Moştenire grea (partea 2)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 3 ( august, 2010 )
Autor:

Cabana lui Chuck îi apăruse întotdeauna ca un loc de basm, aproape rupt de realitate, sobru, în care liniştea era la ea acasă. Veşnic scufundată în penumbră, indiferent cât de puternic ar fi strălucit soarele. Era locul ideal pentru cineva care dorea să se rupă de lume şi să trăiască după reguli personale. Cabana era o construcţie masivă, cu temelia din piatră necioplită,  pereţi de bârne masive, cu mansardă şi un mic turn de scânduri de brad, vopsite în ocru, cu ferestre de pitici, ceva mai mici decât palma. Da, ferestre de pitici, aşa le spusese Chuck şi el nu găsise nimic de comentat. Şi Chuck avea, ca de obicei, dreptate. Numai un pitic s-ar fi simţit în largul lui în turnul colorat în ocru, privind pe ferestruicile minuscule.

Dar deocamdată nu era vorba despre pitici. Şi nici despre ferestrele pentru pitici. Fără îndoială, aşa retrasă cum era, cabana lui Chuck era o oază de linişte. O oază de linişte pierdută într-un ocean de linişte. Dacă vreodată Chuck tânjise după linişte deplină, fără îndoială că o găsise.

Şi acum era linişte, dar, cu puţină vreme mai înainte, nu fusese deloc. Kevin aproape că-şi ieşise din minţi de furie şi, amintindu-şi acele clipe, se simţi de-a dreptul ruşinat.

Mai întâi sunase Martha; nici bine nu ajunsese la cabană, după vizita halucinantă de la cimitir, care-l bulversase mai mult decât însăşi moartea lui Chuck. Singurul aspect pozitiv pe care-l întrezărise fusese faptul că, dacă moartea lui Chuck îl transformase într-un animal apatic, lipsit de reacţii, vizita la cimitir îl înfuriase. Şi furia era în orice situaţie de preferat apatiei maladive care-i moleşise sufletul şi trupul, transformându-l într-un fel de zombie care reacţiona mai mult din instinct decât ca urmare a unei decizii raţionale. Da, era a naibii de furios.

Martha. Ce-o fi avut în cap? Îi spusese la telefon că îl mai sunase de câteva ori şi nu primise nici un răspuns. Era îngrijorată pentru el, desigur. A, lăsase telefonul în cabană; acumulatorul se descărcase. Da, da, înţelegea perfect situaţia, ştia şi ea cum vine treaba cu telefonia asta mobilă. Da, poate că o să-şi ia şi ea un telefon din ăsta pe care-l poţi căra peste tot, chiar şi atunci când te duci la budă.

Ei poftim, începuse cu o discuţie despre tehnica mobilă şi, la ce să se aştepte? Dintr-o dată, Martha începuse să cam bată câmpii. Aşa, dintr-odată, fără să-l întrebe măcar dacă văzuse mormântul lui Chuck. Şi, dacă l-ar fi văzut, asta ar fi schimbat întrucâtva lucrurile? Ba bine că nu. Ce-ar fi putut să-i spună? Că găsise doar o movilă de pământ nivelată în grabă, aruncată în cimitirul sinucigaşilor, doar pentru că aşa hotărâseră tuşa Angie şi alte vrăjitoare din sat, şi că pastorul le cântase în strună băbătiilor, fără să-i pese prea mult de modul în care întocmea certificatul de deces. Vax!

Martha începuse să se smiorcăie, aşa cum îi era obiceiul, şi începuse să-i toarne poveşti despre Chuck. Că vorbea singur, purtând un fel de dialog, că ajungea să se certe adesea cu interlocutorul imaginar… Că Chuck căpăta din ce în ce mai des o privire de nebun. Că uneori îl credea scăpat de la ţicniţi şi că refuzase orice încercare a ei de a-l trimite „se se caute”. Că se hotărâse să rupă legătura cu el în clipa în care concluzionase că viaţa le era ameninţată de nebunul care…

Una peste alta, nu-i spusese nimic nou. Chiar nimic. Noutăţile i le turnase la azil. Poate singurul lucru nou era că-i pomenise de Bob. Bob, aşa cică îl chema pe prietenul imaginar al tatălui său, ăla cu care purta discuţii sau cu care se certa. Ca să-i spună de Bob îl sunase…

Mai bine n-ar mai fi sunat. Îi închisese telefonul, fără să-i pese de ţipetele ei isterice. Ba nu, totuşi, îi păsase. O sunase imediat pe Katie Becker, una dintre surori şi-i spusese că mama lui suferise un şoc şi că era bine s-o vadă medicul stabilimentului. Deja acesta era în camera ei? Ce bine, nu degeaba Azilul Surorilor Becker era cel mai bun din stat. Îi transmitea să părăsească urgent cabana? Desigur, chiar asta făcea. Mulţumesc mult, Katie.

Se enervase, nimic de spus. Cu greu renunţase la impulsul de a face mobila surcele.

Şi tuşa Angie sosise surprinzător de repede, având în vedere dificultatea traseului şi distanţa de la cimitir până la cabana lui Chuck. Probabil că baba zburase, altceva nu putea să-şi imagineze. Da, nu era în stare să şi-o imagineze păşind repede şi apăsat pe cărarea jilavă şi înclinată, în schimb putea s-o vadă cu ochii minţii planând graţios pe sub crengile copacilor.

Tuşa Angie îl vizitase, surâzătoare, gata să-l întrebe dacă nu mai avea nevoie de ceva. Nu, nu-i trebuia chiar nimic.

—O să-l suni pe legist?

Poate că nu. Poate că era mai bine să lase lucrurile aşa. În fond, nu credea că Chuck se sinucisese sau că fusese ucis de cineva. Poate că da. Poate că muntenii ăştia ticăloşi aveau ceva de ascuns.  Da, de ce nu? Chuck nu fusese niciodată unul de-al lor, deşi ştia că se străduise într-o măsură destul de însemnată să se integreze în peisaj. Şi poate că cineva îl eliminase, sătul să-i suporte ifosele. Într-o comunitate închisă, ca cea formată din suciţii ăştia care bântuiau pe aici, existau toate şansele ca secretul unei crime să se păstreze ani la rând; era nevoie de cineva cu sânge în sculă să se apuce să scotocească în gunoaiele îngropate pe-aici. Şi el avea mai mult decât sânge în sculă.

O expediase urgent pe tuşa Angie, rugând-o să-l lase singur că dorea să se odihnească. Nici nu era o minciună prea mare. Şofase toată noaptea şi de-abia îşi ţinea pleoapele de somn. Şi tuşa Angie fusese de părere că trebuia să se odihnească, după care, dacă dorea, putea să se înfrupte din plăcinta ei cu dovleac.

Sigur că da, plăcintă cu dovleac…

◊        ◊

—Cu ce să încep?

Înainte de a-l suna pe procuror, trebuia să caute dovezi. Dovezi despre ce? Despre orice. Orice urmă care putea să susţină una dintre teoriile posibile. Şi le notă cu liniuţe, pe o coală mare de hârtie, cu ajutorul markerului negru de care nu se despărţea niciodată.

