Noaptea când cineva a murit pentru tine

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 1 ( mai, 2010 )
Autor:

În Piaţa Dorobanţi se ridicase o celebră baricadă de camioane. Nu se mai putea trece cu maşina prin Piaţă. Era o formă de a proteja Televiziunea, care emitea din clădirea de lângă Piaţa Aviatorilor. Erau patru camioane gigant, între care două cisterne, lipite unele de altele. Nimic nu le-ar fi putut clinti de acolo. Mi le aduc aminte foarte bine, pentru că de două ori m-am ascuns sub ele, când s-a tras.

Dimineaţa aceea. O dimineaţă de Crăciun caldă, ireală. Era suficient să porţi o bluză şi geaca de blugi şi nu ţi-ar fi fost frig deloc. Nu arăta a iarnă. Îţi era mult mai uşor să fugi dacă erai îmbrăcat uşor, mai ales când se trăgea şi voiai să te pui la adăpost. Când auzeai automatele deschizând focul în spate, deasupra sau la dreapta ta. Pe 23 decembrie am văzut Biblioteca Centrală Universitară arzând. Şi tot pe 23 decembrie era să fiu împuşcat pe lângă străzile de la televiziune. Am auzit ricoşeul pe zid. Pe zid. Ştiu cum sună plumbul izbindu-se de piatră, şi vezi praful zidului sărind în toate părţile. Nu departe. Haos, aşa mi se părea că e. Nu, nu mergeam nicăieri precis. Dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost din întâmplare.

Nu mai exista Republica Socialistă. De fapt, nu exista nimic în afara aerului plin de gloanţe şi al străzilor pline de oameni.

De două minute nu se mai trăgea. Am ieşit din scara de bloc unde intrasem, alături de alte douăzeci de persoane. Am privit în afară.  Ştiam ce am de făcut. Mergeam pe Calea Dorobanţi spre sud, spre Universitate.

Deodată, l-am văzut.

Straniu.

Deodată.

L-am văzut în faţa mea.

A fost o surpriză uriaşă, de parcă ar fi trecut prin oglindă  şi s-ar fi arătat pe bulevard ieşit din apele argintii ale oglinzii pentru a mă întâlni. Era îmbrăcat în uniforma militară  gri-bleu, cea care îmi era atât de familiară şi pe care o purtasem zi de zi vreme de nouă luni până pe data de 3 iulie 1989. Am avut sentimentul că îmi poartă uniforma. Contrar oricăror regulamente militare, avea capul gol, fără cască sau bonetă, şi ducea arma în cumpănire. Era ceva mai înalt ca mine şi era foarte tras la faţă, poate fiindcă era nedormit. Eram la câţiva paşi în urma lui şi-l vedeam ştergându-se de sudoare cu dosul mânecii, mergând alene spre sud pe Bulevardul Dorbanţi, singur, fără pluton, fără comandant, dar cu însemnele unice ale subunităţii unde, cu câteva luni înainte, fusesem şi eu militar în termen… Detaliul care-l distingea de miile de soldaţi împrăştiaţi prin Bucureşti şi care se luptau cu teroriştii pentru a salva revoluţia română de fanaticii contrarevoluţionari era şerpişorul albastru cu fir alb de pe epolet, semnul militarilor cu termen redus. Ştiam foarte bine că exista în tot Bucureştiul un singur pluton cu termen redus ai cărui militari erau îmbrăcaţi în gri-albastru. Tânărul din faţa mea îmi era, aşadar, un soi de frate, de camarad de arme, dar el nu m-ar recunoaşte niciodată ca atare, aşa cum arăt acum. Sunt civil. Nu mai alerg în bocancii mei, cu boturi de şalupă, strâns ridicaţi pe glezne. Nu mai port pe cap boneta gri bleu. Port adidaşii mei albi cu dungi albastre, blugi decoloraţi şi geaca mea est-germană. Sunt mândru de ea: aşa m-a prins îmbrăcat şi liberarea din armată. Sunt murdar de praf, dacă nu cumva şi noroi, de când am făcut culcat în Piaţa Dorobanţi acum zece minute, când s-a deschis focul în noi, cei câteva sute strânşi în Piaţă, de undeva de pe vârful acestor clădiri. E a treia oară în trei zile când se deschide focul pe când trec eu prin Piața Dorobani, şi mi se pare că s-ar trage dinspre Liceul Caragiale. Am fotografiat ieri ferestrele, fireşte, dar nu mai am filmul. Mi l-au luat într-un filtru la Universitate. M-au căutat prin buzunare, mi-au găsit camera Smena 8, mi-au scos filmul. L-aş fotografia acum şi pe fratele acesta al meu îmbrăcat în gri-bleu. Dar nu o mai am, am lăsat camera acasă.

E haos. Şi ieri a fost la fel. Cum ziceam, e ca dracu‘. După  ce mi-au scos filmul din cameră şi m-au buzunărit pe toate părţile, am lăsat-o acasă. Nu mai am filmul acela. Nu am cum dovedi nimic din ceea ce povestesc. Singurul film care a rămas e cel înscris pe retina mea. Şi ce am văzut? Că am fugit când a început să se tragă? Sau tânărul care a fost lovit de un glonţ şi pe care mulţimea l-a pus într-o Dacie roşie, cu piciorul sângerând intens? Maşina a demarat în trombă spre Spitalul de Urgenţă, ocolind o altă Dacie strivită de un tanc. Doar amintirea mea. Doar acolo, imaginea. Nu am dovezi. Să zicem că totul e ficţiune.

