Negru de fum

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 5 ( octombrie, 2010 )
Autor:

Capitolul 1

„Scrie deci cele ce ai văzut şi cele ce sunt
şi cele ce au să fie după acestea.”
Apocalipsa 1-19

– Hai că-i bine! a zis Anghel şi a început urcuşul.

Cerul gurii unui câine rău atârnă deasupra oraşului şi trebuie să fii orbit de fericirea viitoare, aşa cum e şi Anghel Arhitect, ca să nu-ţi dai seama că nimic bun nu poate începe într-o asemenea zi. Fosta ruină a castelului aflat în vârful dealului tronează peste un capac negru de nori grei, din care nu iese decât o singură rază care să ne arate că e totuşi zi. Cu toate că de ani de zile castelul a fost transformat în cea mai impozantă bancă din oraş, ca să nu spunem din ţară şi din lume, „Banca Renaşterea”, astăzi, dacă s-ar opri cineva să o privească ar vedea tot vechiul castel medieval care era odată şi poate că ar şi auzi sunetele care răzbăteau de jos, din camera de tortură. Pe care nu se ştie de ce, banca decisese să o păstreze. În scop turistic, zice-se.

„Banca Renaşterea” era mai mult decât o bancă, era începutul unei religii şi oamenii chiar propuseseră la Patriarhie să îi lase să se închine în faţa ei. Ceea ce bineînţeles Patriarhia a refuzat, delicat şi elegant, fiindcă şi Patriarhia era clientă a băncii. În schimb le-a dat voie oamenilor ca, de fiecare dată când trec prin dreptul unui sediu al „Bancii Renaşterea”, în loc să se închine, să se încline, şi să-şi ducă mâna la inima în semn de mulţumire. Gest pe care de atunci toată lumea îl face.

Iar când urcau spre sediul central, aşa cum făcea acum şi Anghel Arhitect, simţeau că e un fel de penitenţă şi nu puţini erau cei care se nevoiau şi urcau în genunchi. Nu conta că-şi stricau hainele cele bune, doar „Banca Renaşterea” avea să le dea tot. Aşa promitea reclama care rulase doar o singură zi şi pe care de fapt nimeni nu o văzuse şi nimeni nu şi-o amintea cu exactitate, dar care se transmitea ca o învăţătură adevărată, pe cale orală, din gură în gură.

– Nu îţi trebuie nimic, nici girant, nici avans, nici bani, nici slujbă, nimic, trebuie doar să semnezi…

– Nu ai nevoie de niciun act…

– Ce ipotecă, domnule, fugi de-aici!

– Termenul de rambursare? Nelimitat!

– Se dă orice sumă…

– Trebuie doar să ceri, oricât, oricum şi banca-ţi dă…

Scepticii au ramas la coadă. Şi Anghel Arhitect a stat deoparte. Anghel era născut să fie mereu excepţia care, pare-se, confirmă regula… dar ce regulă confirmă el, Anghel încă nu a aflat până la cei aproape 40 de ani ai lui. Aşa că a stat şi a văzut cum vieţile tuturor celor din jurul lui se schimbă. Cum toţi pleacă de la bloc şi se mută la vilă, cum îşi iau copiii de la şcolile de cartier şi le mută la şcolile din centrul Londrei. În tot blocul de opt etaje construit pe vremea lui Ceauşescu mai rămăsese doar familia lor, la opt, şi un bătrân aproape surd, la parter. Ca şi când blocul începea şi se termina, dar nu avea mijloc. Cam ca o cruce care conţine data naşterii şi data morţii, dar nu ne spune nimic despre multele sau puţinele date cuprinse între ele. În timp ce urca în pas domol şi măcina la toate astea, Anghel se gândea că pe crucea unui om ar trebui trecută cea mai fericită zi din viaţa lui. Şi Anghel ştia că pentru el acea zi va rămâne ziua în care s-a născut băiatul lui. În timp ce urca dealul spre „Banca Renaşterea”, Anghel încă nu aflase că în anumite cazuri copiii se pot naşte de mai multe ori şi câteodată chiar din tată.

Angela, nevastă-sa ar fi comentat ca cea mai fericită zi a lui Anghel e cu siguranţă cea în care a mai descoprit încă o carte bună. Evident, se înşelau amândoi. Cea mai fericită, dar şi cea mai nefericită zi din viaţa lui Anghel abia urmau. Şi aici el nu era o excepţie. În cazul acesta, era doar regula care confirmă regula. Cele mai frumoase şi cele mai grele zile abia urmează. Altfel ce rost ar mai avea…

Şi-n timp ce-şi târâia paşii la deal, din ce în ce mai greu, ca şi când cineva i-ar fi turnat beton în tălpi cu fiecare pas, Anghel se gândea că uite, rămăsese ultimul bastion al vechii existenţe şi acum şi el urma să cadă. Sau să se înalţe.

