Nopţi în tenebre: Ecouri din trecut

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

„Se văzu pe sine ridicându-se şi păşind îndărăt,
şi acela a fost momentul când un glas
– un glas limpede şi chiar plăcut –
i se adresă din gura de canal.”
Stephen KingIt

 

Spulberaţi din vremi pierdute
În oceane străvezii,
Antici zei,
Idoli de piatră,
Creatori ai cerului
Stau ascunşi în hăul morţii
Aşteptând eterna cale,
A trezirii mormântale.

*

Dan privea uimit cum musca se târa spre iarba deasă, salvatoare, cu ultimele puteri ale fiinţei sale limitate. Nu se aştepta ca mica insectă să mai aibă atâta forţă. Nu după ce îi smulse, cu grija unui veritabil chirurg profesionist, aripile fragile. Deodată, sărmana creatură mutilată fu forţată să se oprească. Băiatul formă o adevărată barieră din degetele-i pline de noroi.

― Danny! Hai la masă! se auzi vocea mamei sale din îndepărtata casă în stil victorian a familiei Claiborne.

Copilul făcu o grimasă plină de scârbă. Era momentul ca jocul să se sfârşească. Ridică palma murdară şi o trânti cu brutalitate peste micul său partener tăcut. Apoi, îi împrăştie trupul firav printr-o mişcare de tasare a pământului. Nu conta dacă animalul mai trăia sau nu. Nu conta decât faptul că urâcioasa îl întrerupsese din ritualul de dimineaţă.

Dan era un copil răsfăţat. Mama lui îl iubea mai mult decât orice pe lume. Îl considera copilul perfect. Locuia doar cu ea, căci tatăl său murise pe vremea când băiatul avea doar cinci ani. Era un copil normal la prima vedere, dar lucrul care îl deosebea de ceilalţi puşti de vârsta lui era pasiunea macabră pe care o avea. Iubea tortura aplicată altor vietăţi. Adora scâncetul câinilor şi al pisicilor. Partea lui favorită a fost multă vreme momentul de maximă tensiune în care viermii se zbăteau neputincioşi în mâinile lui, în timp ce corpul lor era întins până la cedare. Spre nefericirea lui, această practică şi-a pierdut amuzamentul din momentul în care a auzit un zvon conform căruia viermii nu simt deloc durerea.

(urâcioasa urâcioasa urâcioasa)

Intră în bucătăria mirosind a pâine prăjită şi se aşeză la masă. Lucrurile erau împrăştiate prin toată casa, ca după revolta unui nefericit mariaj finalizat. Mama îi zâmbi drăgăstos. Mâncarea era gătită cu nepricepere de doamna Claiborne, nu tocmai o expertă a gastronomiei universale, deoarece vechea bucătăreasă şi, implicit, menajeră îşi dăduse demisia de puţin timp.

Cu riscul de a lungi puţin scurta poveste stranie pe care v-o relatez, am să vă povestesc despre fapta care a condus la plecarea bătrânei bucătărese şi la dispariţia câinelui familiei. Deşi doamna Claiborne nu ştie, vina a aparţinut în totalitate fiului ei. Într-o zi, pe când micuţul se întorcea împreună cu mama lui de la film, bucătăreasa îi aştepta tăcută pe treptele de la intrate. Când cei doi intrară în curtea umbrită de un uriaş stejar, bătrâna sări ca arsă şi se îndreptă spre ei, înroşindu-se de furie.

„Nenorocitul ală sclifosit a legat o funie la intrarea în pivniţă şi, când am vrut să cobor pentru a lua cartofii, am căzut şi aproape că mi-am rupt naibii gâtul!” strigă femeia isterică.

Doamna Claiborne o privi cu suspiciunea unui detectiv particular, după care se întoarse spre băiat.

„Nu-i adevărat, mămicuţo! Nu poţi să o crezi! Mă urăşte pentru că ea este bătrână şi nu are nici un copilaş! Nu o crede!” începu Dan izbucnind în lacrimi, urmate de suspinele unui om căzut la pragul morţii nemiloase.

Jen Claiborne îşi crezu fiul pe cuvânt, iar bucătăreasa fu nevoită să îşi dea demisia. În aceeaşi seară, după cină, Dan se închise în camera lui alături de Bob, câinele familiei. După ce sărmanul animal adormi, copilul luă o cutie cu ace de cusut şi începu să le înfigă în blana-i deasă. Scâncetele îi treziseră mama, care intră înspăimântată în cameră unde îl găsi pe Danny ghemuit deasupra câinelui. Îl luase la întrebări, nedumerită, încercând să afle cauza plânsetului lui Bob. Băiatul îi răspunse, cu o sinceritate greu de negat, că borcanul cu creioane se răsturnase şi se spărsese, iar când animalul trecuse pe acolo, un ciob stingher îi intrase în picior. Apoi continuă minciuna, pretinzând că se chinuise cu greu să îl scoată imediat după momentul nefast. La auzul acelor vorbe, femeia se umpluse de mândrie şi de atunci se gândise mereu la fiul ei cu o plăcere aproape orgolioasă. Dan Claiborne, bunul ei samaritean.

