată viteza pe care i-o permiteau bătrânele ei picioare. Ţi-am spus, toată lumea a fost de acord că Chuck şi-a pus capăt zilelor, aşa că ce mai trebuia un legist, care să-i pângărească trupul cu sculele lui puturoase?

Kevin se opri. Indiferent cât de furios, cât de bulversat era, trebuia să admită că o discuţie cu tuşa Angie se putea dovedi pe viitor foarte utilă.

—Trebuia să mă fi anunţat pe mine.

—Cum?! Ai uitat? Nimeni nu-ţi ştia numărul de telefon sau măcar adresa. Cum ar fi putut să te anunţe cineva în timp util?

—Da… Deştepţi mai sunteţi, cei de pe aici. Dacă doreaţi să daţi de mine, aţi fi reuşit. Ştiaţi cine sunt, unde lucrez şi bănuiesc că toată lumea de pe aici a auzit de numărul de la informaţii. Doar pentru că Chuck începuse să vorbească singur şi părea preocupat de altceva aţi considerat că este cazul să-l înmormântaţi ca pe un păgân, dincolo de gardul cimitirului.

—Aşa am considerat noi necesar şi aşa am făcut, rosti femeia pe un ton tăios, care nu admitea replică. Chiar dacă nu s-a născut pe coclaurile astea, Chuck începuse să ne aparţină, într-un fel. Şi noi am făcut pentru el tot ceea ce am fi făcut pentru unul de-al nostru.

—Da?! Voi pe ce lume trăiţi? Încă nu aţi evadat din Evul Mediu? Dar dacă Chuck nu s-a sinucis? Cum puteţi suporta asta, faptul că l-aţi înmormântat aici, în afara cimitirului?

Femeia surâse.

—De asta îţi faci tu probleme? Că nu o să ajungă în Rai deoarece nu este îngropat în pământ sfinţit? Nu e cazul. Ţi-ai pus vreodată întrebarea câţi nefericiţi au căzut pe câmpurile de luptă răspândite în toată lumea, fără un pastor la capul lor, fără o lumânare, ale căror oase au fost făcute una cu pământul? Ce, crezi că lor le va fi închisă Poarta Raiului doar pentru că nu au fost înmormântaţi în pământ sfinţit şi nu au beneficiat de serviciile unui pastor? Aşa este şi cu Chuck. Dacă, într-adevăr, s-a sinucis, locul lui este aici, în afara cimitirului, iar sufletul lui este condamnat la osândă veşnică în Iad. Dacă noi am tras concluzia greşită, ceea ce este puţin probabil, dar nu imposibil, asta n-o să-l împiedice pe Chuck să se ridice la ceruri şi să-şi primească aripile. Greşeala noastră n-o să-l coste pe el nimic.

—Eşti complet ţicnită, total dusă cu pluta, femeie.

Nu-şi imaginase că i-ar putea spune aşa ceva vreodată tuşei Angie, dar iată că se întâmplase. Şi se simţea atât de furios încât mai lipsea puţin s-o ia la bătaie.

—Toţi sunteţi nişte nebuni, pe aici.

—Da… Şi nu-ţi face probleme că Chuck ar putea să se plictisească  aici. Uite câte morminte sunt în jur.

Abia acum observă, pierdute printre copaci şi tufişuri, mulţimea de moviliţe, dintre care unele erau atât de estompate încât abia se mai vedeau în teren. Fiecare cu câte o placă de piatră la căpătâi. Recepţionă imaginea ca un pumn în plex. Omule, ce era cu atâtea morminte printre copaci? Pur şi simplu, oriunde îşi întorcea privirea nu vedea decât plăci de piatră plantate în pământ, la căpătâiul unor sinucigaşi sadea ori mai degrabă presupuşi sinucigaşi. Puzderie de morminte; era un miracol că nu remarcase mai devreme plăcile de piatră, unele roase de timp şi intemperii, altele proaspete, astfel că, doar cu puţin efort, se putea citi pe ele numele răposatului. Poate că nu se aşteptase să le vadă, poate pentru că, pur şi simplu, nu fusese vorba despre ele cu doar câteva minute mai devreme.

—Ce spui, am avut dreptate? chicoti bătrâna, ca şi cum l-ar fi făcut părtaş la o farsă pe care trebuiau s-o joace cuiva foarte, foarte detestat.

—Spun că ar trebui să iau legătura cu cei de la poliţie.

—Mda…

Femeia păru să cugete adânc înainte de a deschide gura.