Aşa că în tot blocul lor doar el rămăsese de prost. Aşa îi spunea şi nevastă-sa. „Anghele, eşti prost!” Sigur, i-o spunea cu multă iubire clocită aproape 20 de ani. Şi Anghel ştia că are dreptate, dar chiar şi aşa, nici acum nu ar fi venit să ia împrumutul, fiindcă Anghel Arhitect nu era arhitect deloc.

Era un… „fute vânt”, aşa îi spunea bunică-sa, dusă de mult în lumea celor drepţi, lume în care, fie vorba între noi, Anghel nu prea credea. Aşa că Anghel greu îşi putea da seama ce e. Daca îl întreba un prieten cu ce se ocupă, spunea că e un poet al nimicului. Dacă întrebarea era pusă cu maliţiozitate, spunea că e freelancer. Anghel vorbea fluent cinci limbi straine, ceea ce nu-l ajutase cu nimic până acum, pentru că cei din jur vorbeau în general o singura limbă şi, din păcate, şi aia, de multe ori, stâlcită.

Arhitect era doar o poreclă transformată în renume şi, la a doua generaţie, chiar în nume. Stră-stră-stră-bunicul său, mare iubitor de femei şi, totodată, mare credincios, a luat exemplul lui Ştefan Cel Mare şi, de câte ori punea la proba de nouă luni o femeie, clădea repede ceva. O şcoală, o biserică, un azil, un lăcaş de cult. Că era mare boier şi avea cu ce. Apoi zicea:

– Hai că-i bine!

Aşa că lumea l-a poreclit Arhirtect. Între timp, familia scăpătase cu ajutorul vremurilor şi lui Anghel nu-i mai rămăsese din neam decât un nume pe care nu-l putea onora deloc, foarte multe rude pe care nu le cunoştea şi expresia asta, spusa te miri când şi mai tot timpul.

– Hai că-i bine!

Nu construise niciodată nimic. Prea leneş ca să muncească, trăia mereu de pe o zi pe alta, nu putea ţine nicio slujbă pentru că de câte ori dădea peste o carte bună, lăsa totul baltă până nu o termina. Biata lui nevastă insistase să se mute cât mai departe de orice bibliotecă din oraş, de orice tarabă cu cărţi şi, în general, de orice poveste. Dar e greu, poveşti sunt peste tot. Până şi poveştile de pe cutiile de cereale îl fascinau pe Anghel, dar cu acelea norocul era că sunt scurte. Ce mai încolo şi-ncoace, era dependent! Aşa cum unii nu se pot ţine departe de alcool, de jocurile de noroc sau de femei, Anghel avea patima cititului.

Aşa că Anghel nu era prost. În timp ce urca dealul se gândea că nimeni nu-i va da lui împrumutul. Pe de altă parte spera să-l obţină. Până acum o lună nu l-a vrut. Nu-l interesau ceilalţi şi în ciuda gurii neveste-sii, crezuse că are o viaţa minunată. Plină de libertate aşa cum nu o aveau mulţi din jur. Pentru că, asemenea oricărui amator de poveşti, pentru Anghel libertatea era adevăratul confort. În rest, viaţa lui era perfectă aşa cum era, cu toate detaliile ei imperfecte.

Doar că acum o lună băiatul îi era sănătos. Atât de sănătos cât putea fi copilul unui pierde-vara, cititor şi iresponsabil ca el. Dar într-o zi ca oricare alta, copilul n-a mai vrut să se dea jos din pat. Apoi şi-a pierdut interesul pentru orice. Medicii i-au pus imediat un diagnostic şi l-au liniştit pe Anghel spunindu-i că e o boală nouă, dar că el, Anghel, e un norocos, că tocmai s-a inventat un tratament. Din păcate, tratamentul costa pe zi mai mult decât câştiga Anghel într-un an.

Acum Anghel urcă dealul şi cu fiecare pas se gândeşte la viaţa lui, aşa cum poate că n-a făcut-o niciodată până acum, mereu absorbit de poveştile altora şi prea puţin atent la povestea lui. Îşi aduce acum aminte de „Greierele şi Furnica”, fabula învăţată în clasa a patra, când încă avea viitorul la picioarele lui de copil genial, mândria familiei, a învăţătoarei şi a urbei, aşa cum a fost până la acel ciudat eveniment, îşi aduce aminte de reproşurile neveste-sii, dar mai ales, ştie!, că doar asta nu poate uita nicio secundă de când a aflat, că băiatul lui de 10 ani nu va face 11 dacă lui nu-i dă „Banca Renaşterea” împrumutul.