*

Băieţelul se hotărî să facă o plimbare de seară prin curtea din spatele casei. Avea de gând să-şi găsească un nou partener pentru jocurile sale morbide.

Cerul se întuneca, făcând loc nopţii. Cornul lunii era din ce în ce mai evidenţiat de lumina-i pală tot mai pregnantă. Stelele răsăreau şi ele, împodobind bolta cerului nemărginit. Dan se aplecă scrutând desişul ierbii proaspăt crescute. Fredona în surdină melodia de început a unui serial de desene animate. Cu toate că vocea sa piţigăiată era, de obicei, foarte deranjantă, de această dată strania cântare se potrivea de minune cu peisajul nocturn în care se afla. Un peisaj primordial care pândea flămând din bezna deasă.

Pământul umed, saturat de ploaia de la amiază, începu să se cutremure uşor. Copilul se dezechilibră şi căzu în fund. Ochii săi căprui se măriră de uimire. Degetele mici se strânseră tremurânde. Făcu o grimasă în care se citea spaima. În faţa lui, o groapă întunecată, perfect circulară, se căscă de nicăieri. Băiatul se târî până la marginea hăului negru. Privi în jos. Nu-i văzu capătul. Zâmbi copilăreşte.

― Alooo! strigă acesta, râzând copios. Este cineva acolo? Alooo!

Nici un răspuns. Curios, ecoul la care se aştepta ezită să se formeze. Din străfundurile gropii, deschisă sub privirea îngheţată a copilului, un aer scârbos, umed, îşi făcea simţită prezenţa nedorită. O duhoare insuportabilă inunda simţurile tinereşti ale micuţului Dan. Deodată, liniştea cumplită care se întinse peste aerul insuportabil fu întreruptă de un scurt bâzâit diform. Apoi o şoaptă asemeni ecoului mult aşteptat de băiat se contură din întuneric.

― Danny… Danny… Danny…

Micuţul se trase înapoi speriat. Era vocea lui. Era ecoul care trebuise să vină imediat după strigarea sa. Dar ecoul gândea singur.

― Bună, Danny… se auzi mai apoi.

Dan începu să tremure. Îşi duse mâinile la ochi. Apoi repetă cântecul pe care îl fredonase cu mult patos ceva mai devreme.

― Nu te teme, băiete…

Involuntar, dintr-o curiozitate prostească, Dan se aplecă şi privi din nou în hău, încercând să desluşească ceva. Micuţul se gândi pe moment la posibilitatea iluzorie ca vreo cunoştinţă de a sa să fie captivă în pământ. Nu văzu nimic înafara negrului.

― Cine-i acolo? întrebă plin de curaj într-un sfârşit.

― Coboară la noi, Danny… Vino să ne jucăm împreună! Nu te teme, băiete…

Băiatul schiţă un zâmbet fugar, apoi se încruntă. Îşi aminti de mama sa.

(urâcioasa)

Îşi aminti de replica pe care ea o repeta mereu şi mereu când pleca de acasă.

(nu deschide uşa nimănui… nu vorbi cu străinii)

― Nu am voie să vorbesc cu străinii! repetă acesta în următoarea fracţiune de secundă.

― Nu am voie să vorbesc cu străinii… se auzi imediat, de această dată adevăratul ecou. Dar ne vom distra, Danny… Vino la noi…

Pământul se crăpă uşor în jurul locului unde băiatul stătea aplecat. Dan nu observă, concentrându-se asupra enigmei care se creiona sub ochii lui inocenţi. Crăpăturile se multiplicau, mărindu-se. Genunchiul băiatului se scufundă încet în noroi. Când acesta îşi coborî privirea, fu prea târziu. Piciorul drept îi era înfipt în pământul blestemat. Copilul se agită, încercând să apuce vreo rădăcină salvatoare care l-ar fi putut scoate afară. Dar în zadar. Se scufunda tot mai rapid, iar în mai puţin de un minut bietul băiat dispăru cu totul împreună cu gaura misterioasă. Grădina rămase neschimbată, cu excepţia unui singur amănunt. Cântecul greierilor se dizolvase şi el în tăcerea nopţii.

*

Trecuseră zile întregi şi Dan nu se mai întoarse. Jen Claiborne se adâncise într-o depresie puternică. Nu mai ieşise din casă de la dispariţia fiului ei, sufocându-se în propriile lacrimi chinuitoare şi blestemându-şi soarta crudă. Poliţia nu reuşise să-i găsească băiatul. Căutările fuseseră abandonate.

Totul părea finalizat, până într-o dimineaţă, când unul dintre localnici raportă găsirea unui cadavru. Oamenii legii se prezentară imediat la locul faptei. Odată ajunşi acolo, majoritatea dintre ei căzură într-o adâncă stare de anxietate. Corpul aparţinea fiului lui Jen Claiborne, Dan. Bietul băiat era mutilat îngrozitor. Braţele îi erau smulse ca aripile unei muşte neînsemnate. Faţa, acoperită de o pătură de sânge închegat, îi era plină de cioburi. Picioarele, cândva de un alb imaculat, erau învineţite, iar de la genunchi în jos erau întoarse într-un mod anormal. Un os, incredibil de curat, se înălţa din pielea lividă a copilului. Acesta era rezultatul unei serii de torturi mult prea greu de descris în cuvinte. Dar cel mai important amănunt ignorat de poliţişti era legat de locul în care se afla cadavrul. O ciudată groapă perfect rotundă, scăldată-n ţesut şi sânge.