Am fost acolo.

Vreau să ajung neapărat la Universitate, unde de două zile am început să scriem statutul noii Ligi a Studenţilor. De fapt, eu am scris prima versiune. Am făcut istorie. După aceea au început să umble pe el, au votat, l-au învărtit, textul a început să crească. E altfel. Apoi a ajuns la coş. A fost scos de acolo. Cică vom relua lucrările azi la orele zece ale dimineţii. Aşa o fi, dacă ajung acolo. Dacă nu, discută fără mine. Lasă-i să vorbească. I-am ajutat să mute discuţia din vorbe goale pe text. Eu zic că i-am ajutat să fie precişi. Sunt clipe când mi se pare că frumoasa lume nouă nu se poate naşte fără mine. Chiar dacă mi-ar rămâne pielea pe băţ pentru asta. Nu mai mi-e frică. După vreo două zile de când se trage în tine şi vezi oameni loviţi îţi cam trece frica. Îţi închei socotelile şi tot ce-ţi doreşti e să nu ţipi când vreunul dintre gloanţele zburând la întâmplare prin Bucureşti te va lovi. M-am gândit la asta. E important ca dacă sorţii te aleg pe tine, să nu te dai în spectacol cu zvărcoliri inutile. E o chestiune care ţine de calculul probabilităţilor. Dar să te vaiţi… E imposibil să nu te gândeşti la asta. Da, ştiu. Acum sunt acolo, pe stradă. Gloanţe zburând la întâmplare sunt peste tot. Îmi trec mâna peste obrazul proaspăt ras. Da, sigur. M-am ras şi m-am închinat când am plecat de-acasă. Vorba aceea, dracu‘ ştie.

Scena asta îmi aminteşte de dimineaţa aceea de ianuarie 1989 când am mers cu Cristi prin pădurea de la Băneasa. Cristi, fratele meu din armată, copilul acela neajutorat îmbrăcat în haine de soldat, pe care hainele de soldat stăteau ca un covor întins la uscat peste gard. Nu aveam voie să mergem pe şosea, pe acolo merg numai cadrele, era consemn, aşa că noi mergeam prin pădure, pe un drum paralel cu şoseaua. Poliţia militară ne-ar fi putut lua dacă ne-ar fi găsit pe stradă. Nicio problemă, hai prin pădure. Pădurea Băneasa, densă şi sălbatică, zăpada afânată ca o mlaştină albă, ca o supă primitoare. La doar treizeci de metri în pădure, nimeni de pe drum nu te mai vede. Cristi mi-a zis: o luăm pe acolo. Mi-a arătat pe unde se poate ieşi spre șoseaua Bucureşti-Ploieşti. De acolo, încă o sută de metri spre sud, în faţa Institutului Meteo era staţia de autobuz. Mergeai două staţii, apoi ajungeai la cealaltă staţie, cea mare, unde întoarce la Băneasa autobuzul 131. Da, este chiar el, vestitul trei‘ş‘unu, care duce la Liceul Caragiale, iar eu am fost caragialist. Autobuzul trei‘ş‘unu e patria mea, el mă duce acasă. Când am bilet de voie.

Mă  uit după soldatul care merge înaintea mea. Are un mers straniu, de om ameţit. Bănuiesc că nu a dormit noaptea de dinainte. Căci e revoluţie, iar republica socialistă nu mai există. Eu am dormit câteva ore, în patul meu, acasă. Dormit ca un prunc, vreo trei ore, nu cred că am avut mai mult. Am stat la televizor, după ce m-am întors de la Universitate. Acolo, pe perne, în neştire am coborât în somn, epuziat, terifiat, nu am visat nimic. Un somn ca moartea, adânc şi negru. Se trăgea în Piaţa Dorobanţi şi se auzea distinct la mine-n dormitor, deşi asta era departe. Blocul nostru e pierdut printre străzi, spre Floreasca, la noi aproape n-a fost nici un fel de acţiune. Am dormit cu zgomotul ăsta pe fundal, în patul tatălui meu, pentru că mi s-a părut că ar fi mai ferit dacă s-ar trage prin casă. Idei. Căci începi să te gândeşti, dacă ăştia mitraliază pe-aici, ce zonă a casei rad mai întâi? Ce bine că se construieşte din fier-beton. Inevitabil, te uiţi în jur şi îţi pui problema dacă vreun vârf de clădire nu te-ar expune, dacă fereastra şi poziţia ta în pat nu permite trei puncte coliniare, din toate fasciculele de drepte posibile. Uite-aşa. Aplicaţie neaşteptată a teoremei lui Menelaus în interiorul retinei tale. Secţiune prin realitatea multivariată. Îţi imaginezi cu încetinitorul gloanţe venind spre carnea ta, alunecând pe-o rază, făcând bum prin fereastră, strivindu-ţi carnea şi explodându-ţi venele, pătrunde-n casă şi în gând, ka-bum. Aşa se spune că auzi, un pocnet în timpane. Dacă nu există vreo asemenea traiectorie, atunci poţi adormi liniştit. Poţi adormi şi expus unor posibile traiectorii neştiute, o ştiu şi pe-asta. Se poate dormi şi-n linia întâi a hazardului. Se poate orice pe lumea asta, iar somnul poate orice.

(Fragment din romanul omonim, aflat în curs de apariţie la Editura Polirom)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • voicunike said:

    Fain tare textul! Imi aduce aminte de armata si de faptul ca am participat la cel mai tare eveniment si care apoi a fost transformat intr-un fiasco de niste parveniti si rauvoitori. 🙁

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.