„—Moarte naturală;

—Moarte accidentală;

—Sinucidere;

—Crimă.”

Afişă coala de hârtie pe peretele livingului, între cele două ferestre cu arcade, prin care se putea admira în tihnă superba panoramă a muntelui din faţă. Se retrase câţiva paşi şi reciti cuvintele scrise.

—Mda…

Acum trebuia să găsească orice indicii care puteau susţine sau infirma vreuna dintre teorii. Şi, logic, trebuia să înceapă cu cabana; locuinţa în care tatăl său petrecuse ultimele zile de viaţă.

Nu-i făcea nici o plăcere să se gândească, însă, că trebuie să efectueze percheziţia locuinţei. Era mai mult decât o violare a intimităţii şi amintirii tatălui său, dar afurisita de tuşă Angie sădise în sufletul lui sămânţa îndoielii, şarpele care roade sufletul până în clipa în care razele certitudinii îl alungă din bârlogul său otrăvit şi întunecat. Efectuase sute de percheziţii în îndelungata sa carieră de anchetator. Poate mii. De fiecare dată când era anunţat un deces suspect, urma cercetarea de teren. Atunci când circumstanţele decesului erau mai mult decât dubioase, era necesară şi percheziţia locuinţei victimei; una dintre căile prin care se putea ajunge la dedesubturi nebănuite, ce puteau lămuri, odată pentru totdeauna, care fuseseră mecanismele prin care o viaţă fusese curmată înainte de termen. Da, fiecare om avea un termen de valabilitate, dar, uneori, dintr-un motiv sau altul, unii dintre semenii acestuia considerau că termenul fusese depăşit şi se grăbeau să intervină pentru bunul mers al societăţii umane. Chicoti… Uite o teorie numai bună de pus în cârca tuşei Angie.

Fiecare percheziţie pe care o efectuase îl marcase, într-un fel sau altul. Cercetarea locuinţelor, a vieţii private a răposatului, îl prezentase pe acesta, în cele din urmă, într-o lumină, cel mai adesea, diferită de aura pe care se străduise s-o întreţină de-a lungul vieţii. Secrete nebănuite ieşeau la iveală. Odată, descoperise în dulapul unei domnişoare bătrâne, membră respectabilă a comunităţii, o impresionantă colecţie de vibratoare. Mărimea maximă, plus accesorii sexuale cât să-ţi deschizi un magazin de profil într-un vad excelent. Şi, pornind de la acest indiciu, reuşise să pună mâna pe un dezaxat sexual pe care, în viaţa ei oficială, răposata domnişoară, l-ar fi blamat fără drept de apel. Crima se soluţionase, e drept, casapul dezaxat, bântuit de demonii sexului pervers, fusese închis pe viaţă într-un azil de nebuni, dar imaginea bătrânei domnişoare, al cărei aer inocent răzbătea din toate pozele care i se făcuseră de-a lungul vieţii fusese iremediabil şifonată şi, deşi trecuseră ani de atunci, probabil că era bârfită şi acum.

Aiurea. Dă-o naibii pe domnişoara aia bătrână, cu colecţia ei de scule uriaşe.

Percheziţiile îl marcaseră, dar reuşise să treacă peste toate. Reuşise să treacă, sigur. Dacă nu ar fi reuşit, foarte probabil, ar fi îngroşat rândurile dependenţilor de alcool. Dar să percheziţioneze locuinţa tatălui său? Să pătrundă în meandrele intime ale vieţii celui pe care îl considerase şi încă îl mai considera perfecţiunea întruchipată? Cel care intrase în viaţa lui anunţându-l că este tatăl cu care mama lui nu se mai înţelegea, un bărbat puternic, arătos şi mereu gata să-i satisfacă orice capriciu, şi ieşise lăsându-i, ca ultimă amintire, un mormânt sărăcăcios, amplasat la umbra gardului cimitirului. Da, şi amintirea unui bătrân hâtru, cu faţa mereu animată de un zâmbet enigmatic, gata să spună oricând o poveste cu tâlc şi fără să-l cicălească din oră în oră, întrebându-l când o să-şi legene nepoţii.

Se apropie de coala de hârtie şi, sub „Crimă”, scrise cu litere lăbărţate.

„—Poţi, Kevin?”

Făcu iar trei paşi în spate şi privi foaia de hârtie. Literele, stângaci scrise, păreau că rânjesc către el. Putea el, oare? Putea să se strecoare neinvitat în intimitatea vieţii celui care îi fusese tată? Putea să-i răvăşească toată casa cautând indicii pe care, foarte bine, putea să nu le găsească, dar care să-i dezvăluie o altă imagine despre Chuck, propriul tată? Putea. Era în stare s-o facă? Sigur că era. Poate că era o decizie luată în pripă, cu sângele înfierbântat de evoluţia ultimelor ceasuri, başca telefonul din partea mamei sale. Dar, fără doar şi poate, era o decizie corectă. Dacă, peste ceva timp, se va răzgândi, nu va regreta amarnic că a ezitat să clarifice lucrurile atunci când acest lucru era posibil? Să trăiască mai departe cu povara că i-a răscolit lui Chuck intimitatea sanctuarului său, cabana în care nu intra nimeni dacă nu era invitat, sau în incertitudinea că tuşa Angie s-ar fi putut să aibă dreptate, ori poate că nu, ori poate că la mijloc fusese o mână criminală… Supoziţiile erau trecute în faţa lui, pe foaia de hârtie. Şi marea întrebare. Poţi, Kevin? Da. Putea. Pentru Kevin, viermele îndoielii era mai periculos decât orice altă consecinţă pe care putea s-o aibă ancheta sa neoficială. Neoficială cel puţin până la un punct. Dacă avea să observe ceva suspect, îşi va suna colegii, rugându-i să-şi urnească cururile până pe coclaurile astea bântuite de băbătii care ştiau tot şi aveau pretenţia să se substituie oricărei legi.

Cabana nu era cea mai mare din sat; cel puţin jumătate dintre construcţiile răsfirate de-a lungul şoselei o depăşeau în dimensiuni. În schimb, era cea mai cu gust construită. Kevin fusese de părerea asta încă de la început, spre deliciul lui Chuck. Totul fusese gândit să încânte ochiul şi totul reuşise de minune. Nu aflase niciodată dacă tatăl său construise cabana, o cumpărase în forma actuală sau adevărul era undeva la mijloc, Chuck mulţumindu-se să aducă propriile sale îmbunătăţiri la ceva care fusese aproape reuşit de la început. Putea să afle cum stăteau lucrurile, asta nu era o urgenţă.

Începu cu livingul mirosind a răşină de brad.

Dacă este ceva care trebuie aflat, voi afla, îşi spuse, îngenunchind pe duşumeaua de scânduri.