Şi, cu toate astea pe cap, e limpede că nu remarcă ce stranie e banca azi, ce ciudat e cerul, ce grei îi sunt paşii şi nu bagă în seamă nici măcar singura rază de lumina care îi indică banca într-un fel care nu-i lasă loc de întors. Ori se ştie că Dumnezeu întotdeauna le dă oamenilor şansa de a alege. Chiar şi greşit. Dar, cum spuneam, Anghel nu e prea dus la biserică.

Aşa că urcă dealul măcinat doar de grija de a primi împrumutul. Şi pe măsura ce se apropie se simte chiar voios. Pentru prima dată va putea fi şi el erou de poveste. Va fi tatăl care şi-a salvat fiul. Aproape că-i vine să spună:

– Hai că-i bine!

Doar că Anghel nu e niciodată cel care scrie povestea. Iar cel care scrie poveştile are alte planuri cu el şi cu familia lui. Şi cu oraşul. Şi cu banca. Are planul unui război. Un război fără eroi, un război în care cea mai mare recompensă e să rămâi în viaţa. Un război ca oricare altul. Doar că e ultimul.

Capitolul 2

„Şi cel ce sunt viu. Am fost mort,
şi iată, sunt viu, în vecii vecilor
şi am cheile morţii şi ale iadului.”
Apocalipsa 18/1

Angajaţii „Băncii Renaşterea” sunt oameni normali. Sau cel puţin aşa par. Angajaţii nu au dreptul la împrumuturi din partea băncii. Aşa a stabilit direcţiunea. Adică Chinezu. I se zice aşa fiindca e mic, gălbejit, are un picior mai scurt decât celălalt, e bâlbâit şi cu ochii oblici. Pe plăcuţa de pe biroul lui scrie însă „Dragoş Culcer”. El ştie că angajaţii îi spun Chinezu fiindcă din cand în când se mai scapă câte unul şi-i spune „Da, domnule Chinezu”. În ciuda aspectului său de desen animat şi a mersului de pinguin circar, nimeni nu râde de el. Ziarele îl numesc Sfântu’. Nicio legatură cu personajul de serial tv, ci-n directă legatură cu personajele din calendar. Sfăntu’, fiindcă a dat împrumuturi tuturor şi a schimbat faţa oraşului în trei ani de când a venit. Oraşul Copşa Mică trăgea să moară când a venit Chinezu în el. Construit în jurul unei intreprinderi închise, îşi dădea ultimele suflări. Trei sferturi dintre locuitori erau şomeri sau lucrau pe salarii de nimic. Perspectiva zilei de mâine era o umbră tristă a celei de azi.

Negrul de fum rămas de la intreprinderea închisă bântuia pereţii caselor, găinile din ogradă şi sufletele locuitorilor. Ruina din vârful muntelui părea o anatemă pusă unui oraş sacrificat pe altarul istoriei. Aşa că nu e de mirare că acum oamenii îl venerau pe Chinez şi se supărau când auzeau că îi spune cineva aşa. Preferau Sfântu. După doi ani de veneraţie, timp în care doar negrul de fum mai amintea de vechile vremuri, notabilităţile au decis că e timpul să numească o stradă după binefăcătorul oraşului, sau să ridice o statuie sau… Cineva a venit cu ideea că ar trebui schimbat chiar numele oraşului în Culcer. Ceea ce după trei luni de birocraţie, şpăgi şi intervenţii, s-a întâmplat.

Acum Anghel aşteaptă să se întâlnească cu acest om.

De fapt nu ştie dacă se va întâlni faţă în faţă cu el sau doar electronic, fiindcă, din cauza bâlbîielii sale foarte pronunţate, Chinezu prefera să scrie. De aceea, cele mai multe întâlniri aveau loc prin intermediul unui calculator. Toţi angajaţii băncii aveau obligaţia să fie online non-stop.

De mai multe ori secretara îi spusese:

– Domnul Culcer vă primeşte imediat. Doriţi un ceai, o cafea? O ciocolată fierbinte… Sau poate preferaţi să facem turul băncii până vă primeşte, mulţi cetăţeni sunt dornici să viziteze camera de tortură de la subsol.

– Aaa… aştept aici, o cafea e destul…

– Sau poate doriţi să vizitaţi abaţia de la mezanin…

– Mulţumesc, o cafea e destul….

Secretara, slabă, înaltă, o combinaţie între bâtlan şi cal, părea să îşi râdă de el. Ceva din ea îl enerva. Şi Anghel era un om calm şi tolerant. S-a străduit să zâmbească. Dacă i-ar fi zis vreo două secretarei insistente probabil nu l-ar fi ajutat prea mult la obţinerea împrumutului.

– O cafea e destul, mulţumesc mult.

– Sau biblioteca din turn?