Corpul, sau ce mai rămăsese din el, a fost dus sub supravegherea unui medic legist.

De atunci, locul acela a intrat în legendă. Localnicii se tem şi în ziuă de azi de el şi îl ocolesc mereu după căderea întunericului. Majoritatea au semnalat sunete ciudate venite dinspre groapa enigmatică. Un fel de bâzâit lugubru, urmat imediat de tumultul unor voci joase, monstruoase. Vocile zeilor uitaţi, ascunşi sub chipul grotesc al celor mai insignifiante fiinţe.

*

Din străfundurile sumbre ale coridoarelor subterane, îngheţate în timp, din cetatea Vechilor Zei, Omul Negru pândea, aşteptând revenirea regilor din stelele îndepărtate. Încheierea terorii din miez de noapte îşi aştepta în tihnă dezgroparea.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

16 comentarii »

  • Lex said:

    Superb. Am ramas cu gura cascata. La propriu. Fantastic si tare creepy finalul.
    Poemul de inceput este GENIAL!

  • aurelia chircu said:

    Super! Mi-a amintit de Povestile din Criptă… Foarte bine scrisă. 🙂

  • Din Suspans, nr. 25 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Nopţi în tenebre: Ecouri din trecut de Paul D. Adrian. O povestire scrisă în stilul kingian, cu un citat din marele autor. Probabil un viitor asasin cu sânge rece, un băieţel îşi petrece timpul maltratând/ucigând insecte, vieţuitoare de care crede el că nu îngrijeşte nimeni. În final, e găsit mort într-o gropă, devorat de insecte. Share this:Like this:LikeBe the first to like this. De auroredenevers • Posted in EVENIMENTE ŞI RECENZII 0 […]

  • Paul (author) said:

    @ Lex: Multe multumiri pentru cunvintele absolut incantatoare…

    @ aurelia chircu: Ai intuit intr-un fel si planul meu – o serie de povestiri care pleaca de la incidentul de fata! Mersi mult de tot!

  • Cat said:

    Super, ma bucur ca pustiul a patit-o. Kids are evil, hahaha!
    Foarte bine scris, felicitari! 🙂

  • Paul (author) said:

    @ Cat: Da… Roata se intoarce! Multumesc mult si sper ca viitoarele parti sa inspaimante la fel… 🙂

  • Cat said:

    Asteptam cu interes 😀

  • Carmen said:

    Un final suspendat intre groaza si curiozitate, privit prin ochii jucausi ai unui micut diabolic…binecunoscutul de acum suspans al autorului nu ne mai mira dar ne incanta de fiecare data intr-un mod absolut fascinant…versurile de la inceput sunt ca tusele de lumina aplicate de pictor panzelor sale, adauga profunzime si viata unei realitati iluzorii…pe cand si un poem in versuri…de ce nu?

  • Paul (author) said:

    @ Carmen: Multumesc pentru cuvintele parfumate pe care le rostesti cu atata maiestrie! Cat despre un posibil poem… exista foarte mari sanse ca ideea sa se materializeze in curand! Stay tuned!

  • Araceli said:

    O atmosfera densa, incordata, terifianta si un final neasteptat! O povestire scurta cu impact puternic. Mi-a placut ritmul alert si dezvoltarea graduala. Remarc versurile de inceput, leganate, dar si amenintatoare, ca o ghicitoare a Sfinxului… Sunt de acord ca ar merita un poem. Intr-un cuvant: Felicitari!

  • Paul (author) said:

    @ Araceli: Iti multumesc pentru fabuloasa apreciere a unui critic literar veritabil… Este o onoare ca nuvela mea sa te aiba ca cititor!
    Vad ca exista persoane care asteapta… sper ca poemul sa prinda contur cat mai curand!

  • Ioana-Catalina Dorojan said:

    O surpriza placuta, ca intotdeauna! Felicitari! 🙂

  • Paul (author) said:

    @ Ioana-Catalina Dorojan: Thanks! Ma bucur nespus ca am reusit sa iti captez atentia pe parcursul primei parti… Sper ca restul sa fie si mai pline de Suspans! 🙂

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] să se autodepășească, Paul D. Adrian vine cu o continuare a compactului text din precedentul număr al revistei aci în discuție: „Nopţi în tenebre: Piatra din Abis”. […]

  • mai buni şi activi 3 « Scriptorium said:

    […] D. Adrian, cu povestirile Fantasma eternităţii, Prada, Nopţi în tenebre: Ecouri din trecut, Nopţi în tenebre: Piatra din Abis şi Descoperirea, apărute în Suspans şi Gazeta SF. Vocea […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.