Nu există crimă perfectă, nu există înscenare perfectă. Totul este perfectibil, dar Kevin nu cunoştea pe nimeni care să fi atins această performanţă extremă. Poate doar Ţapinarul… Poate, deşi, mai degrabă, nici el nu era perfect.  Nu, nu era perfect. Lăsase o mulţime de urme, dar niciuna nu se dovedise suficient de zdravănă încât să-i ducă pe anchetatori la criminalul misterios. Dar lăsase urme, şi încă multe. Faptul că nu fusese prins se datora mai degrabă neputinţei anchetatorilor de a exploata la maxim materialul care li se oferise decât perfecţiunii casapului. Nu puteai găsi perfecţiune nici printre criminali, nici printre anchetatori. Nimeni nu era perfect.

În cabană, ordinea era la ea acasă. Totul era aşezat la locul potrivit, totul funcţiona impecabil. Chuck fusese un bărbat foarte pedant, se vedea de la o poştă. Remarcase asta chiar de la prima vizită la cabană. Curăţenie impecabilă, mai ceva ca în sala de operaţii.

Curăţenia impecabilă. Asta putea da mai degrabă de bănuit.

Pentru că nu există curăţenie impecabilă, nici chiar în sala de operaţie. Într-o casă în care locuieşte un om, fie el un maniac al curăţeniei, nu se poate să nu existe măcar o urmă.

Nimic. Nici măcar fire de păr, scame sau particule de piele descuamată. Căută pe sub pat, prin acele locuri în care puţina murdărie se adună şi este trecută cu vederea chiar şi în casele celor obsedaţi de curăţenie. Nimic!

Nu reuşi să descopere nici un fir de păr, exceptându-le, desigur, pe cele două din preajma cuierului de la intrare. Dar acestea erau ale lui, fără îndoială. Erau negre şi nu depăşeau doi centimetri. Chuck avea părul alb şi, în ultima vreme, şi-l lăsase destul de lung. Nici scame…

Cercetă tălpile celor patru perechi de pantofi şi a celor cinci de bocanci şi cizme. Într-o zonă în care ploua destul de des, trebuia să fii nebun să nu ai la îndemână măcar o pereche de cizme. Nici măcar o urmă, ca şi cum abia atunci ar fi fost aduse de la magazin.

Cercetă coşul de gunoi, şemineul. Nimic. Livingul era curat. Absolut curat. Ceea ce era mai mult decât suspect. Chiar şi în urma celei mai exigente operaţiuni de curăţare, tot mai rămâne ceva de analizat. Dar aici…

—Suspect, mormăi, trecând în bucătărie. Suspect, suspect…

Nici în bucătărie nu reuşi să descopere ceva. Nici măcar o scamă sau o firmitură de pâine pe sub dulapuri. Cineva făcuse curăţenie, în mod sigur. Chiar dacă Chuck trecea drept un bărbat pedant, nu şi-l putea închipui târându-se ore întregi pe duşumele sau pe covoare, angajat în vânătoarea firelor de păr, a scamelor sau a minusculelor particule de praf. Ar fi fost absurd, de-a dreptul maniacal. Cineva făcuse curat în cabană şi o făcuse atât de temeinic, încât devenise suspect din capul locului. Nimeni nu investeşte atâta timp (cât îşi închipuia că trebuie să se fi investit pentru a curăţa cabana chiar şi de cele mai nevinovate particule de murdărie) decât într-un singur caz. Ceva de ascuns. Ce anume?

Reveni în living, neliniştit. Cuvintele îi zâmbiră de pe perete şi el le ameninţă cu pumnul.

La parter mai erau două cămăruţe şi o magazie. Nu descoperi decât câteva aşchii minuscule lângă toporul din magazie. Grijuliu, le strecură în punguţe de plastic. Cercetă şi încuietorile uşilor. Nimic care să sugereze că fuseseră forţate.

—Da…

În spatele uşii, în magazie descoperi şase canistre metalice. Încercă să ridice una. Era plină. Prudent, desfăcu capacul, nu înainte de a-l verifica minuţios, în căutarea unor eventuale urme. Mirosi. Benzină. Toate canistrele erau pline ochi cu benzină. Un asemenea depozit nu trebuia să mire pe nimeni, nici chiar pe un detectiv suspicios din capul locului. În zonă, aprovizionarea cu combustibil era cât se poate de anevoioasă şi orice om cu scaun la cap îşi făcea rezerve dacă nu dorea să se milogească de vecini atunci când rămânea în „pana prostului”. De ce depozitase Chuck atâta benzină în casă, în condiţiile în care un asemenea depozit putea deveni extrem de periculos? Simplu. Cabana nu avea nici măcar un fel de anexe.

În clipa în care concluzionă că parterul nu putea să-i ofere indicii, se simţea atât de ostenit, încât ar fi dormit prăbuşit de-a dreptul pe duşumea. Îl dureau genunchii de la atâta târât pe podele, îl dureau ochii, îl dureau mâinile. Până şi părul din cap îl durea.

Da, nimeni n-o să-l poată învinovăţi pentru un scurt pui de somn. Avea nevoie de asta pentru a putea continua investigaţia. Pe foaia de hârtie din living mai adăugase un singur cuvânt, mai mare decât toate celelalte.

„—Suspect!”

Se aruncă pe canapeaua din living şi, înainte să apuce să rememoreze întâmplările zilei, simţi cum somnul îl învăluie în mantia sa binefăcătoare.

◊        ◊

O uşoară bătaie în geam îl făcu să sară din pat. Cât dormise? Nu avea nici o idee. Şi cine avusese neobrăzarea să-l trezească? Privi pe geam. Nu văzu pe nimeni. Probabil fusese o pasăre; poate i se păruse. Soarele îşi începuse călătoria spre asfinţit. Pe meleagurile astea noaptea venea mai repede ca în câmpie. Aproape pe nesimţite, se prăbuşea din crestele munţilor pe potecile sinuoase.

Un fâşâit abia perceptibil veni din partea dreaptă. Se răsuci, încercând să identifice sursa zgomotului. I se păruse sau… parcă o umbră trecuse prin faţa uşii întredeschise de la bucătărie.

—Hei, e cineva acolo?

Nici un răspuns. Ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i răspundă cineva… Cine să fie? Nu era decât imaginaţia lui care, probabil din cauza stresului şi a muncii încordate, începea să acceseze rezerva de halucinaţii.

Pentru a risipi orice urmă de îndoială, deschise uşa bucătăriei. Nimeni. Nimic.

—Da…

Parterul se dovedise mai mult decât zgârcit în indicii. Şi asta era evident suspect. Aruncă o nouă privire foii de hârtie lipite pe perete. „Suspect” rânjea la el.

Ezită câteva clipe înainte de a urca pe scara de la mansardă. Abia acum îşi dădu seama că nu urcase niciodată în mansarda cabanei. Nici singur, nici însoţit de Chuck. Chuck era gazda ideală, cum altfel ar fi putut fi pentru copilul său? Dar nu era deloc genul acela de proprietar care încearcă să-şi impresioneze musafirii cu „turul casei”. Nu, nici măcar o prezentare succintă. Îi arătase de la început livingul mare şi primitor, bucătăria, cu cămara plină de toate bunătăţile la care putea pofti un gurmand, baia, pentru necesităţile urgente şi, desigur, coşul de gunoi, acolo unde insistase să fie aruncată orice rămăşiţă, cât de neînsemnată. Ordinea e ordine, trebuia respectată şi impusă chiar şi aici, în creierul munţilor. Nici măcar nu se obosise să-l atenţioneze că mai există ceva la etaj, sub acoperiş.