La cuvântul „bibliotecă”, lui Anghel i-au luat foc urechile. Dintr-odată i s-a părut că e foarte cald în interior, sau poate de vină era cravata, singura pe care o avea şi pe care o purta a doua oară în viaţa lui. O mai purtase sigur o dată la căsătorie…

– Aaa… aveţi o bibliotecă în turn? În care turn? Nu e niciun turn… Nu l-am văzut niciodată şi m-am născut cu ochii pe ruina asta… adică, vreau să spun, când era o ruină, înainte de a fi o bancă…

„Agramat par… Nu por să înţeleg cum de citesc atâtea cărţi şi apoi, când deschid gura, sunt ca nea Gigi de la manutanţă. Nu leg două vorbe ca lumea. Dar nu era niciun turn… nu a fost niciodată… doar ne-am jucat v-aţi-ea aici, doar aici l-am prins pe miliţianul ăla sadic…” Ideea unei biblioteci şi a unui turn de care nu avea habar, împreună cu bălmăjeala de care a dat dovadă, l-au făcut pe Anghel să transpire abundent şi respingator, din câte îşi putea da seama. Emoţiile prea intense au fost mereu punctul lui slab.

– Nu se vede niciodată, din cauză că e înconjurat de un nor… turnul era iniţial, dar a fost distrus de artileria turcească, acum datorită investiţiei domnului Culcer turnul a fost reconstruit, dar, ca să nu deranjeze oamenii care se obişnuiseră cu un aspect, a fost înconjurat de un nor sintetic. Un nor generat artificial. În felul acesta oamenii au în continuare ruina cu care s-au obişnuit şi noi avem turnul. Şi în turn biblioteca.

– E mare?

– Turnul sau biblioteca?

– Biblioteca.

– E cât turnul.

Bâtlanul cabalin a rânjit de la o ureche la alta. O dantură perfectă de cal de rasă.

– E mare şi biblioteca, şi turnul. Mulţi o compară cu biblioteca din Alexandria. Găseşti acolo orice vrei, dacă ştii să cauţi. Dar nimeni nu ştie. Aproape nimeni…

– Deci nimeni nu găseşte nimic.

– Ba nu. Poţi lua cărţi la întâmplare. Dar oricum, nu se împrumută acasă.

– Deci e numai pentru clienţii băncii?

– Pentru unii dintre ei, da.

Bâtlanul s-a oprit ca şi când ar fi ascultat ceva în cap. Nu părea să aibă cască. Şi totuşi era limpede că ascultă ceva.

– Domnul Culcer vă primeşte acum. A zis că dacă vreţi puteţi avea întâlnirea în Bibliotecă. Ciudat, el de obicei nu primeşte oamenii acolo. Mai ales de când Arhivarul Nebun a omorât un om care voia să fure o carte.

Anghel a crezut că nu aude bine. Sau că femeia asta ciudată vrea să-şi bată joc de el.

– L-a omorât-omorât?

– Da! A scăpat datorită domnului Culcer şi fiindcă e nebun sadea. Dar domnul Culcer îl ţine fiindcă e singurul care găseşte cărţile.

Paşii îl poartă cu greu pe Anghel pe holul castelului, îmbrăcat acum în gresie vecchio şi lemn îmbătrânit artificial. Căldura îl pătrunde din afară înăuntru şi dinăuntru în afară şi ceva îi spune că trebuie să se întoarcă pe călcâie şi să fugă. Stomacul i s-a trâns ca în ziua licenţei, când a fost incapabil să-şi susţină lucrarea. Atunci a fost sfârşitul lui de intelectual. Atunci a fost începutul lui ca pierde-vară. Ciudat că avea acum din nou senzaţia unui prag. Pentru o clipă, coridorul s-a arcuit în faţa lui şi s-a transformat într-un pod şi o lumină stranie i-a accentuat curbura. Podul s-a rupt la mijloc, ca unul batant şi în loc să treacă un vapor a trecut un vânticel rece ca o briza şi vânticelul ăsta s-a înteţit şi l-a împins înspre ieşire. Anghel chiar se gândea să iasă afară, să se lase purtat de curent. Uitase pentru o secundă chiar de copil şi de Angela, ca şi când vânticelul acela era mai puternic decît el. Şi nu-l observase numai el, ci şi „Bâtlanul cabalin”, care părea deranjată rău de el.

– Pe aici, vă rog, şi mai repede, domnului Culcer nu-i place să aştepte. Timpul domniei sale e prea important.

Vânticelul s-a oprit, podul arcuit şi lumina au dispărut, căldura l-a invadat şi au început urcatul în turn. Scările erau foarte spiralate şi cu trepte scurte, astfel încât ameţea, era ca atunci când, copil fiind, se învârtea cu hăţurile leagănului până făcea un odgon din doi şerpi groşi şi apoi îşi dădea drumul într-o rotire rapidă. Şi-a aruncat cravata pe scări, şi-a aruncat sacolul pe scari. Nu-l mai interesa aspectul. Căldura era insuportabilă şi nu mai putea respira.

