Muşuroiul

Articol publicat in:Proza | 15 februarie 2013
Autor:

Era păzitorul amplului şi energicului muşuroi de furnici, căci fusese atât de nedemn în vieţile anteriore, atât de nepăsător şi de neconvingător, încât acum trebuia să păzească nişte fiinţe cărora le putea pune capăt cu un singur pas. Cu timpul le înţelese însă mişcarea, ajunsese să le înţeleagă şi rostul, şi cu atât mai mult se simţea şi mai mic în faţa furnicilor, pierdut pentru totdeauna în faţa sensului firesc al lucrurilor pe care el nu reuşise vreodată să-l urmeze.

Zilele treceau greu, furnicile munceau perfect egal, neîntrerupt şi laborios, iar el zăcea şi iar zăcea, alunga muştele de pe chip, plângea, dormea în fund, tensionat şi slăbit de vise, atent din când în când la vibraţiile periculoase care anunţau vreun animal mare, spaima sa din totdeauna fiind că un elefant, la un moment dat, o să calce peste muşuroiul de furnici şi o să-l distrugă, iar el va fi nevoit să reia munca de aşteptare de la început, căci doar atât vedea în soarta sa, aşteptare şi încordare. Nu ştia cum să prevină pericolul şi nu ştia nici cum putea fi înfruntat un elefant, dezastrul în clipele acelea părându-i-se iminent. Elefanţii nu se arătaseră niciodată de când fusese sclavul furnicilor, dar imaginea lor grandioasă şi implacabilă îl îngrozea, făcându-l să tremure şi la cea mai uşoară adiere de vânt.

 

Văzuse de multe ori spectacolul luptei între prădători, colţii înfipţi, ghearele arcuite, zbierătul înfiorător, petele de sânge, fusese şi martorul vânătorii, frica antilopei urmărite, hăituite, încolţite şi doborâte la pământ, îngropată în praf, sânge şi ferocitate. Totuşi aceste spectacole nu-i ameninţaseră deloc viaţa muşuroiului, muşuroi lăsat în paza sa şi a temerii sale, temere ce-l împinsese să-şi făurească arme de luptă, cum ar fi o serie de cuţite, un arc şi o suliţă. Apărase bine până acum muşuroiul, alungase păsările cu arcul, şoarecii cu suliţa, păianjenii cu piciorul, altor furnici mai mari le dăduse foc iar viespile avuseră aceeaşi soartă, deşi cu ele avea să mai dea lupte de multe ori. Cu ocaziile acestea avusese pe lângă satisfacţia izbânzii şi mâncare, şoarecii, păsările şi chiar furnicile reprezentând o masă bine venită de fiecare dată.

Lângă muşuroi îşi ridicase şi el o casă, simplă în comparaţie cu leagănul furnicilor, dar pe de o parte el era un singur om iar muşuroiul era o colonie precisă, cu instincte clare, fără ezitări şi împotmoliri, cu aceleaşi drumuri atavice de-a lungul istoriei sale.

Neavând altceva de făcut decât să păzească muşuroiul, încercă din plictiseală la început, din curiozitate mai apoi, să urmărească comportamentul furncilor, dar nu le putea urmări decât vreo două, trei sute de metri, atâta dura întinderea călătoriilor lor, în care adunau tot felul de seminţe şi se întorceau imediat la cuib, iar asta ţinea întreaga zi, muşuroiul era aprovizionat continuu, pofta lor părând a fi nestăvilită. Câteodată dădeau lupte şi cu alte furnici, pe cele pe care le omorau le luau cu ele la cuib, cel mai probail se hrăneau din ele. Ceea ce îl uimea era mişcarea în zig-zag a furnicilor, recunoaşterea uşoară a altor furnici cu care intrau în conflict, deşi pentru el toate erau la fel, şi acest du-te-vino infatigabil – de neegalat în întreaga lume. Obosea după ce urmărea câteva dintre raidurile lor şi de nervi le lua pe un băţ şi le mânca, potolindu-şi nervii şi foamea pentru scurt timp.

Nu înţelegea de ce fusese pus să păzească muşuroiul, dar ştia că asta trebuie să făcă, fusese pedepsit sau recompensat de zei pentru celelalte vieţi duse de până acum, de care-şi amintea vag sau aproape deloc, deşi sentimentul unui nou început dăinuia. Simţea că e pentru prima oară când păzeşte o fiinţă mai puternică şi mai firească decât el, muşuroiul de furnici, dar nu era pentru prima dată când simţea că întreprinde ceva total inutil dar de netăgăduit, de unde apăsarea pe care o resimţea. Muşuroiul i se părea în sine ireproşabil, merita toată lauda sa, lauda întregii lumi, atât de cuvântătoare cât şi de necuvântătoare, şi totuşi îl dispreţuia, îl ura, şi i se făcea rău de câte ori îl privea, de câte ori îi privea mişcarea, de câte ori îi privea nemurirea. Raportul de forţe era inversat, el era cel mic şi insignifiant, iar muşuroiul era cel mare şi important, şi totuşi el se ocupa de paza sa, de unde absurditatea abjectă a faptului.