Începu să urce scara. Primele trei trepte scârţâiră prelung, ca o insultă la adresa ordinii care domnea în casă. Însă, de îndată ce călcă pe cea de-a patra treaptă, scârţâitul încetă.

La mansardă descoperi cinci uşi. Una dintre ele dădea la baie, era sigur, se afla chiar deasupra băii de la parter. Rămânea de văzut ce ascundeau celelalte trei. Îşi propuse să se ocupe la urmă de baie. Instinctul îi spunea că celelalte patru încăperi erau mult mai promiţătoare.

Trase de o uşă. O alesese la întâmplare, pe cea mai apropiată. Uşa scârţâi lugubru şi se deschise după ce o forţă un pic. Balamalele protestară. Un iz de aer închis îl lovi în faţă, îmbâcsindu-i plămânii.

—Pfiu!

În cameră descoperi maldăre întregi de haine vechi. Stivuite peste tot, până sub tavanul înclinat. Mormanele de vechituri acopereau cea mai mare parte a ferestrei, astfel că în cameră domnea semiîntunericul. Bâjbâi după comutator şi reuşi să-l găsească lângă uşă. Îl răsuci şi lumina lăptoasă invadă camera. Mormanele de zdrenţe se colorară, parcă dintr-odată, în culori vii sau şterse.

Kevin evaluă nemulţumit oceanul de vechituri. Dacă aici se afla vreun indiciu, atunci trebuia să depună muncă serioasă pentru a-l identifica. Ce l-o fi determinat pe Chuck să adune toate zdrenţele în loc să le arunce?

Cea de-a doua uşă îi dezvălui un dormitor micuţ şi cochet, probabil mai potrivit pentru o domnişoară bătrână decât pentru un bărbat ieşit la pensie. Putea să jure că, de cum deschisese uşa, simţise parfum de viorele. Inspiră adânc, încercând să-şi împrospăteze senzaţiile olfactive. Nimic… Poate că doar i se păruse.

Câteva fotografii pe pereţi, chiar deasupra patului. Dintr-una din ele zâmbea el însuşi, la vârsta de patru ani. Kevin simţi cum i se umezesc ochii. Aşa de inocent şi de derutat? Un pui de om, care privea către obiectivul aparatului de fotografiat mai degrabă înspăimântat decât curios. Da, îşi amintea poza, sigur că da… O făcuseră în parc, dar nu-şi amintea să se fi simţit speriat sau derutat în vreun fel. Oricum, întreaga lui atitudine asta trăda.

O poză cu Martha, în tinereţea ei. Sobră, cu pălărie, dezvăluind privitorilor o superioritate un pic forţată. O poză cu Chuck, poate cea mai recentă din serie. Chuck în costum de pescar, în picioare, cu un crap imens în braţe. Chuck zâmbind, mândru de trofeul său. Un Chuck fericit…

O noptieră cu sertarele goale şi un dulap în care descoperi doar două costume de haine, împănate cu naftalină. Cercetă buzunarele superficial. Avea să revină mai târziu, după ce-şi făcea o idee despre mansardă. Într-unul dintre buzunare descoperi o brichetă uzată. Chuck nu arunca porcăriile? Interesant.

Deschise cea de-a treia uşă şi se trezi într-un birou a cărui amenajare costase, desigur, o sumă consistentă. Probabil cât o maşină nouă.

Chuck nu se zgârcise deloc cu amenajarea cabanei, dar aici făcuse o adevărată risipă. Lambriuri de mahon lustruit, parchet de măslin. O bibliotecă susţinută de coloane în torsadă, din stejar, după cât putea să-şi dea seama la prima vedere. Rafturi pline cu cărţi legate în piele. O maşină de scris trona pe biroul din centrul camerei, încadrată de un suport pentru stilouri şi un top de hârtie de scris. O veioză masivă de bronz, lucrată artistic şi o scrumieră de cristal.

Preţ de câteva clipe, Kevin rămase blocat în prag, admirând biroul. Niciodată nu ar fi bănuit că la mansardă se ascundea o asemenea comoară. Chuck era un om cu gusturi, fără îndoială.

Păşi înăuntru. Instinctul îi şopti că aici putea găsi ceva interesant, dacă era atent.

Unii oameni aveau obiceiul să ţină jurnal. Poate că şi Chuck se înscrisese în această încăpăţânată categorie. Poate… Dacă exista un jurnal al lui Chuck, cu siguranţă că ar fi lămurit o mulţime de enigme.

Se aşeză pe fotoliul de piele din spatele biroului. Confortabil.

Aprinse veioza şi începu să verifice hârtiile de pe masă. Toate erau albe. Pe una dintre ele descoperi urma unui deget, o mică pată pe care, un ochi mai puţin exersat ar fi ignorat-o cu siguranţă. În sfârşit, un indiciu mai consistent.

Sertarele biroului se dovediră darnice în indicii. În primul descoperi un plic nesigilat pe care îşi citi numele.

—Kevin Fulton… Ăsta este pentru mine.

Îl deschise, tremurând de emoţie. Înăuntru descoperi o singură coală de hârtie, acoperită cu un scris mărunt.

Citi, silabisind.

„Dragul meu Kevin…”

Scrisoarea începea promiţător şi se termină lăsându-i un gust amar. La ce se aşteptase? La o ultimă confesiune a unui tată către fiul său? La rememorarea unor momente mai mult sau mai puţin plăcute din viaţa sa? Un „rămas bun”? No…

„Dragul meu Kevin…”.

Dedesubt se întindea un text anost, lipsit de stil şi totuşi care nu lăsa loc de interpretare, mai degrabă ieşit din creierul meticulos al unui avocat bine ancorat în realitatea tribunalului decât din inima unui bătrân tată, nefericit în relaţia cu singurul său fiu.

Totuşi, scrisoarea il prezenta pe tatăl său într-o lumină nouă, una pe care nu ar fi bănuit-o, dar lăsa şi destule semne de întrebare, unele pe care dorise să le ignore, mai ales datorită faptului că fuseseră ridicate de Martha.

Astfel, în termeni sobri, exacţi, Chuck îi dezvăluia faptul că fusese un investitor foarte chibzuit, care reuşise să strângă o avere colosală (niciodată nu şi-ar fi închipuit că tatăl său era multimilionar), dar pe care o agonisise datorită plasamentelor inspirate din ultimii ani (de aici reieşea, fără ca Chuck să-l spună în vreun fel, faptul că nu reuşise să-i pună la dispoziţie imensa avere mai devreme).

Mai bine mai târziu decât niciodată, îşi spuse Kevin, sub impulsul momentului. Multimilionar înainte de cincizeci de ani, nu suna deloc rău pentru planurile sale viitoare.

Dar surprizele nu se terminau cu această îmbucurătoare veste. De fapt, abia acum începeau adevăratele surprize. Şi nu mai erau deloc plăcute.