Spirala s-a terminat şi, brusc, în faţă s-au deschis două uşi mari de lemn negru. Ars. În spatele lor, cât vedeai cu ochii, cărţi. O bibliotecă circulară. Singura bibliotecă circulara pe care Anghel o văzuse. Mai mult decât atât, rafturile se roteau, astfel că puteai sta pe loc şi să ajungă la tine cartea care se afla la 180 grade. Rafturile se roteau încet, cu un fâlfâit de aripi. Era greu de citit titlul carţilor, fiindca erau aşa de multe încât ochii lui Anghel fugeau de la un titlu la altul… Mîinile îi tremurau, omuleţul din gât îl gâdila ca la răceala şi, în general, Anghel simţea că îşi pierde stăpânirea. Un alcoolic care se abţinuse cinci zile şi ar fi fost lăsat singur într-un bar cu băuturi fine s-ar fi descurcat mai bine ca el.

– Nu atinge nimic sau mori.

Tremurul s-a oprit. Şi inima i s-a oprit. Şi-a adus aminte de Arhivarul Nebun. Era limpede că vocea nu lăsa loc de interpretări. Omul vorbea serios.

Anghel s-a întors încet, având grijă să se îndepărteze de rafturi, semn că nu doreşte să pună mâna pe nicio carte.

Arhivarul Nebun se ridică în faţa lui Anghel ca un stalp de lumină într-o piaţa publică goală, la miezul nopţii. Omul avea pe puţin 2 metri, cât despre ani, greu de spus. „Ajunge la ultimul raft fără scară, doar întinzând o mână din asta de-a lui, ca o cracă, iar despre vârstă, probabil că e contemporan cu prima carte”. Asta gândea Anghel.

– Nu sunt atât de bătrân. Şi nici atât de înalt. Oamenii sunt, de fapt, mici. Dar sunt mult mai nebun decât crezi.

Anghel a înţepenit. Se pare că Arhivarul Nebun citea şi gânduri, nu doar cărţi.

– Nu citesc gânduri. Doar că ştiu cum gândesc oamenii. Toţi gândesc la fel. Moise v-a dat un tabel de legi, iar voi, în schimb, v-aţi făcut tomuri întregi cu preconcepţii. Eu îţi spun doar atât, până nu eşti client al băncii nu ai voie să atingi nico carte. După aceea, în funcţie de împrumut…

Anghel voia să răspunda, dar monitorul mare aflat în centrul camerei s-a aprins brusc şi pe el a apărut chipul de neconfundat al Chinezului. Anghel îl ştia din toate articolele de presa. Cele care povesteau Vieţile Sfântului. De-a fir-a-păr. Dar numai ultimii 3 ani. Nimeni nu părea să ştie ceva despre viaţa lui dinainte. Se pare însă că pentru oameni nu mai contează viaţa cuiva atunci cand el ţi-o împlineşte pe a ta.

Pe ecran, jos, a apărut titrajul. Lui Anghel i-a luat ceva să-şi dea seama că i se adresează şi că în acest fel va avea loc convorbirea. Nu era tocmai cel din ziare. Semăna foarte mult cu cineva, Anghel nu putea spune exact cu cine…

– Bună ziua, domnule Arhitect Anghel. Te aşteptam. Ia loc. Sau plimbă-te. Cum vrei. Nu eşti nepoliticos dacă te plimbi de jur împrejur, mulţi o fac în timp ce le vorbesc, spun că aşa mai scapă de tensiune… ecranul se roteşte, astfel că orice ai face eşti mereu cu faţa la mine. Îţi place biblioteca mea?

Anghel nu ştia cum să răspundă, să scrie? Nu vedea nicio tastatură? Să vorbească de unul singur?

– Da, vorbeşte, te aud. Eu prefer să scriu din cauze pe care cred că le ştie orice locuitor din oraşul Culcer.

Anghel avea gâtul uscat. Şi niciun cuvânt în cap. Parcă uitase cine era şi de ce venise. Cu greu a putut să spuna „da” – era un „da” general, aşa, ca la ofiţerul stării civile când spui „da” la tot ce va să vina, fără să ai habar.

– Da.

– Bine, dacă devii client la băncii o să poţi citi ce carte apuci.

Anghel îl analiza pe bărbatul cu costumul perfect şi nodul cravatei perfect, şi cu ochii ca două linii perfecte. Şi cu un cap perfect sferic. Şi cu o gură ca o linie. Ziceai că e un desen Manga. Poate şi de asta îi ziceau Chinezu. Lui Luca nu-i plăceau Manga, zicea că-s idioate. Oricum, nu mai aveau curent decât din an în paşte… Şi el stătea aşa fără haină şi fără cravată… acum îi părea rău că şi le aruncase pe scări. Imaginea din ecran a dispărut o secunda şi ecranul s-a transformat într-o oglindă şi Anghel a văzut cu stupoare că e îmbrăcat aşa cum a ieşit pe uşa casei sale, cu hainele bine călcate de Angela. A fost doar o fracţiune de secundă, apoi Chinezul a reapărut. Pe ecran scria:

– Spune-mi cu ce te poate ajuta „Banca Renaşterea”?