—Şi, dacă te duci la poliţie, ce naiba o să rezolvi? Asta n-o să-l mai învie pe Chuck şi, în plus, omul nu poate fi înmormântat cum se cuvine decât o singură dată. Tot ceea ce urmează după prima înmormântare nu prea mai are sens, poate să ţi-o spună orice copil cu inimă de creştin în piept. Chuck e mort şi, indiferent dacă s-a sinucis sau nu, să-l dezgropi şi să-i laşi pe criminalişti să-i profaneze trupul, asta n-o să-ţi aducă mare alinare.

—Dar dacă nu s-a sinucis? Dacă a fost ucis, v-aţi pus întrebarea asta?

—Ucis?!

Bătrâna râse sfidător.

—Ucis, spui? No… În nici un caz, aşa ceva nu se poate.

—Cum adică nu se poate?

—Nu la noi, alungă femeia gândul că pe acele meleaguri uitate de lume se puteau petrece asemenea atrocităţi. Şi, nu uita, Chuck s-a prăbuşit pe stradă fără să aibă vreo rană, fără vreo vânătaie, măcar. A căzut, a gemut puţin, s-a zbătut şi şi-a dat duhul. Poate că a murit din cauza inimii, poate că s-a sinucis cu pastile din alea de care avea mereu asupra lui, dar un lucru este clar, băieţică, nu s-a atins nimeni de nici un fir de păr din capul lui înainte… Înainte să-şi dea duhul. O fi avut motivele lui să-şi pună capăt vieţii, asta este neîndoielnic, fiecare trăieşte după sufletul şi mintea pe care le are, dar sunt în stare să jur că nimeni nu avea nimic cu el. Un străin. Pur şi simplu, un străin, dar unul inofensiv, care nu deranja pe nimeni.

Băieţică… Asta le cam întrecea pe toate. O babă uitată de moarte îi ţinea lui prelegeri despre criminalistică, despre motivele care-l puteau împinge pe om să facă un gest necugetat sau, dimpotrivă, să-l motiveze să-şi ducă viaţa mai departe. Ce dracu’ se mai putea alege de toată lumea asta?

Hotărî că era cazul să pună punct. Nu mai trebuia să continue discuţia. Cel puţin nu în momentul de faţă şi nu în condiţiile astea. Trebuia să-şi ofere câteva clipe de răgaz şi, în plus, să adune în el suficientă luciditate cât să poată continua fără teama de a lua decizii greşite.

Îi întoarse din nou spatele tuşii Angie şi, surd la strigătele acesteia, porni către cătun. Nu avea decât să-şi rupă gâtul pe cărăruia îngustă, baborniţa dracului. Auzi! Să se substituie legii, să-şi dea cu părerea în cazuri în care nici măcar criminaliştii nu se aruncau fără să deschidă larg ochii, iată ce pretenţii avea o babă analfabetă din creierul munţilor. Chuck s-ar răsuci în mormântul lui săpat în pământ nesfinţit dacă ar şti ce anume clocise în cap băbătia pe care — ştia asta — o tratase dacă nu ca pe o mamă, cel puţin ca pe un membru drag al familiei. Da, un membru drag al familiei. Uneori, să faci parte dintr-o familie nu însemna neapărat şi să fii simpatizat.

Alunecă de câteva ori în terenul moale, împrospătat de ploaie, dar reuşi de fiecare dată să-şi recapete echilibrul. Tuşa Angie… Probabil că se descurca foarte greu, cu picioarele ei strâmbate de artrită şi trecerea anilor. Poate că era cazul se întoarcă şi s-o ajute să revină în sat. Sau poate că nu. Se putea descurca şi singură. Dacă reuşise să urce aproape de una singură până la cimitirul sinucigaşilor, probabil era în stare să şi coboare fără să rişte vreun accident care să determine îngroparea în pământ sfinţit, fără îndoială, dacă nu cumva vreo altă mortăciune ambulantă de prin partea locului avea să tragă concluzia bine argumentată că accidentul nu fusese deloc întâmplător ci, fără doar şi poate, rezultatul unei planificări minuţioase, făcută cu sângele rece al celui care nu mai are nimic de pierdut. Ce porcărie!

(Va urma)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Galileo Online » Suspans.ro, nr.2 said:

    […] texte de Ștefana Czeller (Cerneală şi sînge – fragment de roman) și Ciprian Mitoceanu (Moştenire grea – partea […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.