Kevin putea intra în posesia milioanelor oricând avea chef. Chuck trecuse numărul de telefon şi adresa unui avocat care urma să se ocupe de toate actele, comisionul fiindu-i plătit dinainte. Dar mai existau nişte condiţii (desigur, ar fi fost prea frumos ca totul să fie aşa cum anunţau primele trei paragrafe). Astfel, Kevin trebuia să renunţe la serviciul său în poliţie. Ei, asta era chiar apă de ploaie. Cu atâtea milioane să-şi mai bată capul să prindă infractori? Spiritul lui de justiţiar nu mergea chiar până acolo. Nici chiar ispititoarea perspectivă de a-l prinde pe Ţapinar nu se putea constitui într-o stavilă suficient de solidă cât să-i zdruncine hotărârea. Ţapinarul îi provocase numai neplăceri, el era sursa stresului permanent şi a coşmarurilor nocturne. Şi acum, când era pe cale să trăiască pe bune „visul american”, era chiar atât de prost încât să se afunde şi mai adânc în mocirla coşmarurilor? Nu. Nu aveau decât să se ocupe alţii de violatori, ucigaşi la beţie, casapi domestici sau chiar ucigaşi în serie. Drăguţul de Chuck se temuse ca nu cumva fiul său, însurat cu munca, să pună banii la ciorap şi să ducă acelaşi stil de viaţă nenorocit, cu mâncare la conservă şi scormoneli interminabile prin râpe şi gunoaie. Chuck se gândise la toate şi uite-aşa apăruse o precauţie inutilă.

Dar asta nu era tot. Urmau dispoziţiile aberante. Atât de aberante, că ridicau dubii serioase. Lui Kevin îi era interzis să revină la „locul unde a fost cabana”. De ce? Chuck nu simţise nevoia să precizeze. De fapt, îi era interzis să revină în zonă. Şi iar de ce „locul unde a fost cabana”? De ce „a fost”? Pentru o clipă, gândul îi zbură la canistrele cu benzină din magazie.  „A fost?”.

Chuck nu făcuse nici un fel de precizări la proprietăţile imobiliare pe care le agonisise. Probabil cabana era singura locuinţă de care dispunea. Probabil. Având în vedere zona în care era situată, era de aşteptat ca un evaluator imobiliar să nu avanseze o sumă prea mare. Pustiu. Aproape pustiu, dar ce mai conta? Oamenilor le plac casele la munte, însă nici în zone aşa de izolate. La urma-urmei, valoarea cabanei nu era decât o picătură în oceanul bine garnisit cu care îl pricopsise Chuck. Nu valora mare lucru, era de acord. Dar ce fusese în capul lui Chuck când îi interzisese accesul în zonă?

De ce să nu revină la cabana de munte? Sau, mai degrabă, în locul în care „a fost”? Chuck îşi pusese în cap să distrugă cabana? Adică s-o demoleze cu totul… Cum? De ce? Nu, canistrele de benzină nu aveau nici un amestec.

Sperase să găsească răspunsul până la sfârşitul scrisorii. Zadarnic. În schimb, descoperi multe elemente care puteau pune sănătatea mintală a lui Chuck sub semnul întrebării. Doar cineva care avea sănătatea zdruncinată putea veni cu astfel de precizări. Nu numai că Chuck îi cerea să nu revină la locul unde fusese cabana, dar îi mai cerea şi ca nu cumva, vreodată, să înnopteze în zonă. Asta chiar că era aberant. Bine, putea renunţa fără să protesteze la cabană. La urma-urmei, nu era mare lucru, la banii pe care-i lăsase Chuck îşi putea cumpăra orice casă îşi dorea. Dar să nu înnopteze în zonă? Chuck îl implora să se ferească de a reveni în zonă şi, mai ales, să nu înnopteze.

—Mai mult decât ciudat…

Abia după ce reuşi să termine scrisoarea, Kevin găsi de cuviinţă să examineze şi plicul. Era timbrat, numai bun de expediat. Cele două timbre marcau împlinirea unui anumit număr de ani de la fondarea unei bănci din sudul statului şi fuseseră puse în circulaţie cu cel mult două săptămâni mai devreme. Şi iată că se lămurea o parte a misterului.

Indiferent ce-or fi spus baborniţele locale, pe ce temeiuri şi-or fi bazat supoziţia că Chuck îşi pusese capăt zilelor, teoria lor nu stătea în picioare. Moartea îl luase pe nepregătite pe Chuck. Nici nu apucase să expedieze scrisoarea care, în opinia lui, reprezenta un serios semnal de alarmă. În mintea lui, poate din ce în ce mai tulbure, primejdii nenumite îl pândeau pe Kevin aici, pe coclaurile astea. În general, muntenii erau oameni cu capul pe umeri, dar, paradoxal, erau şi sclavii superstiţiilor. Şi poate boala asta îl atinsese şi pe Chuck. Îi intrase ceva în cap, ce mare lucru? Din dragoste pentru cel care-i fusese tată, i-ar fi respectat ultima dorinţă; aceea de a nu-şi mai arăta vreodată mutra prin văgăuna asta pierdută printre prăpăstii şi creste întunecate. Ar fi înţeles. Dar, din nefericire, Chuck murise înainte să apuce să expedieze scrisoarea. Dintr-un motiv ce avea să rămână necunoscut până la sfârşitul lumii, după ce terminase de aşternut pe hârtie ultimele rânduri, Chuck timbrase plicul şi ieşise din cabană. Ori poate că îl timbrase mai devreme, sau îl cumpărase timbrat, dar, pe mă-sa, asta chiar nu mai conta. Nu conta deloc. Şi, fără veste, infarctul se abătuse asupra inimii acestui tată iubitor.

Da, cam aşa se petrecuseră lucrurile.

Gândindu-se la foaia de hârtie de pe peretele livingului, Kevin îşi spuse că, având în vedere valoarea covârşitoare a ultimei descoperiri, varianta sinuciderii ieşea din schemă. Ce uşurare! Iar cea a crimei începea să pulseze alarmant. Crimă?!

Cineva curăţase cabana cu un scop. Dar, dacă o făcuse cu scopul de a ascunde urmele, de ce naiba nu ascunsese scrisoarea? Era puţin probabil să nu o fi descoperit în timpul explorării sertarelor. În birou domnea aceeaşi curăţenie demenţială care începuse să-l îngrijoreze. Nici o scamă, nici un fir de păr sau de praf. Cineva care îşi permitea să fie atât de migălos, nu ar fi trecut cu vederea scrisoarea…

Sau poate că o văzuse, dar nu-l interesase în mod deosebit. Ori poate suspectul (presupunând că era vorba despre cineva suspect de ceva) o lăsase la locul ei în mod intenţionat. În fond, scrisoarea i-ar fi venit în ajutor. Nu-i cerea oare Chuck Fulton fiului său să nu revină vreodată pe coclaurile astea? Ce şi-ar fi dorit mai mult?