Anghel îşi examina mânecile cămăşii care îi ieşeau protocolar de sub sacou şi cravata care era strânsă bine. Poate că doar îşi imaginase că se dezbrăca? Poate că din cauza căldurii şi a urcatului în spirală, plus a emoţiilor, doar şi-a închipuit cum îşi aruncă hainele de pe el… nu ar fi fost prima dată când imaginaţia îi joacă feste. O mai păţise. Când a avut accidentul de maşina, a văzut-o pe maică-sa, care era ieşita din corp şi moartă, cum strigă la el să intre înapoi în corp, că el mai are treabă de făcut. Şi el, băiat ascultător, a făcut cum a zis ea. Din păcate, la ea n-a fost cine să mai strige. Când i-a povestit, luni bune după asta, psihologului ce a trăit, acesta i-a spus că e doar imaginaţia lui născută din vina de a nu-şi putea ajuta mama.Nu l-a crezut, dar nici nu l-a contrazis…

– Aş vrea un împrumut pentru copilul meu. Are nevoie de un tratament scump. Eu n-am banii…

Pe ecran apare scris:

– Dar ce munceşti dumneata, domnule Arhitect Anghel?

– Aaaa… una, alta, cum, când… sunt freelancer

– Adică nu munceşti?

– Nu tocmai.

– Şi, atunci, cum vrei împrumutul?

Anghel realiza că e o idee stupidă, dar disperarea dă numai idei stupide care, de cele mai multe ori, funcţionează.

– Am auzit că v-aţi făcut reclamă, toţi vecinii mei au plecat din bloc, au luat împrumuturi şi acum au case şi maşini scumpe şi trăiesc bine… mă gândeam că eu chiar dacă nu câştig cine ştie ce, nu vreau nici o sumă aşa mare…

– Nu te-ai gândit bine, noi, la „Renaşterea”, vrem ca oamenii să-şi dorească mult. Nu dăm împrumuturi mici. Pentru împrumuturile mici există toate celelalte bănci. Noi aici dăm bani contra vise. Ai vreun vis, domnule Arhitect Anghel? Să-l dai la schimb?Vrei să faci lumea mai bună? Vrei să găseşti leacul vreunei boli incurabile?

„Parcă aş fi la un concurs de Miss. Stratul de ozon, salvarea balenelor sinucigaşe, pace mondială… e vreo glumă?”

– Nu, nu e nicio glumă. Toţi cei care s-au mutat în cartierul Renaşterea mi-au cedat câte un vis. Poate fi vorba de un vis mare, de a ajunge inventatorul leacului pentru cancer sau la un vis mai mic, de nimic, cum ar fi să fie „cineva” în comunitate. Unuia i-am dat un împrumut numai fiindcă a renunţat la visul de a fi administrator de bloc.Vezi tu, domnule Arhitect, oamenii din Renaşterea au dat Băncii visele lor şi au preferat… cum să spun eu, aplicaţiile practice ale vieţii. Dar vreau vise sincere, nu inveţii. Şi nu vise la care ai renunţat când aveai cinci ani. Vise actuale.

Anghel ştia că avusese la un moment dat nişte vise, dar nu mai ştia exact care erau şi pe unde le îngropase. Căuta cu disperare în capul gol. Ceva. Visul să citeasca mai mult. Dar era deja aplicat, nu mai era un vis. Visul să aibă o familie, era deja pus în practică.

– Singurul vis e să-mi văd băiatul sănătos.

– Păi, daca mi-l dai pe ăsta, la ce te ajută împrumutul de la Bancă?

Corect. Alt vis…

– Am visul să citesc… mult… tot…

– Chair poţi renunţa la visul ăsta? Gândeşte-te bine. Uită-te la biblioteca asta… Mai bine du-te acasă şi întoarce-te când ai un vis de dat la schimb. Că sunt două condiţii pentru împrumut, una e să ai un vis şi cealaltă o vei afla la timpul potrivit. Dacă va fi vreodată timpul potrivit.

Ecranul s-a stins şi Chinezu a dispărut.

Capitolul 3

„Dar am împotriva ta faptul
că ai părăsit dragostea ta cea dintâi.”
4/2 Apocalipsa

De obicei urca pe scări, pentru că, nefiind curent, nu era nici lift, dar acum Anghel ar fi urcat pe scări chiar şi dacă ar fi mers liftul. Şi-ar fi dorit să se întâlnească cu vecinul lui, Dan, dar de data aceasta bătrânul boschetar i-a tras clapa. Când n-avea chef de el, apărea din pământ, din iarbă verde, şi te întreba de toate, de la politică până la informaţii ieftine, care se afla pe toate gardurile, cum ar fi cursul valutar sau prognoza meteo, dar acum, când Anghel îşi dorea să amâne cât mai mult posibil întâlnirea cu Angela, ia-l pe Dan de unde nu-i.