Suferise mult timp din cauza acestui lucru până când într-o noapte auzi un foşnăit, se trezi şi dădu de un arici ce stătea cu botul în muşuroiul de furnici, se bucură pentru câteva clipe, vroia ca ariciul să termine muşuroiul, dar i se făcu frică de soartra sa, de posibilitatea repetitivităţii ei şi vru să-l alunge, dar atunci ariciul se îndreptă spre el, mişcat de impetuozitatea micuţului animal îl lua cu el în casă şi-l hrăni cu nişte carne de pasăre. De atunci încolo ariciul rămase la el. Nu era mofturos la mâncare, ba chiar din potrivă mânca orice îi dădea şi învăţă să se ferească de muşuroi, ca fiind ceva rău. Din când în când mai pleca noaptea, poate să se hrănească cum îi poftea inima, sau poate urma chemarea naturii.

Oricum, se arătă a fi un prieten de încredere mâncând insectele ce-şi făceau ascunzişul prin casă, iar el se simţea mai sănătos şi fără grija muşuroiului. Ariciul era o companie plăcută, putea să-i spună orice, să se plimbe cu el peste tot, îi permitea să-l mângâie, să se joace cu el, şi să dormă chiar la pieptul său, câteodată noaptea din neatenţie se trezea subit, fiind înţepat de spinii micuţului său prieten, inconştient de rătăcirile sale din somn, dar asta îl făcea doar să râdă şi să-l preţuiască şi mai mult. Se gândea ce frumos trebuie să fie să fii un arici, nocturn cutreierător, mic, agil şi necapricios, capabil să se păzească de unul singur, să se păzească pe sine prin sine, să nu-şi facă griji de prădători, de capcane şi otrăvuri, deşi ele existau pretutindeni, să trăieşti riscând la fiecare pas, să trăieşti intens şi cursiv şi nelucid în toate.

Ceea ce-l amuza teribil era faptul că micuţul său prieten nu era nevoit să-şi păzească spatele, dar pe de altă parte nici nu putea să doarmă pe spate. Era un ghemotoc aspru şi şod ce-i umplea singurătatea din spatele muşuroiului infinit şi idiot. Era şocat cât de mult putea să ţină la acest biet arici, mai mult decât ar putea să ţină la un leu poate, sau la o leoaică, iar cu o leoaică s-ar fi iubit dacă nu ar fi să fie devorat sau rănit mortal în timpul actului, dar sigur s-ar fi meritat, oricum n-avea el curajul ăsta. Imaginea elefantului nu-l mai înspăimânta, ba chiar îl relaxa, gândindu-se că o să pună capăt chinului, iar ariciul o să-l urmeze ca bun prienten ce e în cealaltă viaţă. Furnicile munceau de zor, nici nu-l luau în considerare, ele serveau o regină nu un muritor, dar nu-i mai păsa, facă-se voia celui de sus, sau celor de sus.
Pericolul nu-l ocoli însă. Noaptea furnicarul în căutările-i nestăpânite simţi muşuroiul şi începu să se înfrupte lacom din el, când fu surprins de o apariţie neaşteptată, ariciul, care-i puse la încercare forţa şi foamea şi primi răspunsul pe măsura spinilor săi. Trezit de o presimţire rea, se avântă afară cu cuţitul în mână, sări direct la furnicar, care-l zgârie adânc cu ghearele-i uriaşe, dar fu străpuns în burtă şi muri imediat. Aricul fusese aproape sfâşiat, îl îngropă în apropierea casei, aruncă hoitul furnicarului în zona prădătorilor, nu avea să mănânce o aşa lighioană. Zile la rând scuipă peste muşuroi, înjurând şi zbierând, nu mai putea îndura această soartă amară, mintea sa sfida elefantul, să vină şi să calce peste el şi peste muşuroi, să nu se mai treazească viu vreodată.

Iar zeii îi aduseră elefantul ca pe un nor gri deasupra capului său. Se puse în genunchi în faţa muşuroiului blocându-i calea, ochii-i lăcrimau, elefantul se ridică în două picioare şi se prăbuşi peste el mergând mai departe. Se trezi cu soarele în ochi, cu capul printre copaci, sub el simţea muntele, stătea pe spatele unui elefant, de jur împrejur alţi elefanţi îmbrăcaţi în aur şi covoare colorate erau mânaţi de oameni ce din ochi i se închinau, femei în veşminte bogate cărate pe sus îl adorau, toţi i se supuneau, dar important era faptul că elefanţii îi aparţineau.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.