Da, scrisoarea eliminase una dintre posibilităţi (cel puţin deocamdată), dar arăta cu degetul mai ales spre „crimă”. O crimă al cărei mobil nu-i era deloc clar. Cine şi-ar fi dorit să-l vadă mort pe Chuck? De ce şi-ar fi dorit cineva asta? Pentru banii lui? Puţin probabil. Chuck nu lăsase niciodată impresia că ar fi un tip avut. Purtase în ultimii ani aceeaşi pereche ponosită de blugi şi aceeaşi flanelă de lână sau tricou de bumbac, după caz (afară de zilele în care îşi îmbrăca anticul costum de camuflaj). Avea de-o viaţă aceeaşi camionetă Ford pe trei sferturi mâncată de rugină şi niciodată nu purta asupra lui mai mult de douăzeci şi cinci de dolari. Da, austeritatea asta a lui Chuck înşelase pe toată lumea. Nici chiar Kevin nu bănuise că era fiul unui multimilionar. La mijloc fusese vorba despre vreo femeie? Nu-şi amintea ca tatăl său să fi pomenit vreodată de vreo femeie în viaţa lui. După ce Kevin împlinise douăzeci de ani şi se mutase „la casa lui” (o mică mansardă cu chirie), Martha se forţase să-şi recupereze tinereţea pierdută, încercându-şi norocul cu diverşi indivizi. Însă Chuck rămăsese un veritabil abstinent, pe care mai degrabă îl interesa să-şi repare camioneta decât să-şi piardă timpul cu o femeie. Chiar aşa o spusese Chuck de câteva ori şi Kevin nu găsise niciodată motiv să nu-l creadă.

Vreo duşmănie mai veche? Tuşa Angie îi spusese că Chuck se prăbuşise ca secerat în mijlocul drumului, dar parcă puteai să te iei după muntenii ăştia ţicniţi? Erau în stare să facă front comun în faţa unei cauze care-i interesa pe toţi, dacă aşa li se părea că este normal sau dacă această atitudine ajuta în vreun fel cuiva, în special, sau comunităţii, în general. Poate că Chuck nu se prăbuşise în mijlocul drumului…

Strecură plicul într-o folie pentru dovezi. În mod normal, pe plic nu ar fi trebuit să existe decât urmele degetelor sale şi ale lui Chuck. Şi nu cumva şi ale tipului de la poştă, cel care-i vânduse lui Chuck plicul? Da, situaţia se complica un pic, dar pe foaia din interior era sigur că nici nu exista loc pentru cel de-al treilea rând de urme de degete.

Oftând, mai făcu un inventar vizual al obiectelor din birou. Cunoştea câteva duzini de mici ştabi care şi-ar fi dorit un birou măcar pe jumătate la fel de înzestrat, dar din încăpere nu părea să lipsească nimic. Cel puţin asta era impresia generală, în condiţiile în care cu doar o oră mai devreme nici măcar nu bănuise existenţa biroului.

Mda. Cum şi-ar putea da seama dacă lipseşte sau nu ceva în condiţiile în care nu avea nici cea mai vagă idee despre inventarul real al camerei?

Un zgomot rapid de paşi îl făcu să tresară. Era treaz, nu dormea; de data aceasta nu i se mai păruse. Se auzeau de la parter. Paşi grei, ai unui individ care nu făcea nici un efort să-şi ascundă prezenţa. Sări în picioare şi ieşi din birou.

—E cineva acolo jos?

De data asta trebuia să-i răspundă cineva. Nu mai putea invoca mrejele amăgitoare ale somnului pentru a justifica faptul că aude zgomote.

Privi cu atenţie, din capul scărilor. Nu se zărea nici ţipenie de om, dar începu să-l încerce senzaţia că nu era singur şi, mai ales, că intrusul nu putea fi înscris în categoria vizitatorilor prietenoşi. Un prieten nu se strecoară sub acoperişul tău şi nici nu se fereşte să-ţi răspundă atunci când este descoperit.

Înjură în şoaptă. Zgomotul de paşi se repetă, parcă ceva mai prudent, dar nu încăpea nici o îndoială că cineva îşi făcea de cap la parter. Cine oare?

Kevin se hotărî să coboare şi să-l înfrunte pe intrus, indiferent cine ar fi fost acesta. Nu mai călcase de multă vreme prin sala de forţă, dar încă îşi mai aducea aminte de vremurile bune din tinereţe când câştigase câteva trofee la box. Nu mare chestie, abureală pe plan local, dar mai mult decât premiile conta faptul că se simţise întotdeauna în stare să facă faţă cu brio unei încăierări de stradă sau unei cafteli organizate în spaţiul rigid al ringului. Simţi fiori plăcuţi în „dreapta campioană”.

Prudent, coborî scara. Îşi aduse aminte la timp de treptele scârţâitoare, dar de vreme ce strigase mai devreme, intrusul era mai mult decât avizat de prezenţa sa. Trecu rapid în revistă locurile în care eventualul agresor îl putea aştepta, ascuns după o uşă sau ghemuit într-un dulap. Din fericire, nu erau atât de multe locuri în casa asta unde să i se poată întinde o capcană. Verificase parterul mai devreme şi bănuia cam de unde putea porni un eventual atac. Zgomotul de picioare fusese înlocuit cu un uşor trăncănit, care părea să se repete la intervale regulate.

—Să încerce numai…

Încetul cu încetul, ajunse în bucătărie şi tensiunea, insuportabilă la început, începu să se mai diminueze. Nu sărise nimeni asupra lui gata să-l doboare, să-l înjunghie sau să-l sugrume.

Geamul de la bucătărie era deschis şi se lovea  încetişor, mişcat de adierea vântului. Kevin respiră uşurat.

—Ei, asta-i culmea.

Nu-şi amintea să se fi atins de geamul din bucătărie. Nu, nu verificase dacă era sau nu închis. Poate că ar fi trebuit să se ocupe mai întâi de asta, să verifice dacă toate căile de acces în casă erau bine zăvorâte. Halal detectiv!

Se grăbi să închidă geamul. Da, era destul de mare încât să permită accesul unui tip şi de două ori mai corpolent decât el, şi se afla destul de aproape de sol încât pervazul să poată fi escaladat fără a apela neapărat la o scară. Doar puţină îndemânare şi ceva exerciţiu fizic.

—Kevin, te-ai făcut de căcat! chicoti, în timp ce manevra mecanismul de zăvorâre al geamului.

Încă un indiciu, ar fi trebuit să lase geamul exact în poziţia în care-l găsise, dar nu se simţea în siguranţă să-şi petreacă noaptea la cabană cu geamul deschis.

—Ce e asta?

De-abia acum observase. Pe sticla ferestrei, din exterior, se putea observa amprenta roşietică a unei palme, cu degetele răsfirate. Palma dreaptă, concluzionă după prima examinare. Nu putea fi  palma lui, nu atinsese geamul din exterior, nici măcar o dată, în timpul vizitelor la cabană, şi nici palma lui Chuck. Era prea mică pentru a fi urma palmei lui Chuck. Chuck avea nişte mâini uriaşe, de luptător, ori această palmă părea mai degrabă de copil decât de adult.