Scările erau prea puţine până la etajul opt, iar momentul în care va înfrunta privirea Angelei, care se va goli de speranţă sub ochii lui, se apropia prea repede. La etajul şapte s-a oprit să-şi tragă sufletul şi a iesit pe balconul de la ghenă. O clipă s-a gândit cum ar fi să se arunce în gol. Avea clipe din astea, de când cu boala lui Luca. De obicei, le alunga cu o carte bună. Dar acum nicio carte nu-l putea salva. Acum era un moment simplu şi gol, de viaţă. El nu avea niciun vis. Şi afurisita aia de „Bancă Renaşterea” acordă împrumuturi contra vise. Mama ei de bancă! Şi de Chinez. Dacă s-ar arunca pe locul unde erau altă dată tomberoanele, pe vremea când blocul era locuit, ar fi scăpat de această sufocare. „Gânduri de jegos… parcă dacă stau la ghenă şi trebuie să gândesc ca un jeg de om, auzi tu, să mă arunc, nici măcar eu nu sunt aşa de laş…” Nu le putea face asta Angelei şi copilului. O ştia. Ar fi avut o mie şi unul de motive înainte. Ca tot omul… Nu voia să-şi aducă acum aminte de ele. S-a îndreptat spre ultimul rând de scări, le-a parcurs şi a deschis uşa cu cheia. Spera că, poate, Angela doarme şi mai amână puţin clipa în care va trebui să dea ochii cu ea. În ultimul timp, de când nu prea mai dormea nopţile îşi făcuse obiceiul să mai tragă un pui de somn cu Luca, la prânz. Ca atunci când era Luca mic.

– Ei! Cum a fost?

Angela părea proptită de o veşnicie în hol. Îl aştepta.

– Cum e Luca? a încercat printr-o tactică ieftină să tragă de timp.

Angela îl cunoaştea prea bine ca să mai aibă nevoie de un răspuns.

– De ce? De ce nu ţi l-au dat? Pentru că n-ai un serviciu stabil? Nu le-ai spus că urmează să te angajezi la depou? E ca şi luată slujba aia…

De fapt nu era, dar Angela încă nu ştia acest lucru.

– Nu, nu de asta. Cică nu dau împrumuturi decât celor care dau la schimb un…

Îi venea greu să spună cuvântul „vis”. Suna absurd. Şi simţea de când plecase de la bancă o fierbinţeală în coşul pieptului…

– Celor care au ce? Ce? Spune? Nu mă scoate, Anghele, din minţi, că dau cu tine de pâmânt? În reclamă spuneau că nu ai nevoie de nimic, aşa spun toţi care au văzut reclama… Ioniţă, Vlădeştii… deci ce n-avem noi şi au avut ei?

Angela, de câte ori era foarte supărată pe Anghel, îl ameninţa că dă cu el de pământ. Ca şi când o bună doză de pământ i-ar fi putut aduce bărbatul cel de cap plutitor cu picioarele pe pământ. Pentru prima oară de când erau împreună, Anghel ar fi vrut să-l dea de pământ, dar să nu trebuiască să răspundă la întrebare.

– Deci, Anghele, ce? Ce n-avem noi, ha?

– Un vis.

– Un ce?

– Un vis.

– Un vis?! Îţi baţi joc de mine? Ţi-e frică să-mi spui adevăratul motiv pentru care copilul meu… copilul nostru… poate că te-ai câcâit prea mult… poate că dacă te duceai de la bun început şi dacă nu ai fi făcut aşa pe deşteptul… pe cinicul…

– Angela! Termină. E real. La interviu am fost întrebat de un vis. Trebuie să dau la schimb un vis. Ca şi când banca mi l-ar răscumpăra. Şi eu n-am un vis.

– Cum n-ai? Toată lumea are… Visul de a-l vedea pe Luca bine…

– Asta e motivaţia împrumutului. Ei au două condiţii. Una din ele e să ai un vis.

– Şi cu asta basta? S-a terminat? Până aici ne-a fost?

– Nu. Mă pot întoarce atunci când voi avea un vis.

S-a lăsat liniştea. Golul apartamentelor părăsite se revărsa peste golul din sufletul lor. Cu voce stinsă, dintr-o altă lume, Angela întreabă, rar, sacadat, ca şi când fiecare cuvânt în sine ar fi o sentinţă:

– Adică burtosul ăla de Vlădescu avea un vis… băutorul ăla de bere de Ioniţă avea un vis, afemeiatul de Marin de la doi care mă dezbrăca din ochi în lift de timp de două etaje ajungeam goală puşcă, avea un vis… toţi urangutanii ăia aveau un vis şi noi n-avem?

Lui Anghel nu-i plăcea când nevastă-sa vorbea aşa, şi-i făcea pe toţi cu ou şi cu oţet, dar ştia că-i e frică şi că frica vorbeşte prin ea.

– Poate ca burtosul Vlădescu, cum îi spui, avea visul să halească întruna şi a renunţat la el, poate că Ioniţă avea visul să bea mai multă bere decât debitul Dunarii după o zi ploioasă, iar afemeiatul de Marin o fi renunţat la visul de a mai dezbrăca femei din ochi, în lift… Nu e vorba numai de vise mari, aici. Auzi, dar mie până acum de ce nu mi-ai spus de Marin?

A încercat o schemă de dezamorsare a conflictului. Dar Angelei nu-i ardea acum de nimic altceva decât să scoată un vis din pământ, din iarbă verde.

– Cum e Luca?

– Cum era. Deocamdată e bine. Încă o săptămână mai avem medicamentul de la promoţie. După aceea…

După aceea urmau dureri cumplite de oase. Şi oasele începeau să se contorsioneze, să se sucească şi să se răsucească în timp ce rupeau carnea de pe ele. Durerile erau atroce. Supravieţuitorii, puţini de altfel, rămâneau pe viaţă schimonosiţi. Avea un nume poetic boala asta „SCRV-Sindromul Copacilor Răsuciţi de Vânt”. Pe scurt, supravieţuitorilor li se spunea „răsuciţi”. Diformi, hidoşi, era suficient să vezi unul ca să simţi că a evadat din coşmarul unui nebun.

– Mai avem şapte zile să îmi descopăr un vis, să-l pun pe tapet şi, eventual, să luăm împrumutul.

– Şi care-i a doua condiţie?

– Nu ştiu. Hai să ne concentrăm pe prima. Când ne-am cunoscut, sigur aveam un vis.

– Da, aveai un vis. Să stai închis într-o bibliotecă. Îmi spuneai că vrei să fii încuiat într-o bibliotecă şi uitat, aşa cum a fost servitorul Firs din „Livada cu vişini”.

– Ăla de la bancă avea o ditamai biblioteca. Mi-ar plăcea să fie a mea.

– Păi ăsta e un vis. Poţi să-i spui că visezi să ai într-o zi o bibliotecă aşa cum e a lui.

– Poate chiar biblitoeca lui. Dar ar însemna să renunţ la ea… trebuie să poată fi şi alt vis… altă cale… Biblioteca aia era ciudată rău, apăreau cărţi din senin şi dispăreau…

– Pai şi ce, nu poţi renunţa la o nenorocită de bibliotecă? Pentru copilul tău…

– Ba da…

– Ba nu, de fapt nu poţi…

– Mă retrag puţin…

De câte ori tensiunea era prea mare, Anghel se „retrăgea puţin” . Pe vremuri, mergea la Biblioteca Municipală. Dar o desfiinţaseră acum, şi-n plus de asta avea atâtea apartamente la dispoziţie… Avea de unde alege. Unele mai aveau rămase câteun pat sau un dulap. Pe unele le luase Dan şi se încălzise iarna trecută cu ele, dar unele apartamente erau aproape intacte. Cum era de exemplu cel al lui Iamandi, de la trei. Din când în când, noaptea, îl mai speria câte un şobolan care urca pe tomberonul nefolosit sau pe ţevile de apă, sau câte un liliac rătăcit de la întreprinderea aflată doi paşi mai încolo. Dar liniştea dată de un apartament gol îl făcea să gândească mai bine. Doar hăuitul câinilor sau bătăile dintre haite îl mai trezeau din contemplaţie. Stările astea când rămânea suspendat între două lumi îi salvaseră până acum căsnicia şi spera că îi vor salva şi copilul de cumplita boală.

Şi-a luat o bucată de brânză din frigider şi un colţ de pâine şi s-a îndreptat spre uşă.

– Nu îi spui noapte bună lui Luca?

– Nu, că mă întorc înainte de a se culca de noapte. Mă întorc cu un vis bun. Numai bun de un împrumut.

– Nu vrei şi-un capăt de lumânare?

Întrebarea Angelei conţinea şi o undă de umor pişcos şi un gând atent de nevastă. Un capăt de lumânare e numai bun atunci când îţi înmormântezi speranţele. Un capăt de lumânare i-ar fi prins bine şi lui Dan Apostol în acea noapte, care avea să fie ultima pentru el. Un capăt de lumânare e în general bun la bezna din sufletul omului aflat la răscruce.

Anghel însă nu a mai auzit-o. Plecase cu toate puterile în căutarea unui vis bun de dat la schimb.

Fragment din romanul omonim,
aflat în curs de apariţie

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.