—Mda…

Urma de pe geam nu aducea nici un fel de lămuriri, ci doar înmulţea numărul întrebărilor fără răspuns. Şi mai era şi problema paşilor. Chiar dacă până la urmă vinovat de zgomote se dovedise a fi geamul de la bucătărie, totuşi el auzise zgomot de paşi şi nu trăncănitul unei ferestre prost închise. Fusese cineva în casă şi, atunci când îi descoperise prezenţa, fugise, folosindu-se de geamul de la bucătărie?

Rezistă impulsului de a ieşi din cabană pentru a verifica sub fereastră. Poate că nepoftitul era încă înăuntru. Urmă o nouă verificare a parterului, la fel de lipsită de surprize ca precedenta.

Dar zgomotul se auzi de la mansardă. Zgomot de paşi. Zgomot înfundat, ca şi cum nepoftitul ar fi ţopăit ostentativ pe un covor.

—Pun eu mâna pe tine, scrâşni Kevin, repezindu-se pe scări în sus.

În avântul său, uită de treptele scârţâitoare, dar în clipa următoare era deja în capul scărilor, gâfâind de efort şi încordare. Dacă era cineva acolo, nu avea cum să-i scape.

Ezită doar o clipă în alegerea uşii pe care trebuia s-o deschidă. Vizitase dormitorul, magazia de vechituri şi biroul. Singura încăpere pe care nu o verificase se afla în spatele celei de-a cincea uşi. În gardă, cu simţurile încordate la maxim, Kevin se apropie de ea. Indiferent cum puteau fi explicate zgomotele de mai înainte, acum nu mai încăpea nici o îndoială. Era vorba de o fiinţă omenească. Cum reuşise intrusul să urce la etaj fără să fie observat? Asta era o întrebare la care răspunsul putea aştepta. Mai întâi trebuia să descopere cine era cel care îşi bătea joc de el.

Împinse uşa brusc, gata să lovească cu „dreapta campioană”, odinioară spaima tuturor aspiranţilor la glorie locală.

Uşa se deschise cu putere, ca şi cum ar fi fost acţionată de un arc, izbindu-se sec de perete. Cuplat la un comutator automat, un bec de mare putere se aprinse, scăldând totul într-o lumină de-a dreptul dureroasă. O cameră lungă, dreptunghiulară, în capătul căreia se afla scara care ducea în turnul de lemn.

—Cerule! gemu Kevin, lăsându-şi mâinile să atârne. Cerule, nu!

Copleşit, de-abia reuşi să treacă pragul, după care se prăbuşi. Era prea mult. Mult prea mult. Mult prea mult pentru un simplu om. Urlă, ridicându-şi pumnii spre tavanul înclinat şi ecoul se răsfrânse în întreaga cabană.

—Nu!

Nu avusese nevoie decât de o singură clipă pentru a-şi da seama cum stăteau lucrurile. Oricine altcineva în locul lui ar fi avut nevoie de ceva timp să pună lucrurile cap la cap, nu însă şi Kevin. El ştia. Ştia. Până acum câteva zile şi-ar fi dorit să ştie cât mai multe, acum îşi dorea să nu fi ştiut nimic, să nu fi trăit ziua nenorocită în care să deschidă această blestemată cutie a Pandorei, a cărei povară damnată avea să-l urmărească pentru totdeauna.

Pereţii erau tapetaţi cu fotografii. Fotografii uriaşe sau minuscule, color sau alb-negru, toate imortalizând, în diferite ipostaze, moartea. Femei tinere sau trecute de prima tinereţe. Albe, negre, roşii, galbene. Femei groaznic mutilate, cu feţele întoarse spre obiectivul aparatului de fotografiat, obiecte grotest puse în cadru, ca şi cum cel care făcuse pozele şi-ar fi dorit cu tot dinadinsul să le dezbrace de orice element de umanitate. De pe orice petec de perete, din orice colţişor, moartea îi rânjea, hâdă până la absurd, prin ochii goliţi de viaţă ai fotografiilor. Iar unele dintre instantanee îi erau lui Kevin extrem de familiare. Cum ar fi putut uita vreodată chipurile fără viaţă aflate în dosarul Ţapinarului?

—Nu, nu, nu… Nu se poate… Nu se poate… Spune-mi că nu este adevărat…

Hohotind, se târî către pereţi, încercând să se convingă că ceea ce i se întâmpla nu era real, că tot ceea ce i se întâmpla nu era decât un coşmar absurd, în care se prăbuşise din clipa în care primise vestea morţii tatălui său. Dar, deşi totul se năruise în jurul lui, pereţii plini de fotografii continuau să stea în picioare, ţintuindu-l asemenea unor degete acuzatoare. Fiul Ţapinarului! păreau să strige gurile mute, îngheţate de rictusurile morţii. Chiar el! Fiul Ţapinarului!

Nu mai încăpea nici o îndoială. Asta era concluzia pe care o trăsese din prima clipă şi nu găsea nimic care s-o pună sub semnul întrebării. Nimic!

Nimic!

Chipuri cunoscute. Feţe necunoscute. Toate, la un loc, alcătuiau un caleidoscop al morţii de care nu era vinovat decât un singur om pe lumea aceasta. Ţapinarul. Ţapinarul, acel criminal care rămăsese necunoscut ani îndelungaţi, a cărei identitate încercase s-o afle din clipa în care i se trântise în braţe cel mai voluminos dosar pe care-i fusese dat să-l vadă vreodată. Ţapinarul, pentru a cărui capturare se rugase de fiecare dată când se ivise ocazia. Ai grijă ce-ţi doreşti!…

Şi iată că dorinţa i se îndeplinise. Toate fotografiile din acel altar închinat cruzimii şi crimei purtau o singură semnătură, o semnătură care-i aparţinea deopotrivă Ţapinarului şi tatălui său. Cel mai ascuns secret al tatălui său fusese dat în vileag.

Deci de asta dorise Chuck ca fiul său să nu mai ajungă vreodată la cabană. De asta, de fiecare dată când se întâlneau, Chuck reuşea să aducă discuţia la un subiect care-l interesa în mod deosebit, dar pe care se străduia să-l trateze cu aparentă banalitate. Cum stai cu dosarul ăla nenorocit, ştii tu, ăla care are numele unui lucrător forestier. Joagărul?!… Ei, na, mereu uit asta, n-am nici o legătură cu pădurăritul, fiule. Da, Ţapinarul, uite, mi-am adus aminte… Da, ce ai mai aflat despre el? Ai mai găsit vreo dovadă. Ceva? Sper să-l prinzi, Kevin. Dintre toţi caraliii de pe lumea asta, tu eşti cel mai grozav. Şi o să-l prinzi, cu siguranţă…

Vocea moale, uşor amuzată, a tatălui îi răsună în ureche:

—Kevin, am încredere în tine… Numai un om pe lumea asta îl poate prinde pe nenorocit şi acela eşti tu…

Şi iar un chicotit ştrengăresc, ca şi cum şi-ar fi dat cu părerea despre ultima bârfă la modă şi nu despre activitatea unui dintre cei mai feroci criminali în serie care însângerase America ultimelor decenii. Da, Kevin, sunt în stare să pun la bătaie camioneta şi un bax de şase beri că o să pui mâna pe netrebnic.

Da, iată care fusese interesul lui Chuck. Iată de ce, de fiecare dată, în discuţiiile lor îşi făcea loc şi Ţapinarul, ca un oaspete nepoftit şi neagreat, dar pe care nu-l puteai ignora niciodată. Da, Chuck se pricepuse întotdeauna să-l descoasă şi el nu reuşise să păstreze vreun secret faţă de tata. Tata. În cine ar fi putut avea încredere pe lumea asta dacă nu în tata? Tatăl lui, cel care se străduise să-i înveselească anii copilăriei. Cum i-ar fi putut ascunde ceva legat de Ţapinar? Tot timpul îl pusese la curent cu mersul anchetei, cu ultimele descoperiri de la locul crimelor. Chuck ascultase, aparent blazat şi, după ce apreciase că a adunat destule informaţii, trăgea o râgâială zdravănă (tot timpul, atunci când vorbeau despre Ţapinar, Chuck avea o cutie de bere în mână), după care spunea plictisit.

—Ştii ce? Hai să discutăm despre ceva mai vesel. Da’ sunt sigur că tu o să pui mâna pe ticălos…

Şi iată că, în mare măsură, Chuck avusese dreptate. Da, pusese mâna pe ticălos. Cel puţin îl identificase, ştia unde-şi dormea somnul de veci, în afara cimitirului, alături de cei pentru care comitetul local de babe considerase că nu aveau dreptul la odihnă veşnică în pământ sfinţit. Chuck Fulton, Ţapinarul. Propriul său tată. Kevin îşi urlă neputinţa şi disperarea către pereţii încărcaţi cu fotografii, dar nu primi în schimb decât priviri pline de reproş din partea victimelor. Ca şi cum fotografiile s-ar fi însufleţit pentru o clipă. Chuck Fulton, cel mai căutat criminal. Da, în timp ce statul cheltuia sume enorme pentru a-i da de urmă, Chuck îşi petrecuse ultimii ani ai vieţii retras la cabana sa cochetă, pescuind, citind, făcând afaceri de milioane şi, desigur, găsindu-şi timp pentru a coborî din când în când în vale pentru a mai căsăpi o nefericită sau pentru a-şi vizita fiul, mare detectiv. Sau, de ce nu?, pentru a-şi satisface ambele pofte. Chuck dovedise în multe ocazii că era în stare să scoată maximul din toate combinaţiile şi să facă investiţii de mare randament.

Da, tatăl în care crezuse, după a cărui paternitate jinduise în copilărie şi adolescenţă, cel pe care îl invocase în momentele mai puţin fericite ale vieţii (şi fuseseră o mulţime, dar, dacă ar fi fost tata lângă mine…), tatăl cel mai bun din lume nu era decât un criminal odios, însetat de sânge şi suferinţă. Un criminal care nu se dăduse în lături nici să-şi chestioneze propriul copil pentru a trage cu ochiul în cărţile din mâna poliţiei, gata să le pregătească detectivilor o cacealma de toată frumuseţea. Un criminal, nu era decât un criminal!

Deci, până la urmă, Martha avusese dreptate. Avusese dreptate atunci când hotărâse să divorţeze. Avusese dreptate atunci când îi spusese să se ţină departe de tatăl său, de propriul lui tată. Oare cât ştiuse Martha? Fără îndoială, nu ştiuse totul, dar cât de mult? Destul de mult, însă în nici un caz groaznicul adevăr. Oricum, Martha îi dăduse Ţapinarului posibilitatea de a-şi vedea băiatul, oferindu-i astfel lui Kevin o fărâmă din copilăria ideală, cea de care se bucură copiii născuţi în familii iubitoare.

—Îmi pare rău, Martha, hohoti Kevin, ridicându-se în  picioare. Îmi pare rău…

Martha ştiuse. Ştiuse multe, dar preferase să tacă pentru a nu-şi creşte fiul cu povara amintirii unui tată dezaxat, a unui tată care ajunsese la balamuc deoarece avea halucinaţii şi, mai rău, din când în când căsăpea femei. Un tată divorţat este mai bun decât unul bine înfipt în panoplia criminalilor americani. Or poate că nu bănuise adevărata dimensiune a grozăviei reprezentate de cel numit Chuck Fulton.

—Îmi pare rău, Martha…

Se ridică. În jurul său, camera părea să se învârtească, fotografiile alcătuind un caleidoscop ciudat. Rând pe rând, câte un chip ieşea din mulţime şi-l agresa cu un zâmbet tâmp. Da, în ciuda faptului că respirau moarte, chipurile din fotografii rânjeau.

O viaţă întreagă ruinată în câteva clipe…

—Blestemat să fii, Chuck!

Lovi cu pumnul peretele mai apropiat. Roiul de fotografii se desprinse, ca şi cum doar acest impuls l-ar fi aşteptat şi se prăbuşi pe podea. Unele planară îndelung, efectuând manevre curioase înainte de a se prăbuşi pe podea. Altele căzură violent, zgomotos, ca şi cum ar fi fost confecţionate din plumb.

Kevin privi prostit la peretele rămas gol.

Asta chiar că le întrecea pe toate.

Pe peretele îngălbenit de trecerea timpului, o mână scrisese cu sânge.

„Bob este singurul vinovat”.

Bob… Martha îi povestise ceva despre Bob, cu câteva ore mai înainte. Bob… Martha avusese încă o dată dreptate…

Cineva tuşi în pumn în spatele său. Tuse de atenţionare, ca şi cum ar fi vrut să-şi semnaleze prezenţa.

Kevin se întoarse. Lângă uşă se afla o fiinţă. O fiinţă, deoarece era impropriu să-i spună bărbat.

O creatură diformă. Înaltă cam cât el, cu ochi mari, atât de mari încât păreau lipiţi unul de altul, deasupra unui nas minuscul şi a unei guri fără buze.

—Ce…

—Bună, rosti creatura. Sunt Bob.

Kevin urlă. Bob… Bob…

Tatăl lui nu fusese vinovat. De vină era Bob, doar Bob… Bob! Cine eşti tu, Bob?

Creatura rânji, dezvelindu-şi dinţii ca de şarpe.

—Kevin, te-am aşteptat. Bine ai venit în lumea mea, Kevin. Şi nu am decât un lucru să-ţi spun. Din lumea mea nu scapă nimeni.

Kevin se repezi să-l pocnească, dar în clipa următoare Bob nu se mai afla lângă uşă. Îi auzi râsul dement din spate. Se întoarse. Bob rânjea. Ochii creaturii străluceau.

—Kevin, cum spuneam, din lumea mea nu scapă nimeni.

Sfârşit

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Revista Suspans, nr. 3 « Mircea Pricăjan said:

    […] MITOCEANU — Moştenire grea (partea […]

  • gabi, bucuresti said:

    cool, man

  • avocati said:

    Avocatura este intr-adevar un domeniu sofisticat. Ar trebui insa ca si judecatorii sa fie mai mult in spiritul legii.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.